Povestea lui Mihai Eminescu – Cine spuneaţi că sunteţi, domnule?

„Apoi, pe neaşteptate, a venit vestea din gazete: Eminescu a înnebunit. Eminescu a murit.” (p. 112)

Ni se pare că-l ştim foarte bine pe Eminescu, deşi, ne atrage atenţia Mircea Cărtărescu în Visul chimeric, împărtăşim regretul că nu i-am auzit vocea şi teama că, văzându-l pe stradă, probabil, nu l-am recunoaşte, căci statuile nu-i seamănă, iar cele patru fotografii care-i prind trăsăturile, în diverse etape ale vieţii, nu spun mai nimic despre „frigurile versului” şi ale iubirii.

Eminescu scriind de unul singur în redacţia ziarului Timpul, articol după articol. Eminescu în faţa lui Titu Maiorescu şi a doctorului Kremnitz, veniţi să-l ducă la gară, de unde avea să plece poetul la Viena, în căutarea unui tratament. Eminescu scriindu-i din ce în ce mai puţin Veronicăi, la vremea când orizontul i se întunecase deja. Eminescu, în sanatoriul doctorului Suţu, recitând, cum scria G.Călinescu în paginile dedicate poetului, mii de versuri păstrate miraculos în memorie. Şi, desigur, imaginea îngrozitoare a cântăririi creierului său, spre a se găsi o dovadă indubitabilă a genialităţii. Dar un om este el însuşi un univers, şi ceea ce spune Eminescu despre Shakespeare i se aplică perfect şi poetului romantic: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe…”. Tudor Vianu, Ioana Em. Petrescu, Petru Creţia sunt, mi se pare, cu viziunea lor fundamentală despre Eminescu, surse importante de documentare în romanele Florinei Ilis, Vieţile paralele şi Povestea lui Mihai Eminescu. La întrebarea aceasta este totuşi greu de răspuns: „Cine spuneaţi că sunteţi, domnule?” (p. 73).

Este greu, probabil, după ce ai scris Vieţile paralele (Cartea Românească, 2012), cu frumoasa plecare din Plutarch, să mai scrii încă o carte, în aceeaşi formulă, a biografiei ficţionale, despre Mihai Eminescu. Dar nu imposibil. Unele lucruri se repetă, altele se nuanţează, dispare formula de dosar, rămân mai puţine pagini, preţioase prin autenticitate, rafinamentul stilului şi concentrare asupra relaţiilor-cheie.

Citind Povestea lui Mihai Eminescu, m-am gândit la felul în care Thomas Mann transforma, secvenţă cu secvenţă, în Lotte la Weimar cunoscuta carte a lui Goethe, Suferinţele tânărului Werter. Ajuns la senectute, Goethe o reîntâlneşte pe Lotte, care nu mai e nici ea tânără. Thomas Mann este atent la fiecare detaliu, ca un autor care se dovedeşte şi un foarte bun cititor al lui Goethe, un observator înzestrat cu memoria detaliului semnificativ – de exemplu, nu dă uitării (şi notează, comentând, la rândul său) culoarea unei rochii, chipurile brăzdate de riduri şi multe dintre nuanţele unei iubiri care nu are cum supravieţui timpului, rămânând ideală doar în amintire. Un mare scriitor glosează în propriul roman pe marginea romanul altui mare scriitor, făcând un remarcabil exerciţiu de intertextualitate.

Pare că în Povestea lui Mihai Eminescu (Editura Muzeelor Literare, 2018) Florina Ilis realizează acelaşi tip de reîntoarcere la un prim text (de data asta tot al ei, nu al altui scriitor, ca în cazul Goethe-Thomas Mann). Florina Ilis lucrează, cu tehnică de miniaturist, pe sutele de pagini ale romanului Vieţile paralele, comprimând episoade şi eliminând pasaje întregi, pentru a ajunge la miezul universului eminescian, atât de greu de cuprins în cuvinte şi în imagini. Practic, redeschide un „şantier”, dând naştere unor cărţi paralele, nu doar unor vieţi. Autoarea păstrează, inspirat, fineţea unei caligrafii interioare, născute din bogăţia de trăiri a personajului prins între luciditate şi momentele de întunecare. Frazele se întretaie, vocea narativă amestecă planurile temporale şi punctele fixe ale „hărţii” eminesciene, reuşind să sugereze hăţişul de idei în care este prins Eminescu în ultimii ani ai vieţii. Discursul poetului devenise „neinteligibil”, cum depun mărturie cei care îl vizitează la casa de sănătate a doctorului Şuţu. Şi, văzut din afară, poetul trebuie să fi părut incoerent şi pierdut de lume. Dar, pe dinăuntru, ne arată Florina Ilis, nu e nimic pierdut. Iubirea pentru Veronica Micle, aşa cum reiese din acest al doilea splendid roman despre Eminescu, e întreagă, dincolo de reproşuri, amărăciune şi singurătate:

„De Veronica ce mai ştii?, întreabă brusc, adresându-se unei năluci închegate din mintea sa pe bancă, lângă el. I-am scris poezia De ce nu-mi vii pe când eram la Mănăstirea Nemţului şi n-a venit. Capul unui copil de cinci sau şase ani se iveşte din spatele unui arbore din vecinătatea băncii unde şade poetul. Ascultă curios. E băiatul unui servitor al stabilimentului. Obişnuieşte să se joace prin curte. Despre domnul care stă acum pe bancă, tatăl lui îi spune că a fost poet. Ce e aia poet?, întrebase copilul. Un om mare!, îi răspunsese tatăl, care abia dacă ştia să scrie şi să citească. Că era poet o aflase de la servitoarea pavilionului de femei. Şi că era om mare o dedusese el însuşi observându-i pe cei ce se interesau de amărâtul poet.

I-am scris o scrisoare de la Botoşani rugând-o să vină, vorbea singur bolnavul, adresându-se numai el ştia cui. Şi a venit. Veronica m-a adus la Bucureşti, dar nu mai vine pe la mine… Nu vrea să mă vadă aşa. Demult a fost altfel… Visuri sunt visuri… Lumea e lume…, şopteşte el. Donec Eris Felix. Apoi, se ridică brusc, lăsând caietul cu frunze pe bancă. Merge greu, şchiopătând. Ca un bătrân. Băiatul se repede şi ia caietul. Îl vâră sub cămaşă. Visuri sunt visuri…, repetă copilul.

În această admirabilă şi romantică seară de iarnă, Eminescu o conduce acasă pe doamna Veronica Micle. Nu e târziu, dar afară e deja întuneric. E o seară frumoasă, cu lună, fără pic de vânt. Un ger aspru pare să fi încremenit totul ca într-un vechi şi neasemuit tablou. Cuprins de extaz, Eminescu îi vorbeşte doamnei Micle despre poema Strigoii. Păşesc de parcă ar pluti unul lângă celălalt. Nu se ating, dar e atâta vrajă între ei…” (p. 8).

Fericirea pe care poetul nu o găsise în viaţa reală poate fi recuperată (personajul are această certitudine) prin vis şi amintire. Firul memoriei nu s-a rupt, cum crede Maiorescu, vizitându-l, se răsuceşte, în buclă, sub asaltul viselor din care este alcătuită fiecare făptură. Femeia către care merg până în clipa morţii gândurile poetului rămâne în lume (nu pentru mult timp, se va stinge în acelaşi an, pe 3 august 1889), nefericită, stingheră şi foarte frumoasă:

„Doamna Micle nu observă nimic, nici intenţia, nici stăpânirea de sine sau, conform regulii, se preface că nu observă nimic. În orice caz, se preface în mod desăvârşit şi nu se pronunţă, continuând să vorbească netulburată despre una, despre alta. Nimicuri. Mai scrii, îl întreabă? Poezia La steaua e unică şi sublimă. Cum ai putut să concentrezi în câteva versuri o lume?! E adevărat, schimbă ea brusc tonul, punând în tonul vocii ceva de altădată, e adevărat când spui că lumina stinsului amor te urmăreşte încă? Auzindu-i vocea, poetul tresări puternic. Undeva în interior, adânc, plezni o pojghiţă de gheaţă, împrăştiind cât cuprinde cu aşchii scânteietoare de lumină. Apoi, deodată, i se păru că totul în jurul lui se reînsufleţeşte, prinzând viaţă. Că luminile candelabrului din sala teatrului căpătară o nouă intensitate, că obrajii femeilor întrezăriţi în treacăt se îmbujorară, că privirile tuturor sticleau vioi şi afectuos, iar culoarea catifelei care îmbracă scaunele, acum goale, se intensificase, bătând în roşu sângeriu. Flăcările unei văpăi calde îi încălzeau sufletul, aproape împietrit şi îngheţat. În clipa aceea se împăcă cu sine, prezenţa ei redevenindu-i dragă şi însemnată şi, regăsind-o, nu i se mai păru o trădare faptul că toată seara o privise detaşat, de la distanţă, fără să mai simtă nimic. Cu o singură inflexiune a tonului vocii ei, toată patima şi ardoarea din trecut se reaprinseră, deşi trecuseră între timp anii şi între ei se puseseră, nu-i aşa?! perdelele grele de oameni. În mod miraculos, Veronica redeveni frumoasă.” (p. 109-110)

Povestea lui Mihai Eminescu, semnată de Florina Ilis, face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu).