Povești în oglindă

Început în noiembrie 2022 și terminat la final de februarie 2023, potrivit notei autorului, romanul lui Bogdan Crețu, Mai mult decât dragostea, pare scris dintr-o suflare, într-un soi de transă. Un maraton de 449 de pagini care palpită, scoțând la suprafață, una câte una, viețile unor personaje ale căror povești întrețesute febricitează lectura.

Romanul are această structură în straturi, mozaicată, din poveștile când alternative, când suprapuse/imbricate ale tuturor personajelor care ies pentru un timp în prim-plan, depănându-și confesiunea, apoi se retrag în conul de umbră al ascultătorilor celorlalte povești: povestea lui Vlad, povestea Sarei, poveștile fiecăruia dintre părinții acestor doi adolescenți, povestea Mariei, povestea Dianei. Prin intermediul acestor personaje și al poveștilor pe care acestea le spun, Bogdan Crețu realizează tabloul unei Românii în derivă: deceniile comunismului timpuriu (Gheorghe Gheorghiu-Dej și teroarea închisorilor), dar și guvernarea ceaușistă, cu accent pe monstruozitățile din temnițele acestui regim totalitarist. Tabloul se completează cu analiza consecințelor pe care le au, vreme de alte decenii, până în contemporaneitate, alegerile de viață ale părinților asupra copiilor, totul pe fundalul unei povești de dragoste între doi adolescenți, Sara și Vlad, siliți să-și procustianizeze nemeritat sentimentele și destinul. Ca și viața, cartea e o țesătură complexă, din fire care se întâlnesc ulterior într-un punct comun. Rama tuturor acestor fire narative este reprezentată de întâlnirea, în prezent, a Mariei și a lui Vlad, la distanță de treizeci de ani în raport cu întâmplările inițiale. Povestea centrală poate fi rezumată astfel: Sara, fiica unui gardian torționar din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se îndrăgostește în adolescență de Vlad, fiul unui fost deținut politic (tații celor doi s-au cunoscut în timpul detenției, când gardianul îl bătuse „cu milă” și îl ajutase pe celălalt să nu moară). Magda (mama Sarei) și Ștefan (tatăl lui Vlad) se iubiseră și ei în adolescență, apoi relația se frânsese când băiatul fusese condamnat la închisoare. Ulterior, Magda va deveni soția lui Iancu Iacoban, gardianul primului ei iubit. Cele două povești de dragoste, la distanță în timp, nu au, se pare, nici o șansă reală la împlinire. Nu pot înflori suficient, căci temelia lor e șubrezită de culpă și de resentimente perpetuate de-a lungul anilor. Sentimentul copleșitor al culpei, așa cum este acesta asumat de către Sara, descendenta directă a unui torționar, a unui privilegiat al regimului comunist, erodează permanent relația ei cu Vlad, cu mama ei, cu ea însăși, aflată la vârsta alegerilor și a maturizării forțate.

Din relatările celor doi bărbați – Ștefan Păcuraru și Iancu Iacoban – se conturează, pas cu pas, nu doar viața sub comunism (arestările, privațiunile, bătăile, foamea, frica, frigul, șantajul, compromisurile), ci și (sau mai ales) complexa relație dintre victimă și torționar; cum se recruta și se forma un gardian, astfel încât acesta să fie devotat Partidului și, sub scuza datoriei împlinite, să-și „adoarmă” eventualele mustrări de conștiință; cum ajunge cel torturat să-i fie recunoscător torționarului său, socotindu-l chiar providențial etc.

Sub presiunea exercitată ulterior asupra lor de către propriii copii (Vlad, respectiv Sara), cei doi tați mărturisesc, cu umilință sau cu orgoliu, lumea sumbră și strâmbă în care și-au trăit tinerețea…

Povestea lui Ștefan Păcuraru, tatăl lui Vlad

Adolescent idealist, acesta ajunge la închisoare dintr-un motiv pueril; cunoaște infernul bătăilor și al umilirilor succesive; învață că în temnițele comuniste îți pierzi mai întâi mințile, apoi viața, astfel încât ajunge să îl considere pe Iancu Iacoban un bătăuș „cu suflet”, salvatorul său (l-a bătut „cu milă” și i-a adus mâncare pe furiș). După ce iese din închisoare, Ștefan încearcă să reintre în propria viață: se însoară, are un copil, ajunge ziarist într-o redacție importantă, iar la un moment dat, fără să dea familiei prea multe explicații, se retrage în casa părintească de la țară, în deplin anonimat.

Povestea lui Iancu Iacoban

Băiat sărac, dintr-o familie cu 12 copii (care mor pe capete), cu un tată abrutizat de băutură și violent, Iancu Iacoban ajunge în armată, e recrutat de un plutonier care-l trimite să facă școala de miliție; e fericit să asimileze Partidul cu siguranța zilei de mâine (mâncare, bani, loc de dormit), antidotul la sărăcia și la bătăile îndurate acasă. Gardian la Canal, la Gherla și în alte închisori comuniste, îi face pe deținuți „din psihic”, nu cu bătaia; bate „cu milă”, dar nu din bunătate, ci din orgoliu și din precauție. În timpul guvernării ceaușiste, primește un post important, casă, privilegii. Culmea ironiei, soție îi ajunge Magda, fosta iubită a victimei sale, pe care conviețuirea cu el ajunge să o depersonalizeze aproape în totalitate.

Cum își percepe Vlad propriul tată?

Băiat timid, introvertit, Vlad Păcuraru își trăiește pubertatea și adolescența sub stigmatul tatălui care „a dezertat” din familie. Ocolit de profesori și de colegi, care îl cred „un element dușmănos”, tânărul ajunge să își disprețuiască părintele, să se închidă în sine și abia mai târziu, îmboldit de Sara, să afle suferințele prin care a trecut acesta când era de vârsta lui.

Cum îl percepe Sara pe Iancu Iacoban?

Impetuoasă, extrem de frumoasă și de inteligentă, adolescenta se îndrăgostește de Vlad, pe care și-l asumă total, aproape strivindu-l cu personalitatea ei dominatoare. Din discuțiile celor doi tineri reiese că Sara intuiește impostura din propria familie, intră în dezacord cu ea, reconstituind cu tenacitate istoria și ascensiunea culpabilă a propriului tată. Îi povestește lui Vlad că tatăl ei este o persoană rece, calculată, egoistă, o persoană care asigură familiei sale toate privilegiile materiale, dar se poartă convențional, dând impresia că este mereu ocupat, „în trecere” pe acasă. Puse cap la cap, informațiile aflate de la Vlad, precum și de la alte persoane (inclusiv descoperirea că un cadou primit de la tată – soba albă de teracotă – este „furat” din casele naționalizate abuziv) o fac pe Sara să își confrunte familia într-un rechizitoriu dur, neiertător. Nutrită cu lecturi și concepte umaniste, Sara ajunge să-și renege tatăl, sângele, apartenența; se simțea ea însăși culpabilă și revoltată că este urmașa unui astfel de om. Fuga cu Vlad în munți, la Fundata, delicata lor poveste de dragoste „departe de lumea dezlănțuită” reprezintă un intermezzo inserat cu abilitate în țesătura narativă, sunt pagini care luminează din interior, arătând ce ar fi putut deveni cei doi tineri: părinții unui copil curat, suficienți unui celuilalt, dezlegați social și afectiv de toate persoanele maculate din viața lor. Fuga Sarei în străinătate, felul în care, vreme de treizeci de ani, aceasta își pierde sistematic urma, este fuga dintr-o captivitate sufocantă.

Cum vede Vlad fuga Sarei?

Pentru tânărul introvertit, tarat deja de fuga tatălui, plecarea iubitei reprezintă dezertarea supremă. Relațiile sale ulterioare sunt simple necesități fiziologice pasagere. Se refugiază în alergare, ajungând un maratonist destul de cunoscut. Maratonul este tot o formă de fugă. Sub pretextul că o caută pe Sara, Vlad se caută pe sine într-un soi de fugă de sine, de asumare a experiențelor deja trăite. Întâlnirea cu Maria este cumva orchestrată de un destin care se străduiește să adune poveștile și povestitorii la un loc.

Ca și celelalte personaje, Maria se revendică dintr-o poveste care-i amprentează toate alegerile ulterioare. Se naște și crește în familia unor soți săraci, în care doar mama rămâne puternică, în timp ce tatăl, abrutizat de muncă și de sărăcie, se refugiază în alcool. La școală, fetița este umilită de învățătoare și de colegi din cauza statutului social. Se refugiază, la rândul ei, în lecturi și în singurătate, înflorind într-o frumusețe fizică stranie, narcotizantă, pe care, intuind că nu-i va aduce decât necazuri, și-o ascunde în haine lălâi. Legătura cu familia Iacoban se face inițial prin mama ei, menajeră în casa părinților Sarei, apoi prin Maria însăși, în care Magda o vede pe fiica fugită în lume: Maria o substituie pe Sara întâi în viața Magdei, apoi și în viața lui Vlad.

În confesiunea Mariei, scriitorul inserează și episoade menite să evidențieze statutul femeii în societate, inclusiv elemente de revoltă, respectiv mișcarea #metoo din prezent: după moartea Magdei, Iacoban are nerușinarea să-i ceară fetei să-i devină amantă și nevastă (viol psihologic); intrată la Facultatea de Drept, coordonatorul lucrării de licență, cunoscut în mod tacit de toți drept un fustangiu, îi face propuneri indecente și îi pune bețe-n roate când este refuzat. Maria nu e susținută de nimeni când îl reclamă, dimpotrivă, se luptă singură cu morile de vânt ale unei societăți imorale, cu simțurile narcotizate.

Ca și Maria, dar fără să aibă curajul acesteia, Magda Iacoban este o fată speriată de consecințele relației cu „un element dușmănos” precum Ștefan, face compromisuri, își trăiește viața în anonimat și în frică, în tăcere. Acceptă orice umilință din partea soțului, iar când Sara fuge, viața i se destramă ca un ghem de ață, cade în depresie și moare. Soțul acesteia trăiește și prosperă liniștit până la vârsta nonagenară, cu robustețea torționarului pe care nimeni altcineva în afară de propria fiică nu l-a tras vreodată la răspundere pentru trecutul său reprobabil. Istoria are ițele ei încurcate și perverse, cu prelungiri în timp, într-o democrație irizată prea mult de reminiscențe ale regimului de tristă amintire, amendate de Bogdan Crețu prin prezentarea acestor destine amputate.

Mai puțin verosimile sunt unele aspecte din poveștile prin care se legitimează personajele: retorica grandilocventă și pretențioasă a Sarei (prea lucidă și prea analitică pentru anii ei și pentru acea perioadă); relatările sunt calibrate pe același tip de limbaj, lipsind astfel particularizarea vocilor narative; Sara vrea să-și piardă urmele și să taie orice legătură cu familia ei, dar în mod inexplicabil păstrează numele de familie al unui tată pe care îl detestă, iar finalul (boala Sarei, faptul că o delegă pe Maria să-i țină locul în viața lui Vlad, detașarea Dianei, fiica lor) are cumva o notă telenovelistică, doza aceea de spectaculos de care se scapă cu greu în exercițiul prozastic.

Soba albă de teracotă și păpușa Mariei, metafore puternice pentru darul impur, respectiv darul din dragoste maternă, precum și salteaua umplută cu flori de câmp și felii de măr uscate sunt obiecte cu încărcătură simbolică, madlene proustiene care declanșează fluxul amintirilor și autoscopia. O lume și o istorie relativ recentă sunt recuperate, analizate, supuse unui rechizitoriu absolut necesar.

Mai puțin decât dragostea de Bogdan Crețu