„Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei dinnimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – SIMONA SORA
„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ – TANIA RADU
***
*fragment*
În ultimele luni, toate discuțiile cu jupân Girolamo se opriseră, nu se știe cum, la Michelangelo Merisi, sărăntocul care venise la Roma cu o boccea în băț, casă scape de foame și să se vâre pe sub pielea bogătanilor dornici să-l ajute. Merisi trăia aici de treisprezece ani și ajunsese să fie pomenit mereu de localnici. Unii îl îngropau în blesteme, alții îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alții vedeau în el primul pictor adevărat după Tițian. Unii se răfuiseră cu el prin crâşme și fundături, alții se mulțumiseră cu un portret de fum, făcut din zvonuri, clevetiri și bănuieli. Merisi era slobod la gură, obraznic, jegos, bețiv, fanfaron și iute la mânie. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de văzut. Nu era curvă pe care să nu și-o fi adus în culcuș. Nu era pictor față de care să nu se creadă mai bun. Nu exista vorbă grea pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalți, fie ei hangii, preoți sau pantofari. Și aproape că nu era celulă în închisoarea orașului în care să nu fi petrecut cel puțin o noapte. În mod ciudat însă, la fiecare întemnițare, pe când romanii sătui de scandaluri și încăierări în toiul nopții trăgeau nădejde că de data asta ciolanele netrebnicului aveau să putrezească după gratii, trimisul unuia dintre ocrotitorii lui Merisi se înființa la poartă, schimba câteva vorbe cu temnicerii, împărțea pungi cu galbeni cui trebuia și-l smulgea pe lombard din măruntaiele pușcăriei, ducându-l în fața înaltului bărbat care comandase acțiunea. Merisi era un ins primejdios, un om răzvrătit, un ghem de simţiri, porniri și obiceiuri proaste. Dar totodată o pană de preţ la pălăria multor nobili romani care voiau să parăprieteni ai artelor și artiștilor.
[…]
Lumina lui iulie încingea orașul mai ceva ca focul aprins sub tigaie. Mirosea a haine nespălate, a afumătură, a ceară topită și a usturoi. Roma stradelelor strâmte ca mijlocul unei dansatoare, a caselor cărămizii și a dealurilor unde trâmbele de praf se stârneau din nimic semăna cu un musafir toropit, pe care vinul din cană îl amețise.
— Una a pozat pentru Magdalena căindu-se, cealaltă pentru Cele șapte munci ale milosteniei. Nu știu cine le-a pictat. Le-am văzut zilele trecute în bisericile în care am intrat. Asta ca nu cumva să crezi, amice Nuccio, că dacă ne plac lucrurile uşuratice ale vieții, nu suntem oameni cu frica lui Dumnezeu. E bine să știi că nu intrăm în lăcașurile Domnului doar ca să ne ferim de arșiță. Tomassoni tocmai își spunea că fetele la care visau cavalerii nu făceau parte dintre „lucrurile uşuratice ale vieții“. Cât despre pictorul care le zugrăvise atât de bine, codoșul îl știa bine și-l iubea cum își iubește ocnașul ghiuleaua prinsă de picior. Dădu să le spună și fustangiilor, dar își zise că era bine ca mai întâi să afle și care era a treia țintă.
— Știu la cine vă gândiți. Dar parcă mai era o fată, nu?
Cavalerul cu păr negru încuviință cu un surâs pofticios.
— Întocmai. Am văzut-o într-un tablou care se cheamă Sfânta Ecaterina din Alexandria. Îmi închipui cum arată de-adevăratelea, dacă până și pictată ca martiră a creștinătății îți grăbește sângele prin vine. Unde mai pui c-am avut mereu o slăbiciune pentru bălaiele cu buze cărnoase. Căci drept să-ți spun, amice Nuccio, pe mândrețea asta aș opri-o pentru mine.
