Se despart în pridvor, fiecare se duce la rugăciunea lui, fiecare-şi dezveleşte sufletul singur în faţa Celui de Sus.

Asta şi este Povestea lui Dosoftei, o „dezvelire a sufletului”, înainte de a fi un mic tratat despre traducere şi traducători, despre tipărituri şi soarta cărţii, despre istoria Moldovei şi a bisericii, ca instituţie culturală. Aflaţi în pridvorul unei cetăţi poloneze, la Stryj, bătrânul mitropolit Dosoftei şi un tânăr monah, ucenicul său, vorbesc şi se roagă împreună. Scrisă interesant de Cristian Fulaş, sub forma unui dialog între maestru şi discipol, Povestea lui Dosoftei a apărut la Editura Muzeelor Literare (2018), în cadrul unui proiect FILIT.

Deoarece este dificil/imposibil să mai găseşti date personale şi mărturii din perioada 1624-1693, în care a trăit Dosoftei, Cristian Fulaş este nevoit să facă mai mult decât o simplă muncă de documentare, bază obligatorie a unui studiu biografic. Mitropolit al Moldovei, poet şi traducător, apropiat al lui Nicolae Milescu şi admirator al mitropolitului Varlaam, cărturar şi om întreprinzător, cu chemare monahală şi simţ practic, trecut astăzi de către Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor, Dosoftei a fost exilat, excomunicat, trădat şi considerat indezirabil, trebuitor sau periculos, după caz, la curţile domneşti ale epocii. Pentru a surprinde personalitatea mitropolitului, a fost nevoie de reconstituirea mentală a unei epoci care, în ruină fiind, a ajuns totuşi să ne reţină privirea până astăzi: zidurile mănăstireşti au rezistat timpului, primind poate întărirea rugăciunii psalmistului, care deplângea efemeritatea:

Că-mi trec zilele ca fumul,

Oasele mi-s răci ca scrumul.

(Psalmul 102, Dosoftei)

Aşadar, pare să ne consulte Cristian Fulaş înainte de a-şi începe istoria, ce ştim despre Dosoftei?! Ştim, mai înainte de toate, că mitropolitul traducea Psaltirea în versuri, publicând-o la Uniev, în 1673. Intenţia lui Dosoftei a fost „să poată trage hirea omului către cetitul ei”, ceea ce însemna chiar apropierea de un alt limbaj, cel al poeziei, prin necesara acomodare cu formele populare şi prin găsirea unor formule sintactice potrivite, care să înlesnească accesul la sens. Iată cum face Cristian Fulaş referire la acest moment important din cultura română, echivalent, fără îndoială, cu naşterea limbajului poetic – scrierea Psaltirii în versuri a fost rezultatul unor căutări aparte, pentru ca versurile să fie bine „tocmite”, nu o simplă traducere literală. Dosoftei a fost om al bisericii, dar a fost şi traducător, iar asta înseamnă (cum bine ştie Cristian Fulaş, el însuşi traducător) că a făcut efortul de a re-crea un text, ca în cazul Psalmilor Regelui David:

La Probota m-am îndeletnicit pentru prima dată cu tălmăcirea de cărţi în limba noastră. Au fost vremuri anevoioase, cu multă muncă şi puţine câştiguri, căci pe măsură ce înaintam în lucrări îmi dădeam seama că lipsa aceasta mare a limbii româneşti scrise nu avea să fie suplinită uşor şi nici de un singur om mic ca mine. Iată cum au fost începuturile: fiind eu monah la Probota, am început a gândi la tălmăcirea Psalmilor. Şi începând a lucra la aceasta, mi-am dat repede seama că unele lucruri nu aveau să fie bine făcute pentru că limba domnilor şi a celor învăţaţi nu era chiar aceeaşi cu limba poporenilor, a răzeşilor şi a celorlalţi oameni de rând. Am început, în vremile de răgaz şi odihnă, să bat câmpurile şi mahalalele şi să vorbesc cu oamenii de rând, ca să pricep cum vorbeau ei. Ştiam din copilărie, de la Suceava, despre limba copiilor şi acele frumoase jocuri despre care ţi-am mai vorbit, dar acum era lucru serios şi trebuia să învăţ bine cum vorbeau aceia pe care-i păstoream. (…) Dinspre cântece şi bocete am învăţat felul în care cuvintele rimau natural în limbă, iar cunoaşterea prozodiei m-a ajutat să aşez pe un făgaş bun cele ce ştiam cu cele ce aflam. (p. 51-52)

Cu siguranţă, trecând prin Iaşi, pe uliţa Mitropoliei, la capătul unui drum în care eşti întâmpinat şi de biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, vei vedea Casa Dosoftei, numită şi Casa cu arcade (datorită porticului cu cinci arcade, element arhitectural specific), o construcţie din secolul al XVII-lea. În vecinătate, se mai află Palatul Culturii şi Biserica Sf. Neculai Domnesc – biserica a fost construită de Ştefan cel Mare (1491-1492) şi includea, iniţial, şi Casa cu arcade, aşa cum arată şi zidul păstrat astăzi doar pe partea nordică. Locul, în sine, are propria mitologie – aici ar fi locuit mitropolitul Dosoftei, pe la 1671, aici ar fi fost amplasată prima tiparniţă din Moldova, aflată sub oblăduirea aceluiaşi mitropolit. Săpăturile arheologice din 1966-1968 aduc dovezi în favoarea existenţei, în acest loc, a unui cimitir. Antonie Ruset ar fi refăcut zidul din incinta bisericii, la 1677, după abandonarea cimitirului.

Cristian Fulaş păstrează şi utilizează în cartea sa datele istorice verificabile, dar, ca orice autor de ficţiune, introduce şi secvenţe imposibil de atestat, necesare pentru a înţelege mai bine personalitatea unui om despre care cu greu mai putem spune astăzi şi altceva, în afară de faptul că a fost mitropolit. Învăţând carte la Colegiul întemeiat în Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, apoi la Liov, Dosoftei a fost mitropolit al Moldovei. Cartea lui Cristian Fulaş spune şi povestea tipăriturilor care apar sub îngrijirea lui Dosoftei. Anumite pagini devin de-a dreptul tehnice, dar, pentru cititorul curios, înzestrat cu răbdarea de a înţelege cum stăteau lucrurile atunci, dornic să afle cum se tipărea o carte, amănuntele sunt importante:

Slovele se păstrează în căşti de litere. Sunt nişte cutii de forma dreptunghiului, care au despărţituri în acelaşi număr cu literele şi albiturile. Alfabetul chirilic, notează ca să nu uiţi din nou şi să avem sfadă mai apoi, are 42 de litere, plus semnele diacritice şi prosodiile: spiritele lin şi aspru, accentele, acela ascuţit şi acela grav, chendima, isonul, apoi vrahia, iericul şi paiericul, la care, în final, adăugăm titla şi trema. La acestea adăugăm semnele de punctuaţie şi de ortografie: punct, două puncte şi altele, încât o castă de litere trebuie să aibă cam 50 de despărţituri pentru o garnitură completă. Ca să ai ordine în lucruri, în minte şi abia apoi în suflet, casa de litere trebuie să stea pe regală şi are dedesubt alte patru case, unde se păstrează fundamentele sau şifurile cu table de compoziţie… (p. 71-72)

Cartea nu se tipăreşte direct, ci se face încercarea cernelii pe un substitut („maculatură”), pe o hârtie de probă, apoi se verifică textul şi se repetă procedeul, când e lucru sigur. Hârtia se presează şi se lasă la uscat, în vreme ce literele sunt spălate cu leşie, unse cu untură şi aşezate la locul lor, ca să fie la îndemână când este nevoie de ele. În altă etapă, se adună foile („frunzele”), ca să se lege, cu ajutorul unui cotor, între ele. Şi se aşază şi scoarţele, care se fac din material preţios şi sunt împodobite cu „ferecătură de aur şi argint”, iar colţurile sunt marcate cu pietre preţioase. Un zeţar culegea textul, un prubar făcea corectura acestuia, un drugar mânuia teascul, iar un pilcar ungea cu pelca cerneala pe textul cules. Peste toţi, este nevoie de un purtător de grijă, care să ştie toate cheltuielile şi să nu risipească nimica. Un atelier de tipărituri, ca acelea de la mânăstirile Trei Ierarhi, Cetăţuia, Sf.Sava şi Mitropolie, era foarte scump – 200 de taleri ar fi plătit Vasile Lupu pentru matriţe celor de la Liov, iar Dosoftei ar fi dat şi el 135 de ruble, 44 altine şi 6 bani, în 1670, pe o tiparniţă de la Moscova.

