Fără de sfârșit e imperiul poveștii

De ceva timp încoace mi se întâmplă să citesc cărți și să le găsesc cheia (personală) de lectură abia spre final. Cu alte cuvinte, de-a lungul lecturii trec prin mai multe filtre și mai multe stadii relația mea directă (și personală) cu personajele și narațiunea din a cărei sevă se hrănesc pagină după pagină personajele însele și imaginația mea, deopotrivă. Nu mă (mai) grăbesc să găsesc chei de lectură, să caut ineditul și stilul specific autorului. Prefer lectura așezată, pentru că știu că fiecare timp de lectură are specificul lui. Este foarte adevărat că lecturile mele din ultimii ani nu mai sunt deloc din domeniul loisirului facil, dar drept este și faptul că niciodată nu m-am dat în vânt după lecturi-bune-de-citit-în-tren. Proză scurtă sau roman, povestire sau eseu, în toate caut acel quelque chose, aducător de ceva nou – un nou unghi de vedere, o nouă fațetă a realității, o cheie nouă de rezolvare a unei conflict etc. Și ca să închei acest preambul mai puțin specific, nu știu cum se face, dar literatura asiatică a avut mereu parte de atenție din partea mea. Fie că vorbim de scriitori japonezi, vietnamezi sau chinezi, lecturile cărților scrise de ei m-au impresionat întotdeauna: dincolo de o tehnică impecabilă (mai toți sunt maeștri ai tehnicilor literare, niciunul nu ajunge scriitor de succes întâmplător, sau dacă da, atunci vorbim de excepții care confirmă reguli) am găsit lumi de poveste, universuri literare (ficționale sau non-ficționale) atât de diferite și de antagonice cu cea din care fac parte, încât mi-am dorit mereu revenirea la cărțile scrise de ei. Iar lectura romanului lui Yi In-hwa, apărut în această primăvară la Humanitas Fiction, este o astfel de revenire.

„În punctul acesta este necesar să lămurim ce voia In-mong să spună când a vorbit despre reforma statului.

Privind din perspectiva zilelor noastre, monarhismul necondiționat al lui In-mong, visul lui de a consolida autoritatea monarhului, pare retrograd, în vreme ce poziția facțiunii Noron, care se opunea întăririi autorității centrale, pare mult mai progresistă.

Uitându-ne în urmă, la cursul istoriei, vom descoperi că, după moartea regelui Jeonjo și până la căderea regatului Joseon, timp de o sută de ani, în țară a domnit haosul. Cauzele au fost multe: taxele ucigător de mari, cruzimea funcționărimii de stat, nesfârșitele masacre ale creștinilor, țăranii fără pământ care nu-și găseau locul, recoltele slabe, foametea, molimele, incendiile, inundațiile devastatoare, revoltele populare – Răscoala lui Pak Dae-song, Răscoala lui Hong Gyeong-nae, revoltele populare din Insula Jeju și alte răscoale ale populației determinate de lipsa alimentelor, revolte ale scavilor, protestele fiilor de concubine, Răscoala lui Chae Hui-je, Revolta gărzilor palatului, Răscoala Donghak – intervenția puterilor străine și confuzia creată în jurul momentului deschiderii Coreei către lume. Toate acestea au dus la căderea regatului Joseon.

Regatul Joseon a ajuns la final nu pentru că nu a reușit să implementeze o guvernare progresistă, ci pentru că n-a fost în stare să restaureze puterea centrală, care să se găsească în mâinile unui monah absolut, așa cum visa regele Jeongjo.” (pag. 258 – 259)

Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu

Așa cum mărturisește însuși autorul, unul dintre cei mai de succes scriitori coreeni contemporani, autor de povestiri, romane, scenarii de film, dar și traducător, Imperiul fără de sfârșit e o ficțiune continuă, cu alte cuvinte de această dată a contat povestea, iar personajele s-au născut din nevoia de a nara despre timpuri istorice încărcate de fapte și dătătoare de eroi. In-mong, personajul central (sau principal) al romanului naște și re-naște din cenușa propriei povești. Yi In-hwa este un maestru al tehnicilor literare care se suprapun în cercuri concentrice, caleidoscopic fiind efectul acestor suprapuneri, de aici și plăcerea cititorului de a citi pagină după pagină, în ciuda grozăviilor faptelor și a nesfârșitelor crime și atacuri sângeroase despre care se face vorbire.

„Yi In-mong își începuse cariera de funcționar de stat foarte timpuriu, cu mult înaintea altor tineri. În anul musin (1788) trecuse cu succes examenele locale, iar în anul sinhae (1791) reușise să treacă prestigiosul examen de stat pentru funcționarii civili, obținând titlul de funcționar de rangul al noulea și postul de copist la Cancelaria pentru Corespondența cu Străinătatea. În cea de-a șaptea lună a anului gyechuk (1793), în urma îndemnului său de-al condamna la moarte pe Kim Gwan-ju, un membru influent al grupării Byeokpa din cadrul facțiunii Noron, In-mong a fost condamnat de Tribunalul Regal la exil în Yongwol, un sat din provincia Gandwon. A fost iertat după un an și i s-a permis să se întoarcă în capitală, dar în schimb a fost obligat să-și alunge soția de acasă. În luna a zecea a anului eulmyeon (1795) a fost din nou acuzat, de data aceasta din cauza promovării învățăturilor occidentale creștine, și torturat cu brutalitate. În a treia lună din cel de-al douăzeci și doilea an de domnie a regelui Jeongjo, la cinci ani după ce își pierduse slujba de la palat, In-mong a fost din nou iertat și numit prim-cronicar în Cancelaria pentru Decrete Regale. În același an, în luna a cincea, a fost nuit custode al Bibliotecii Regale, poziție pe care o ocupa și acum. (pag. 32 -33)

Imperiul coorean își datorează existența milenară confuncianismului, al căror adepți au fost regii care l-au condus. Acțiunea romanului se petrece în secolul al XIX-lea, de aici și senzația persistentă că asistăm la o decădere continuă a imperiului. Ceea ce nici nu e departe de adevăr. Eternele lupte între cele patru mari facțiuni, dintre care două cu șanse reale la obținerea și deținerea puterii, nu se soldează neapărat cu vărsare de sânge, dar își găsesc întotdeauna justificare în învățăturile confucianiste. De aceea putem lua Imperiul fără de sfârșit și ca pe o parabolă de mari dimensiuni: parabola puterii fără de sfârșit a vechii înțelepciuni asiatice. E un omagiu pe care Yi In-hwa îl aduce strămoșilor, o recunoaștere a rădăcinilor și o acceptare a valorii cărturarilor, cei atât de marginalizați în epoca contemporană, dar cu atât mai mult de neprețuită existența lor.

Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu

„- Da. E zăcământ ce dă mai multă căldură decât lemnul și se găsește din abundență atât la deal, cât și la câmpie, așa că e adesea folosit pentru încălzit. Anul trecut, când am fost trimis să întâmpin un sol imperial, am văzut că se folosea cărbunele acesta în provincie. Doar că…

– Da?

– Are un mar dezavantaj, de aceea folosirea lui nu e răspândită.

– Cum așa?

– E toxic. Cărbunele ăsta produce un gaz fără miros și fără culoare. Într-o încăpere închisă, nimeni nu rezistă mai mult de două ceasuri. Până și cel mai puternic om, ca generalul Ziang Yu, ar muri asfixiat.

– Asfixiat?!

– Și mai e ceva. Miroase.

– Asta nu e… ?

– Ba da. Cineva a adăugat și pucioasă. În încăperea plină cu gaz toxic, Jong-o s-a sufocat în mai puțin de un ceas.

In-mong rămase cu ochii căscați la bucata de cărbune. Nu putea face nicio mișcare, nu putea rosti nici un cuvânt. Adam murise intoxicat! Își simți brațele și picioarele înghețate, dar în același timp capul îi ardea, de parcă luase foc de la bucata aceea de tăciune. În cele din urmă, cu voce sugrumată, reuși să îngaime:

– Înseamnă că cineva… Înseamnă că Adam a fost…

– Așa e. Aici e vorba de o crimă ascunsă cu viclenie.

In-mong se albi la față și bărbia începu să-i tremure. Presimțirea aceea sinistră pe care o avusese încă din zori devenise realitate. Se simți cuprins de un amestec de spaimă și de apăsare, ca atunci când o bănuială chinuitoare se adeverește.” (pag. 90)

Numele trandafirului a lui Umberto Eco și romanele polițiste ale lui Conan Doyle îi servesc drept matrice stilistică lui Yi In-hwa. Să recunoaștem, mai rar un asemenea tipar pentru o poveste despre cum e posibilă nașterea și decăderea unui imperiu asiatic, coreean în cazul de față. Rătăcirea continuă și care pare fără de ieșire din Grădina Secretă din Seoul (cu alte cuvinte nu vom ieși niciodată din curtea regală), are un final mai puțin așteptat – rezolvarea spațio-temporală pe care o găsește autorul narațiunii în sine este demnă de marii romancieri ai secolului XX. In-mong nu moare la curtea regală, la cât de credincios i-a fost regelui ar fi fost un adevărat sacrilegiu, după cum nu moare nici după prima suferință fizică la care este supus. De pe la 25 de ani și până la finalul vieții, cărturarul credincios trece prin chinuri cumplite, care vin peste el în valuri succesive, încercări care-i pun la încercare credința și fidelitatea. Asemenea lui Iov, pierde de-a lungul anilor tot ce-i era mai drag, totul în afară de credință. Aici avem una din cele mai importante surse de reflecție pe care ne-o lasă Yi In-hwa la îndemână pentru o descifrare corectă a mesajului.

«- Cum poți să gândești atât de mărginit? Ce spune Confucius în Analecte? „Vina fiecărui om nu e aceeași cu vina grupării din care face parte, dar privind la greșelile lui, se poate înțelege caracterul omului.” De când au apărut facțiunile politice în țara noastră, cei din facțiunea Namin aud și văd doar ceea ce vor ei, iar cei din Noron la fel. Orice ar face alte grupări politice nu e bine, deși e limpede pentru toată lumea că nici ei nu fac lucruri bune. Când e vorba de propriul grup, avem tendința să vedem lucrurile într-o lumină favorabilă, chiar și atunci când răutatea lor e evidentă. Cum tații își îndrumă fii, iar frații mai mari îi instruiesc pe cei mai mici, tot așa păreri denaturate sunt perpetuate din generație în generație. Și atunci, cum se poate ieși din acest cerc vicios? Desprinde-te de viziunea limitată a grupării tale politice și întoarce-ți gândurile către omenie. Cu cât teîndepărtezi de omenie, cu atât ești mai departe de voința Cerului. Cum ar putea cineva să spună că Kim Il-gyeong a făcut o faptă bună ștergând de pe fața pământului patru clanuri renumite, în sânul cărora au fost uciși până și pruncii?

– Vă înșelați. Guvernarea depinde de vremurile pe care le traversează. Când e nevoie să scapi de trădători, nu se poate vorbi de omenie. Tot Confuncius spune, în Comentariile la „Analele Primăvară-toamnă”, că o persoană care pune ambițiile personale mai presus de slujirea regelui trebuie înlăturată.» (pag. 132)

In-mong nu se lasă ușor de descifrat, în ciuda aparențelor. Scriitorul îi adaugă trăsături pe măsură ce acțiunea se desfășoară și în funcție de personajele cu care acesta interacționează. Asemenea tușei de pensulă (atât de des invocată) care face diferența dintre arta caligrafiei și o scriere oarecare, așa și caracterul lui In-mong – nu e ușor de prins în cadru, pentru că supraviețuirea lui își trage seva dintr-o credință nestrămutată. Incapabil de cruzime, reușește să se ridice și să meargă mai departe, căutând să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Care e misiunea? Veți afla citind cartea! Doar atât de vă spun aici și acum: cufărul și bufnița au ceva în comun – o viață de om.

«Loialitate, devotament, supunere… Se zguduia fundamentul legilor sfinte ale firescului vieții. In-mong se pregătise să accepte orice pedeapsă i s-ar fi dat când îi raportase Maiestății Sale despre moartea lui Jang Jong-o și despre faptul că nu găsise manuscrisul regelui Yeongjo. „Regele e mare și sfânt, merit moartea pentru vina pe care o port.” Recitase în gând versurile lui Han Yu și merse mai departe fără să se mai gândească la asta. Acum aflase că tot ce se întâmplase fusese pus la cale de Maiestatea Sa. In-mong se simți întinat, contaminat de apropierea de monarhul uneltitor.

Câtă urâțenie!

In-mong simți o usturime în ochi și lacrimile începură să-i cugă pe obraji. Ce așteptase de la viață până în ziua aceea? Sperase să poată trăi frumos. Își dorise să poată trăi frumos fiind loial unui monarh binevoitor, dar acum visul i se năruise. Nu și-ar fi putut imagina niciodată abisul în care ajunsese să se scufunde în ziua aceea. Oamenii aceia cumpliți comiseseră fapte îngrozitoare, și acum până și Maiestatea Sa se întinase în mizeria lor.

Cât de nedemnă fusese postura regelui când îl lovise pe Seo In-seong! Apoi gura shimonisită a lui Seo când aruncase pumnalele spre rege… „Te-am ținut aproape pentru a-i atrage în capcană pe toți acești trădători.” Vorbele Maiestății Sale care trădau planurile ascunse… Ce diferență mai era între Maiestatea Sa și cei din facțiunea Noron? Cu fața chinuită, In-monf își roase unghiile plin de neliniște.» (pag. 208-209)

În altă ordine de idei, dincolo de frumusețea narațiunii în sine, de construcția romanescă impecabilă, de măiestria cu care In-mong trece de la o încercare la alta, veți găsi savuroase detaliile care țin de atmosfera de la curtea regală coreeană; veți afla suficient de multe lucruri despre ritualuri, costume, obiceiuri, tradiții, relații diplomatice, strategii politice și militare, genealogia imperială și încă alte câteva lucruri. Un roman foarte dens în detalii, dar care nu te sufocă, ci-ți lasă timp să savurezi și să înțelegi lumea în care ghid îți este In-mong. Singurul incovenient ar putea fi numele, dar cu puțină răbdare veți reuși să descâlciți relațiile de rudenie și legăturile dintre ranguri și poveștile personajelor. De remarcat și excelenta traducere a Dianei Yüksel care facilitează „împrietenirea” cititorului cu textul.

„Cartoful acesta a fost adus de pe masa ta din biroul Bibliotecii Regale. O să te prefaci că nici despre asta nu știi nimic?

– Cum? Acesta este un cartof?

– Tot nu recunoști?

Seung-heon simți un fior pe șira spinării și sudoarea rece prelingându-se pe trup.

Era în prima lună a anului 1800, cu treizeci de ani înainte de primele prezentări ale cartofului în Coreea, în cărți precum volumul lui Oju Yi Gyu-gyeong, Însemnări despre o mie și una de lucruri, și cu o sută douăzeci de ani mai înainte ca planta să fie cultivată pe tot cuprinsul peninsulei coreene. Nu era de mirare că Seung-heon nu știa cum arăta un cartof. Trimișii speciali în China mai aduseseră de câteva ori săculeți cu cartofi de la Yanjing, dar nimeni nu credea că tuberculii erau comestibili.

În vremurile acelea, cartofii erau rari și prețioși chiar și în China, unde erau folosiți penru a falsifica sigilii. Uleiurile vegetale din cartof erau asemănătoare componentelor din tușul roșu pentru sigilii. Se înfierbânta cartoful în avuri, se tăia un capăt și se presa cu el sigiliul unui document pentru a absorbi tușul roșu. Treaba asta dura cam jumătate din timpul necesar pentru a mânca de prânz. Apoi, cartoful era încins la flacără până se încingea bine, iar când imaginea imprimată de sigiliu se înmuia, aceasta era transferată pe documentul fals apăsând cartoful pe hârtie. Prin această metodă se obțineau documente care arătau întocmai ca acelea originale, putând păcăli pe oricine.” (pag. 157)

Imperiul fără de sfârșit e un roman despre care se pot scrie multe pagini, dar preferabil este să-l citiți, nu să citiți ce-au scris alții despre el. Ar fi păcat să nu vă lăsați cuceriți de poveste, personaje și multele parabole bine ascunse printre rânduri.

Imperiul fără de sfârșit de Yi In-hwa