Codoșul nu lăsă să se vadă nimic, dar în sinea lui începu să fiarbă. Cea care slujise drept model pentru Sfânta Ecaterina era tocmai Fillide a lui. Lide cea zburdalnică. Flacăra nopților lui, încercarea lui de împăcare cu lumea. Oricât ar fi fost de ticălos (și, slavă Domnului, era), oricât i-ar fi plăcut banul strâns fără muncă (și, slavă Domnului, îi plăcea), Ranuccio Tomassoni nu putea să-și dăruiască iubita cum dădeai o cameră în chirie. Pentru celelalte două fete s-ar fi putut tocmi până la apusul soarelui și dincolo de el. Anna și Caterina îi erau totuna; Lide, în schimb, îi sucise mințile și-i pusese foc în coșul pieptului. Lide era a lui. Nu a papițoilor care cumpărau farmecele fetelor ca pe brânză, nu a cardinalilor care se închinau de zor înainte de-a umbla sub fustele târfelor aduse pe ușa din dos, nu a marchizilor tremurând de poftă, nu a bancherilor cu mătărânga mare, nu a prelaților care murmurau rugăciuni înainte de-a răsturna icoanele cu fața în jos și de a-și face poftele cu te miri cine. Și cu atât mai puțin a lepădăturii de Merisi, blestemată fie ziua când venise pe lume.
[…]
Negrul e fratele tău și prietenul meu, Acheron. E miezul sufletului, așa cum știu să-l vadă cei care își duc viața dincolo de gură și cur. Șarlatani de-o zi sau tămăduitori de-o noapte strâng burtăverzimea Romei și-i umplu capul cu prostii. Orașul are mai mulți proroci decât cișmele și mai multe curve decât pini. Mă plimb în fiecare zi printre oamenii ăștia care-și duc traiul de azi pe mâine. Beau cu ei până-i bag sub masă, le vrăjesc nevestele, îi înșel la cărți, îi scuip în față, mă bat cu ei în duel sau cu pumnii goi și văd cum nu vor să vadă. Boala lor e fără leac. Sunt orbi cu bună știință. Nu vor să deschidă ochii și să privească viața așa cum e de-adevăratelea. Se vaită cât e ziua de lungă, își frâng mâinile și urlă în gura mare că vor să-și pună ștreangul de gât. Dar cum se-nvârt de-un chilipir, cum li se pare că i-a sărutat Dumnezeu pe creștet; și-atunci, să te ții chiolhanuri. Ar trebui să mă umfle râsul, dar nu pot. Mă învinețesc de ciudă, mi se suie sângele la cap, mă ia cu amețeală.
Oho, știu bine că nu mă suferă niciunul, știu că toți m-ar vrea la zdup până în ziua când aș da ortul popii. Simt cum li se încrețește carnea de fiecare dată când mă văd. Or fi ei mieroși de ochii lumii, dar, dac-ar putea, m-ar face bucăți și m-ar arunca la câini. Nimic nu le place la mine. Și, ce-i drept, nu sunt multe de prețuit la boțul ăsta de carne, zgârciuri, păr și sânge. Miros urât, nu-mi schimb cămașa cu săptămânile, mă înfurii și răstorn mese la beție, dorm în hainele cu care stau prin birturi sau lucrez, am unghiile negre, urechile păroase și dinții stricați. Dar niciunul dintre filfizonii ăștia care lasă în urmă dâre de parfum nu se întreabă de ce trebuie să plătească dacă vrea să petreacă două ceasuri cu o femeie, pe când la mine vin ca furnicile la miere. De ce lor nici măcar nu li se uită în ochi, pe când în ochii mei se pierd ca într- un iarmaroc de neliniști?
Acheron și Acherontia. Doar pe voi vă recunosc de prieteni. Apa în care vom intra pe rând și catifeaua fâlfâitoare a nopții. Șuvoiul care te duce dincolo și aripile care se întind după ce iese luna. Râul și fluturele. Zgomotul și tăcerea. Taine vopsite în negru și așezate sub nasul nostru de mâna marelui glumeț. Puțini pricep rostul negrului, liniștea lui adâncă, puterea lui răscolitoare.
***
RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Ines de Castro, Maradona şi Caravaggio.
Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă“ pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară: Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea: Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee: Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010, ediție revizuită cu ilustrații, Humanitas 2019); Toamna decanei: Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011); Astăzi este mâinele de care te- ai temut ieri (Humanitas, 2012); Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013); Muşte pe parbrizul vieţii: Nou catalog de perle (Humanitas, 2014); Noi vorbim, nu gândim: Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015); România în 7 gesturi (Humanitas, 2015); Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015); Cum gândesc politicienii (Humanitas, 2016); Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time) (Humanitas, 2016); Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri (Humanitas, 2017); Cartea râsului şi a cercetării (Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex) (Humanitas, 2017); Două mături stau de vorbă: Scene româneşti (Humanitas, 2018); Orice om îi este teamă: Un partid, doi ani şi trei premieri (Humanitas, 2018); În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019).
