De ceva timp încoace, finalurile și începuturile de an îmi sunt teatrale. Cum-necum, în ultimele zile din an ajung la teatru, la fel și în primele de nou an. Indiferent despre ce teatru e vorba și dincolo de orice superstiție, cred că tărie că așa trebuie să fie. Ritualul (pe)trecerii devine astfel unul cu rost și cu folos pentru minte, inimă și suflet.
Reîntâlnirea cu Gábor Tompa a fost, cum altfel, frumoasă și plină de substanță. E unul dintre puținii oamenii care schimbă valoarea timpului: clipei îi dă cuprindere de ceas, iar ora petrecută împreună cu el pare că trece mult prea repede. Pentru cine a avut șansa să lucreze cu el, sau pentru cei care-l cunosc știu că nu e niciun paradox aici, e doar efectul unei energii creatoare rarisime. De aceea, uneori trebuie să te asiguri că ești acolo unde mintea lui a ajuns de ceva timp.
Fiindcă ne-am întâlnit la început de an, am vorbit, contrar obiceiului meu, despre bilanțuri. Mie nu-mi plac topurile, se știe deja asta, de aceea nici nu cer celor cu care vorbesc să-și ierarhizeze reușitele. Nu mi se pare corect și nici sănătos, de altfel. Dar bilanțul lui Gábor Tompa e un pic altfel, o să-mi dați dreptate după ce citiți interviul.
Credit foto: Domolky Daniel – Richard II – Vígszínház, Budapesta
Încercăm un bilanț al ultimului an?
Nu într-un an calendaristic, ci de-a lungul a 12 luni am avut așa: 3 piese de Shakespeare, 2 opere (ambele de Ravel), un Sorescu, 2 festivaluri și 2 operații. Înainte de Crăciun am fost la Tg. Mureș, iar sora mea, glumind pe tema asta, mi-a spus: ajungeau și 2 operații, fără Shakespeare.
Ați montat trei piese scrise de Shakespeare, dar mă interesează să aflu cât timp v-ați gândit la ele, cât timp le-ați gândit ca atare?
Ca să fiu sincer, la unul dintre ele m-am gândit mai mult. Sau mai demult, dar nu concentrat într=un timp anume. La Furtuna mă gândesc de când am asistat la repetițiile lui Ciulei, eu fiind student. Dar atunci nu m-am gândit că aș pune vreodată în scenă acest text. Ci, pur și simplu, am asistat la acea magie teatrală care s-a produs acolo și pe care eu am simțit-o ca fiind esențială.
Furtuna – Teatrul Național Cluj-Napoca
V-a ieșit așa cum ați vrut, așa cum l-ați gândit? Mă refer la Furtuna, spectacolul dvs de la Teatrul Național Cluj-Napoca.
N-a fost departe de ce-am gândit eu, totul a fost în regulă. Noi ne-am propus ceva, dar sigur că și actorii au contribuit la formarea spectacolului.
Dar nu v-ați schimbat mult viziunea inițială.
Nu, nu. Toată ideea avea ca punct de plecare un set de imagini ale unui artist vizual – Panorama of the skies de Maja Petrić. Mă gândesc mult la un spectacol, dar concret numai atunci când devine proiect în sine. Pentru că te mai poți juca cu idei și spectacole imaginare, ceea ce este și necesar. Eu chiar le spun studenților mei că trebuie să aibă tot timpul cel puțin 20 de proiecte în buzunar pe care să le lase în așteptare, chiar dacă se mai schimbă cu timpul. Eu am vrut să fac Cântăreața cheală încă din ´80 și ceva și nu am ajuns să fac spectacolul decât în 1992, pentru că n-a fost nici contextul și nici distribuția n-a fost favorabilă. Atunci, în ´92, brusc a venit momentul și n-a trebuit decât un declic pe ceea ce aveam eu ca să se materializeze în ceva. Și aici, am avut ideea de-a traspune Furtuna într-o lume în care magia aceasta, despre care se vorbește, se manifestă și prin crearea unei lumi virtuale, care poate manipula întreaga omenire, la un moment dat, ceea ce chiar așa și este.
Credit foto: Domolky Daniel – Richard II – Vígszínház, Budapesta
La ora actuală ne-am mutat cu totul în acel virtual despre care vorbiți dvs. și am ajuns să trăim vieți de carton, ne-am vândut sufletele. Dar dintre cele trei spectacole Shakespeare, care v-a dat cel mai mult de furcă din punct de vedere tehnic? Am avut dreptate că Neguțătorul din Veneția se leagă de Richard II?
Toate au fost ciudate și diferite. Neguțătorul din Veneția (Teatrul Maghiar de Stat Cluj) trebuia să-l fac la Naționalul din București. Pentru spațiul de la Sala Mare am și făcut decorul. Eu îi sunt recunoscător lui Ion Caramitru că mi-a atras atenția asupra piesei, pentru că el a insistat timp de 11 ani să vin și să montez ceva la TNB și la un moment dat m-a întrebat dacă n-am chef să fac Neguțătorul. Eu i-am răspuns că nu știu, nu m=am gândit niciodată să fac piesa, dar o să o recitesc. Și când am făcut-o am redescoperit niște lucruri care m-au interesat pe mine, astăzi. Dar el nu a crezut în faptul că piesa poate fi valabilă și transpusă în contemporaneitate. Mie nu mi se pare o actualizare forțată, nici măcar ca imagine. Sigur că ghetoul nu mai înseamnă acum ce însemna în secolul al XVI-lea, când s-a inventat (chiar în Veneția), dar azi vorbim de ghetoul banului. Sunt foarte multe lucruri care permit analogii de o densitate nemaimpomenită.
Credit foto: Biró István – Neguțătorul din Veneția (Teatrul Maghiar de Stat Cluj)
După ce-ați terminat de montat cele trei spectacole Shakespeare, ce-ați mai aflat (nou) despre dvs, în afară de faptul că (încă) vă puteți reinventa?
Mai degrabă că mă pot reinventaria, re-integra, iniția, intimiza, intimida, insinua! 🙂 Dar, dincolo de glumă, mă gândesc că n-avem nicio șansă! Orice-am face, cred că destinul, mecanismul timpului și al istoriei ne va mătura cu toate actele-n regulă. Nu, nu sunt fatalist, dar cum să spun, în toate aceste piese shakesperiene avertismentul există. Marile drame, marile tragedii sunt cele în care se poate ști de la bun început care sunt cele mai catastrofale drumuri, dar tot pe acelea mergi, pentru că n-ai cum să le eviți. Timpul și istoria merg nemilos înainte.
Adică noi nu putem interveni foarte mult în ceea ce ne este dat? Nu credeți în liberul-arbitru?
Nu, nu prea putem. Putem umbla doar la niște detalii. Un exemplu: nu putem interveni foarte mult în fizionomia noastră, cu toate că mulți fac eforturi disperate pentru a viola natura. N-ai cum să intervii înainte să te naști. Pe mine Shakespeare, după ce mă tulbură, mă resemnează, în sensul că sunt liniștit că ceea ce eu nu pot rezolva, nici nu trebuie, pentru că există o forță divină care deține acest brevet.
Există o nuvelă senzațională a lui Gyula Hernádi, scenaristul (până la un punct) al marelui regizor Miklós Jancsó, care se cheamă Horoscopul lui Isus Cristos: cineva citește în palma unei fetițe că va trăi 14 ani; părinții, cu forța, îi prelungesc linia vieții din palmă, până la 90 de ani; fata moare la 14 ani, dar e bătrână ca de 90. Implacabilul spre care ne îndreptăm!
Credit foto: Domolky Daniel – Richard II – Vígszínház, Budapesta
Deci, pe dvs. Shakespeare v-a învățat să vă împăcați cu destinul.
Lectura favorită a lui Shakespeare a fost Cartea Revelației a lui Sf. Ioan, în care cuvântul apocalipsă nu înseamnă sfârșitul lumii, ci înseamnă să tragi perdeaua și să vezi ce e după perdea, ceea ce este esența teatrului.
Pentru mine, Richard II (Vígszínház Budapesta) a fost esențial și pentru că este ultimul dintre cele trei, dar și pentru că spectacolul (așa cum l-am gândit) începe cu finalul. Prima scenă din spectacol este scena din închisoare, prima parte a monologului din ultima scenă, în care el contemplă tot ceea ce s-a întâmplat, încercând să înțeleagă eșecul, pentru că este vorba despre un eșec. Faptul că nu reușește nici măcar să înțeleagă, dară-mi-te să accepte! Este vorba de o schimbare totală de paradigmă istorică. Chiar și în momentul în care s-a scris piesa! Pentru că este vorba de o întreagă epocă, cu toată mentalitatea, cu toate legile care este măturată radical și nimic din ce-a fost ieri valabil nu mai rămâne astăzi la fel.
Înțelegerea nu cred că-și mai are locul astăzi, pentru că noi suntem copleșiți de această avalanșă de noi și noi descoperiri care ne îndepărtează de la ceea ce contează cu adevărat.
Bine, acum și în ceea ce privește înțelegerea, ea este foarte stratificată. Cineva care crede că nu înțelege destul este ok, dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să înțelegem nici măcar cum e alcătuit corpul uman sau cum funcționează un motor sau care sunt regulile de circulație ș.a.m.d. Dar înțelegerea metafizică, da, când e vorba despre așa ceva, nu cred că trebuie să ne străduim prea mult.
Am citit recent frumosul eseu al lui Andrei Pleșu despre inimă, în care vorbește și despre faptul că a vedea cu inima nu înseamnă să judeci tot timpul prin sentimente sau emoții, pentru că tradițional inima era/este legată și de o înțelegere mai caldă, nu una rațională.
Richard II mi-a dat această posibilitate să contemplăm și să revenim la un gând cu ajutorul căruia să ajungem la un moment care nu este inclus în piesa originală, cel al adolescenței personajului: ei se joacă pe o plajă aproape goi, toți băieții fac curte aceleiași fete, cea care va deveni și regină; această competiție pentru fată este, în sensul cel mai bun al cuvântului, plin de dragoste și de solidaritate și prietenie. Deci toate șansele sunt date și brusc intervine un moment cu care începe (poate) cel mai sângeros capitol din istoria Angliei – războiul civil din sânul unei singure familii: este vorba despre veri, despre unchi care ajung să se omoare. N-ai cum să înțelegi cum de a devenit așa ceva posibil, ce s-a întâmplat de a devenit posibil așa ceva. Asta am vrut să arăt: că există un moment al Paradisului în viața omului, de unde începe păcatul ereditar, căderea în păcat, crima. Unde încep toate acestea? Întotdeauna revenim la această crimă originară, care vine și din lipsa de credință, cumva.
Nu cred că este vorba de o lipsă de credință, cât de o nevoie de putere.
Da, dar asta înseamnă lipsă de credință! Așa începe gândirea rațională – nu credem decât ceea ce vedem, or credința este tocmai opusul a ceea ce vedem. Credem fără să vedem! Despre viziune spune foarte frumos Lévy-Bruhl: a vedea înseamnă înseamnă că avem permisiunea de a nu ne imagina sau de nu ne gândi la acel fenomen sau lucru, pentru că-l vedem. Avem permisiunea! Ne gândim sau nu ne gândim la acel lucru, pentru că-l vedem!
Printre cele trei spectacole Shakespeare și-au găsit locul și cele două festivaluri (despre care poate că vom vorbi pe îndelete altădată), Iona de la Nottara, cele două opere Ravel (montate la Opera Maghiară Cluj).
Două opere scurte scrise de Ravel, da. Pentru mine a fost o plăcere să lucrez la ele, a fost o încântare, ca și cum m-aș fi dus într-o lume pe care o admir. Și o admir de fiecare dată ca un intrus. Pentru că am mai fost în această lume a operei, dar fiecare evadare în această lume mi-a dat satisfacție: găsesc că muzica este o formă care nu poate fi depășită ca perfecțiune.
Scenă din Copilul și vrăjile de Maurice Ravel – Opera Maghiară Cluj
Dar de ce ați vrut neapărat Ravel? Că vă place cel mai mult la compozițiile lui?
La Ravel? Compoziția rafinată, imaginația, caracterul jucăuș, umorul fin, de calitate, dacă vrei intelectualismul de rasă, ironia, compasiunea, căldura (mai ales în Copilul și vrăjile, care are un suprarealism feeric, ca și cum ar fi imaginația unui copil), dar și tema – dragoste și iertare.
Un mare curaj din partea dvs să montați cele două opere, care în România s-au mai cântat (și asta acum foarte mult timp), dar n-au fost niciodată montate ca spectacol de operă.
Aici trebuie să-i mulțumesc fiului meu, pentru că el mi-a sugerat să fac cele două opere. Cred că cel mai reușit spectacol pe care l-am făcut în ultimii ani a fost Lady Macbeth de Șostakovici, Opera Națională din Slovenia. Și am vrut să fac și celălalt mare Șostakovici, Nasul, dar nu era capacitate nici de orchestră, nici de bași penru Opera Maghiară din Cluj. Și atunci fiul meu mi-a sugerat să fac Ora spaniolă, care e un fel de spectacol Feydeau. „Ora spaniolă” înseamnă „oră idilică”. Evident că și titlul este ironic un pic. Dar calitatea muzicii este deosebită. Fiul meu chiar a studiat partiturile. Spațiul în sine a fost o inspirație pentru noi. Cum a fost de fapt? După Festivalul Interferențe din 2018, eram atât de obosit (mai puțin decât acum, dar mult, mult mai mult decât anul precedent, 2017) și pe 1 decembrie l-am sunat pe directorul Operei să-i spun că renunț, pentru că n-am cum să fac. Numai că el n-a răspuns, așa că am venit la repetiție! Așa a fost! 🙂 Au fost 12 zile de repetiție, iar după 6 zile eram cu cele două opere ridicate deja! Nu știu de unde, Cineva mi-a trimis o energie incredibilă! LA fel a fost și cu Iona, unde am avut doar 10 zile de repetiții. Timp în care n-am avut chef de nimic altceva, nu mi-am vizitat prietenii și n-am ieșit aproape deloc în oraș. Am stat numai în teatru și era foarte bine, pentru că nu erau spectacole în acea perioadă; am repetat patru-cinci zile am repetat aici, la Cluj, restul la Nottara.
Unde merge mai bine spectacolul? La Cluj sau la București?
Aici n-au fost atât de multe spectacole, au fost doar șase. La București se pare că merge foarte repede, e sold out. Ca și Furtuna, de altfel.
La Teatrul Maghiar de Stat Cluj sunt câteva spectacole care merg foarte bine; Neguțătorul din Veneția, de care nu pot să mă plâng, pentru că din 30 de reprezentații, 26 au fost în Cluj, din care în jur de 20 cu săli aproape pline. Mai facem câte un spectacol pe lună, pentru că mai sunt invitații în străinătate. Un alt spectacol extraordinar este Rosmersholm-ul Lui Andriy Zholdak, foarte mult dorit în străinătate.
Deci, dvs considerați că ați avut un 2019 bun din punct de vedere profesional?
Nu cred că mai privesc așa anii, dacă au fost buni sau nu din punct de vedere profesional. Cred că am avut noroc că am putut să fac toate aceste spectacole!
Mie îmi place cel mai mult diversitatea, faptul că „săriți”, ca să mă exprim așa, de la Shakespeare la Sorescu și tot restul!
N-am avut niciodată un an așa dens! Au fost mulți ani, când n-am făcut niciun Shakespeare; între două spectacole Shakespeare au trecut și cinci ani.
Unul din firele roșii ale întregii dvs cariere este Shakespeare, altul e Ionesco. Sau Becket.
Ionesco și Beckett… acolo știi cum e? Ca la un medic chirurg foarte bun, care face operații la stomac sau la intestine și câteodată face și la mâini sau la inimă, dar el este mai în largul său când operează colonul. Așa sunt și eu cu Ionesco sau Becket. E mult mai de bază pentru mine Shakespeare, sunt mai apropiat structural de textele lui. Până găsești materia pe care să o poți forma după chipul tău e greu, după aceea merge mai ușor.
Credit foto: Domolky Daniel – Richard II (repetiții) – Vígszínház, Budapesta
Cum o să fie 2020 din punct de vedere profesional?
Încep cu Ionesco, Rinocerii (la Timișoara), continui tot cu același autor, dar piesa e Ucigași fără simbrie, în SUA, la Seattle; va fi și o operă Mozart. După care sunt invitat la Teatrul Național din Belgrad, dar nu știu dacă pot să mă duc și dacă pot să fac ceva anul acesta. Va fi spectacolul din Porto, în ianuarie 2021. Până în 2022 sunt, din păcate, plin. Mai sunt și două teatre din București unde am promis că vin în următoarele două stagiuni – Teatrul Odeon și Teatrul Bulandra.