Mitropolitul Dosoftei a iubit biserica, deşi a fost excomunicat în 1688 de către Sinodul de la Iaşi, care i-a retras  toate îndreptăţirile ecumenice. Chiar căzut în dizgraţie, fostul mitropolit era chemat să slujească în marile biserici, bucurându-se toată viaţa de respect în lumea ortodoxă. A iubit învăţătura bisericii mai mult decât a putut iubi o tânără de rang înalt, lângă care stătuse, suficient cât să se îndrăgostească, la o vânătoare – care, pe vremuri, ne spune autorul, arăta interesant, prin bogăţia bucatelor şi nobleţea invitaţilor. Şi, la vremea tinereţii, Dosoftei s-a bucurat de frumuseţea lumii, cu riscul unor păcate care se adună, mai multe sau mai puţine, în dreptul oricărui om:

O partidă de vânătoare în acele vremuri nu se osebea mult de un hram de biserică mare sau o nuntă domnească din zilele noastre, să zicem. Erau nobili înveşmântaţi numai în fireturi, cu suite după ei şi caleşti împodobite şi cai dintre cei mai focoşi, erau ospeţe fără sfârşit în vreme de zi şi de noapte, erau cavalcade de o frumuseţe ce-ţi lua răsuflarea prin pădurile nesfârşite ale Poloniei, erau neasemuite podoabe pe pereţii castelelor, velinţe arăbeşti din cele mai scumpe şi arme-n panoplii şi cristaluri şi argintării la masă şi neasemuite giuvaiere, totul îţi lua răsuflarea şi mărturisesc acum în aceste din urmă ceasuri îngăduite de Dumnezeu că i-am pizmuit pe acei oameni aleşi între oameni, dară degeaba mă căiesc acum. Că păcatele tinereţii, să ştii, vin singure, nechemate de nimeni. Şi mai multe păcate ca atunci nicicând nu cred să fi făcut, în toată viaţa mea. (p. 32)

Mitropolitul Dosoftei a murit în exil. N-a avut niciun moment sentimentul că este lipsit de libertate, fiindcă el nu se afla într-o cetate pământeană, aproape prizonier, ci într-o cetate a gândurilor, unde îşi putea păstra, pentru eternitate, seninătatea:

Acum înţelege de ce bătrânul e atât de liniştit în vremuri atât de tulburi, de ce nu-şi pierde credinţa şi nici speranţa, orice i s-ar întâmpla. E la al doilea exil, acum e chiar ostaticul leşilor, deşi nimeni nu o spune deschis. Şi totuşi cetatea Stryj, în loc să-i fie temniţă, îi e loc ca oricare altul în care-şi duce gândurile mai departe şi-şi desăvârşeşte opera. E liniştea învăţatului care s-a desprins demult de lumea aceasta şi care, chiar dacă e amestecat în treburile politicii şi de multe ori pare să fie cu totul absorbit de ele, mereu îşi găseşte adăpost şi scăpare în gânduri, mai degrabă decât în vorbe şi fapte. (p. 53)

Povestea lui Dosoftei nu este o reconstituire de tipul istoriei literare, ci imaginea unei vieţi de călugăr rătăcitor, aşa cum ar fi putut să fie ea în realitate, trăită în rugăciune şi muncă, slujind bisericii şi învăţăturii ei şi, în felul acesta, clădind, din propria suferinţă, vedenia frumuseţii, ascunsă-n versurile sale:

Am mâncat pâne de zgură/

Şi lacrimi în băutură.

(Psalmul 102, Dosoftei)

***

Absolvent de Litere, Cristian Fulaş (n. 1978) debutează în 2015 cu Fâşii de ruşine (Editura Gestalt Books), carte tradusă în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză şi maghiară – un roman care primeşte multe premii importante: Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“, Premiul revistei Accente, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru debut. La Editura Tracus Arte, îi apare în 2015 Jurnal de debutant, iar în 2016, După plâns, volum apărut la Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books. În 2017, la Editura Polirom, publică volumul de proze scurte Cei frumoşi şi cei buni. Cristian Fulaş are o interesantă activitate de traducător: aproximativ 50 de titluri din engleză, italiană şi franceză, cele mai cunoscute fiind Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé).

Din 2016, Cristian Fulaş este principalul organizator al Festivalului LOFEST, care adună laolaltă, pentru conferinţe şi lecturi publice, prozatori români şi străini.

Povestea lui Dosoftei face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topârceanu).

Povestea lui Dosoftei de Cristian Fulaş

Editura: Editura Muzeelor Literare

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 103

ISBN: 978-606-8677-71-2

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura