O carte care merita mai mult suflet – „Comuniune” de Ann Patchett

Prima impresie este că Ann Patchett a scris romanul Comuniune cu precizie rece. Cartea e construită pe talent, instruire îndelungată în scriere creativă și un etern subiect plin de măreție: complicațiile familiale.

Cunoscându-se cu un prilej festiv, la o petrecere cu polițiști și procurori, pileală cât cuprinde, o droaie de copii și mult suc de portocale, Beverly Keating, măritată și mamă a două fetițe, și Bert Cousins, căsătorit și în curând tatăl a patru copii, se îndrăgostesc fără leac unul de celălalt, parafându-și viitoarea relație printr-un sărut clandestin. Acesta este începutul unei povești polifonice în care vor fi antrenați cei șase copii, părinții și bunicii lor, pe parcursul unei jumătăți de veac.

Succedând cu abilitate timpii narativi, autoarea pozează răspântiile omenești ale (deja) numeroasei familii care – se va deduce din mărturisirile celor implicați – poartă numele de „familie” numai mulțumită unui conjunctural acoperiș comun. Obișnuitele râci dintre copiii agregați totuși de un viguros dispreț față de părinți sau traumatizantele lor pendulări de vacanță între Virginia și California, măturând de-a latul Statele Unite ale Americii, vădesc caracterul instabil al noului edificiu conjugal:

„Iată lucrul cu adevărat remarcabil legat de fetele lui Fix (Caroline și Franny – n.m.) și copiii lui Bert (Cal, Holly, Albie și Jeanette – n.m.): nu se urau, dar nici nu dădeau dovadă de loialitate tribală. … Cei șase copii aveau în comun un singur lucru fundamental, care împingea posibila antipatie reciprocă la coada clasamentului: își detestau părinții. Îi urau” (p. 81).

Comuniune este istoria maturizării lor și, firește, a veștejirii genitorilor lor. Ritmul narațiunii nu copleșește prin iuțeală, însă cititorul este ațâțat cu iscusință prin elipse, alternarea timpilor, cum spuneam, și prin rotația povestitorilor, ajuns fiecare în bătaia reflectoarelor.

Două întâmplări cruciale dau cheag acestei scurte și americane sága: absurda moarte a tânărului Cal și apariția cărții… Comuniune.

Despre prima, petrecută într-o vacanță în Virginia, frații și surorile au amintiri confuze, contradictorii, ciuntite; fără să priceapă mare lucru și captivi candorii, copiii speriați vor sigila tragedia în inimile lor până când vor fi în stare să se depărteze în timp și să privească lucid în urmă, înlăturând aluviunile unor ani frământați.

A doua întâmplare este iscată de amorul dintre Franny (cea la botezul căreia se cunoscuseră Bert și Beverly), acum (la 26 de ani) lucrătoare la un bar din Chicago, și faimosul romancier Leon Ariel Posen; de-a lungul relației lor, ea îi va povesti din viața sa amintiri familiale, vrute și nevrute din care el va face un roman cu care câștigă Premiul Național al Cărții. Ajuns în New York („tărâm al livrărilor nelimitate”) la sora lui, Jeanette, tânărul curier Albie primește Comuniune cu împrumut de la o bibliotecară și este captivat înainte să se recunoască. Își dă astfel seama că era vorba despre mult mai mult decât nefericita aventură amoroasă a celor doi părinți, ci

„Era despre povara inestimabilă a vieții lor: casele, profesiile, prieteniile, căsătoriile, copiii, de parcă tocmai lucrurile pe care și le doriseră și pentru care munciseră cimentaseră imposibilitatea oricărui fel de fericire” (p. 182).

Sunt în Comuniune povești interesante scrise admirabil, așa cum este episodul cețos cu asasinarea lui Lomer, colegul polițist al lui Fix Keating, sau paradisul zen de pe o coastă a Alpilor elvețieni, acolo unde Holly încearcă să renunțe prin meditație la autodefinire. E și mult umor de primă clasă, exprimat cu predilecție prin comparații: procurorii sunt tipii care îți fumează țigările în timp ce încearcă să se lase de fumat, unui preot cherchelit „mintea îi rătăcea ca evreii în pustie”, Franny se scufundă în datorii „asemenea unui personaj din Dickens”. Nu putea lipsi „American Dream” (înțeles ca statut social), același pentru Bert Cousins și Fix Keating: avocatura; dar dacă primul vede în cunoașterea principiilor de bază ale dreptului fundamentul unei vieți de succes, Fix este mai pragmatic – avocații câștigă mulți bani.

Ceva îi cam lipsește romanului: trăirea. Stăruie precizia rece de la prima impresie. Am citit referințele criticii americane – mai toate elogiază aici o scriere emoționantă. Printre acestea, „Oprah Favorite Book of 2016”; bine, Patchett colaborează cu „The Oprah Magazine” (realizatoarea este amintită în glumă și în prezentul roman: „… iar din cauza acestei amăgiri de sine [Frany] se scufundase în datorii… ca bieții oameni fără pic de talent care sfârșeau plângând la emisiunea lui Oprah”, p. 106). Revenind, nu am găsit mai nicăieri emoție. După vizita din 1935, Ilf & Petrov au scris despre un orășel american (Gallup) că este remarcabil tocmai prin lipsa oricărui element original (în „Odnoetajnaia America”). Glumind, Comuniune este originală prin lipsa oricărui element remarcabil, dacă suntem de acord că viața este un subiect comun. Cert este că minimalismul pentru care optează Patchett, reducând drastic și deliberat mijloace de expresie, înscrie personajele – foarte bine conturate, chiar și cele periferice – într-un scenariu de film scris de pe o poziție neutră sentimental. Prin detașarea, chiar distanțarea serioasă a autoarei, anumite pasaje apar ca decupate din fișe aride de observație.

O explicație pentru această insuficiență sufletească poate fi găsită într-un interviu intitulat „Ann Patchett numește «Commonwealth» «Primul meu roman autobiografic”, unde recunoaște tentele personale. Poate că n-a vrut să-i trădeze pe ai săi așa cum a făcut-o Franny cu ai ei. Poate că, atunci când s-a consultat cu familia (blended family) înainte de a publica romanul le-a spus tuturor exact așa cum Leon i-a zis lui Franny după apariția cărții sale: „Aceea nu ești tu. Nu e niciunul dintre voi”.

15Comuniune de Ann Patchett