În decembrie 2019, la Teatrul Odeon, a avut loc premiera spectacolului Persona, în regia lui Radu Nica. Așteptam spectacolul, din multe motive, parte personale, parte profesionale. Am scris la momentul respectiv despre cele văzute (cronica o găsiți aici) și eram convinsă că ne vom revedea curând la Cluj-Napoca, pentru că acolo urma să monteze Pool de Mark Ravenhill, la Teatrul Maghiar de Stat. De atunci și până la momentul de față, s-au schimbat multe și dramatic. Pandemia de coronavirus a dat peste cap viețile oamenilor, a anulat concerte și spectacole, a redus la minim spre deloc tot ceea ce înseamnă viață culturală. Cu toate acestea, oamenii au nevoie de interacțiune, de întreținerea unor relații sociale și/sau culturale, de aceea deciziile unora dintre instituțiile culturale de a menține relația cu publicul prin intermediul internetului este mai mult decât binevenită. Așa se face că Pool va avea premiera, dar nu va fi una clasică, cu public în sală, ci în online. Despre cum s-a lucrat la acest spectacol și despre cum vede viitorul imediat regizorul Radu Nica aflați citind dialogul nostru.
Credit foto: Rareș Helici
Nimeni nu se aștepta la ceea ce ni se întâmplă acum, că o să se schimbe radical situația. Din toată această stare de fapt, care crezi că este partea bună pentru teatru?
Hm! Partea bună este că ne obligă să ne reinventăm. Teatrul românesc mergea mult prea mult din inerții, din niște valori mai mult sau mai puțin reale (pentru că și la noi contează din ce în ce mai mult promovarea și imaginea), ori tipul acesta de experiență chiar ne obligă la adaptare. Asta în primul rând. În al doilea rând, cred că sunt și lucruri care pot fi explorate diferit. Sigur că produsul nu e unul teatral, în sensul clasic al cuvântului, dar faptul că ne obligă să ne ducem înspre film sau înspre vlogging poate, înspre alte zone, faptul că nu mai suntem legați de limitele temporală și spațială, cred că aici sunt lucruri de explorat. Nu cred că teatrul clasic a murit, Doamne ferește! Simt că e o zonă de speculat, încă nu-mi dau seama care va fi câștigul. Eu chiar cred că timp de doi ani de zile teatrele sunt obligate să facă o stagiune on-line (am mai zis asta) și cred că așa cum ar trebui să existe o politică pentru Sala Mare, una pentru Sala Studio, cred că e just să existe și o politică repertorială pentru o stagiune on-line. De ce spun asta? Zona aceasta permite producții cu bugete foarte mici, cred că poate fi o platformă de lansare pentru tinerele talente (teatrele se pot deschide mult mai bine către acestea).
Și cred că este o zonă de învățare, de explorare!
Absolut! Eu merg acum în zone pe care nu le-am explorat deloc, în zona filmului, despre tehnică habar n-aveam, iar asta este valabil și pentru actori. De asemenea, cred că, dacă este bine gândită această stagiune online, poate să-i activeze pe actorii care nu prea lucrează în teatru. Unii își doresc, alții nu prea. Dar cu o astfel de platformă, cu bugete mici spre medii se pot face o mulțime de proiecte, astfel încât teatrele să fie mai active, atractive și mai relevante pentru noua generație. Generația care, ne place sau nu ne place, funcționează foarte mult în zona aceasta.
Din tot ce-am urmărit în online în tot acest timp, am văzut că tinerii s-au adaptat foarte repede la această nouă formă de comunicare; au răspuns pozitiv la tot felul de proiecte care s-au dezvoltat în on-line, ceea ce le-a prins bine, pentru că și-au apropiat publicul, s-au făcut cunoscuți. Pe de altă parte, toate acestea au fost ca niște exerciții pentru ei. Dar relația dintre spectator și omul de teatru (când spun om de teatru mă refer la toți cei care intră în echipa de producție a unui spectacol) trebuie redimensionată, se schimbă. Ea nu mai poate fi privită în sensul clasic: spectatorul, în fotoliu, primește ceea ce i se oferă/arată și cei de pe scenă dau sau nu dau. E una dintre provocări.
Recent am ascultat o serie de interviuri cu soliști de la marile opere din lume și mai toți au spus că izolarea a fost binevenită, deoarece a adus pentru ei o pauză, una îndelung așteptată. Ei erau suprasolicitați și nu mai reușeau să-și protejeze/îngrijească vocile. Cred că și pentru unii actori această pauză este binevenită, pentru că ține loc de reinventare.
Da, ar fi bine! 🙂
Nu știu, e drept, câți sunt dispuși să se reinventeze!
Unii refuză complet și-i pot înțelege, pentru că, într-adevăr, e atinsă însăși esența teatrului! La teatru se întâmplă ceva în timp real și există și direcția aceasta, de spectacole online, unde este păstrată o condiție a teatralității (să zicem că da), dar și aici intervine bruiajul creat de conexiunea de internet (care este suprasolicitat în această perioadă).
Pool – credit foto Andu Dumitrescu
Am citit declarațiile multor oameni de teatru care au spus că ei nu pot să se uite la un spectacol în online; au încercat, dar n-au putut să vizioneze nici măcar două spectacole, pentru că se împiedicau de condițiile tehnice.
Da, se joacă mult mai teatral. Da, dar în sensul acesta se poate inventa un alt tip de joc. Aici îți vorbesc din experiența mea! E un joc mai apropiat de film, dar totuși nu e film. De exemplu, pentru Pool, spectacolul nostru, noi am filmat cu camera de laptop, care e bidimensională, mult mai bidimensională (dacă pot să zic așa) decât este o cameră profesională. Evident că n-ai cum să faci cadrele atât de bine, n-ai cum să te folosești de mișcările de cameră, unghiurile sunt și ele o problemă (una vezi prin zoom și una când filmezi cu telefonul, când totul brusc e cu 40% mai aproape). Evident că n-ai cum să ai pretenții de film la un astfel de proiect, dar e altceva! Am observat că atunci când ești mai aproape de cameră trebuie să joci mai filmic; neavând senzația de profunzime pe care ți-o dă o cameră de filmat profesională, luminile profesionale în spate, e alt tip de joc. Când ești departe, în fața camerei de laptop trebuie să joci un pic mai mare, așa că rezultă un stil de joc hibrid.
Voi la Pool ați lucrat doar cu camera de laptop?
Da, bugetul este alcătuit din trei stative de 100 lei bucata, pentru că doi dintre actori aveau deja stativele.
Câți actori sunt în distribuție?
Cinci! De asemenea, din experiența mea, cel puțin cea de la proiectul acesta, pot să spun că nu funcționează lucrul împreună, nu e deloc eficient! Nu se percepe deloc energia de lucru. A trebuit să lucrez cu fiecare în parte. Experiența de one-to-one a funcționat bine, însă nu mai exista creație în timp real; nu e ca atunci când îi dai ideea actorului și după aceea el vine cu creația. Nu, îți dau această informație, stai și te gândești, faci cam în unghiul acesta etc. Pe urmă el făcea și-mi trimitea, eu mă uitam și-i retrimiteam pentru corectură și tot așa. Nu era deloc în timp real creația! Deloc!
Aveți și postproducție, ca la film?
Avem, noi am optat pentru așa ceva, tocmai pentru ca să avem un control cât mai mare asupra calității sunetului și imaginii.
Pool – credit foto Andu Dumitrescu
În afară de faptul că a trebuit să lucrați one-to-one, ce alte dificultăți ați mai întâmpinat? De ordin tehnic sau și de altă natură?
Au fost, da. Uneori actrița n-avea telefon, trebuia să filmeze cu telefonul copilului, care copil îl folosea la lecțiile on-line, dau un exemplu. Dar cea mai importantă e că intri în intimitatea omului, intri în dormitorul actorului, în baia lui.
E un fel de Big Brother.
Da, iar asta a fost cu adevărat o provocare pentru ei și foarte dificil să accepte. Pentru că, totuși, casa e un loc al intimității, e o zonă pe care nu ești dispus să o expui.
Și eu țin foarte mult la această separare.
O separare a planurilor care nu s-a mai putut realiza. Copiii au devenit cameramani, soții de asemenea.
E o suprapunere de rol aici care nu facilitează deloc actul creației.
Mai ales la cei cu copii se simțea tensiunea, într-adevăr.
E interesant de povestit, pentru că, într-adevăr, actorul când își pregătește rolul are nevoie de un anumit spațiu și de o anumită intimitate.
Au fost multe presiuni! Una dintre actrițe se muta, n-avea conexiune la internet, a trebuit să rezolvăm de la distanță și acest aspect. La un moment dat o actriță trebuia să mănânce ceva, am comandat prin Glovo, ne-am ocupat de transferul de bani etc. Dar, în ansamblu e o experiență foarte interesantă! Cinci actori în diferite părți ale Clujului, eu la Sibiu, Andu (Dumitrescu) și Vlaicu la București. Da, e o experiență! Actorii nici nu se cunosc personal! Lucrezi practic cu niște colegi pe care nu-i cunoști personal! Nu-ți cunoști scenograful! Unora le-ai auzit doar vocea, cum e cazul lui Vlaicu [Golcea, cel care face muzica pentru spectacol], dar alții n-au vorbit deloc nici măcar cu el. O să se cunoască, probabil, după premieră.
Voi ați avut noroc cu Vlaicu, pentru că el e om de teatru, face muzică de teatru (și de film) de ani de zile și știe ce trebuie să facă, dar asta tot nu vă scutește de anumite tensiuni. Din acest punct de vedere, va fi ceva foarte interesant de văzut!
Doar că la nivel de coerență să nu fie pretențiile prea mari. Pentru că noi de la început am mers pe ideea de buget minim. Nu poate fi vorba, de exemplu, de coerența personajelor. Vor fi diferite ipostaze ale aceluiași om, da, dar nu va fi acel tip de coerență teatrală clasică. Actorul o dată s-a tuns, pentru că era ziua lui, ce racord să mai faci? E un exemplu! Sau altădată, el făcea scena și era soția lângă el (care se uita pe Netflix), pentru că nu putea să meargă în altă cameră (acolo fiind copii care dorm), ceea i-a influențat jocul. Dar noi atunci trebuia să filmăm scena aceea, nu se putea altădată! Dar nu o zic ca pe o scuză, pentru că mie îmi place tocmai pentru că are această calitate! Că va ieși ceva mai punk!
Un pic la granița reality-show-ului! Pe de altă parte, pentru voi va fi o experiență din care ați învățat multe despre voi înșivă, înainte de orice! Ați văzut cu această ocazie cât de deschiși sunteți la schimbare.
Și nici nu avem pretenția că am făcut film, pentru că noi nu suntem oameni de film, care e o altă artă!
Ați respectat piesa, n-ați umblat pe text?
Nu, pentru că nu ne dau voie englezii, deși eu aș mai fi tăiat. Dar mă gândesc că în online e un alt tip de consum; fiind un produs de-a gata, poți să-l oprești și să te uiți a doua zi. Nu trebuie să tăiem și să gândim ca la teatru, ca și cum e un produs care trebuie consumat dintr-odată. Nu e!
Pool – credit foto Andu Dumitrescu
Ce trebuie să știe cel care va vedea produsul final, care va fi un…
Performance cinematografic. Așa ne-am gândit să-i spunem. Fiind un performance va trebui să-i acceptăm o anumită imperfecțiune. Un proiect mai punk, asumat ca fiind imperfect, cu cadre mai ciudate, dar care are și calități, altele decât cele obișnuite pentru un spectacol de teatru. Va trebui judecat cu alte instrumente, eu asta vreau să spun, de fapt.
Ce trebuie să știe spectactorul este că n-ați făcut rabat la calitate, cu toate imperfecțiunile de care vorbești.
Nu, asta e clar.
Ai mai face un astfel de proiect?
Da, clar că aș mai face! Sunt extrem de curios este cum i se va putea face publicitatea și în ce măsură îi va putea crește consumul, dat fiind că până acum lumea a fost obișnuită cu difuzările în online gratuite, multe producții foarte bune, dar gratis, ceea ce e de înțeles. Dar oamenii trebuie să înțeleagă că nu se mai poate așa, pentru că în spate sunt niște oameni care și-au pierdut din timp făcând treaba asta, iar asta trebuie plătit. Sunt foarte curios, iarăși, în ce măsură o producție a Teatrului Maghiar din Cluj poate să ajungă la publicul maghiar din alte zone ale țării (oricum am lua-o, vorbim despre cea mai importantă scenă maghiară din Transilvania și din România), în ce măsură există apetit pentru a consuma un produs marca Teatrului Maghiar de Stat Cluj! De ce nu, să fie consumat și de către publicul din Ungaria!
Aici cred că e vorba de un marketing adaptat.
Care e greu de adaptat, sincer! Trebuie să înțeleagă oamenii că noi funcționăm acum numai în online, iar acolo trebuie gândită foarte bine strategia de marketing, care nu funcționează încă cum trebuie, dar încet-încet putem regla lucrurile.
Persona – credit foto: Ioana Bodale
E o oportunitate din care putem învăța. Într-adevăr, când e vorba de online trebuie regândit marketingul. Trebuie reconfigurată rețeaua. Pleci de la câteva sute de oameni, cei care-ți intră în sală și ajungi la milioane.
Ar fi bine! Eu aș fi mulțumit și dacă ar fi 2000 de oameni care să-l vadă, pentru că oricum ar fi mai mulți oameni decât dacă s-ar juca la sediu. Spectacolul era gândit inițial pentru Sala Studio. Pe de altă parte, Clujul mai are doar sub 20% din populație maghiari, ceea ce trebuie luat în calcul. Dar pariul meu este că într-o lună vor fi mai mulți oameni decât ar fi dacă s-ar juca în sală timp de doi ani.
Pe de altă parte, proiectul e gândit ca fiind alternativ din două puncte de vedere: prima oară pentru că e gândit, lucrat și consumat online; pe de altă parte, vrem să-i facem și o versiune offline, atunci când se va putea, să fie un soi de instalație, cu video și obiectele pe care noi le-am folosit etc. Să fie consumat ca un film de artă într-un muzeu. E o variantă alternativă de consum pentru un produs de teatru.
Eu gust foarte mult genul acesta de proiecte.
Da, da, intri, stai 5 minute, stai cât vrei tu pe biletul pe care l-ai plătit, asta e treaba ta.
Muzeele din România au început să aibă astfel de proiecte, inclusiv în galerii am văzut așa ceva. Și pot atrage, într-adevăr public.
Un alt tip de public! Și nici nu-ți ocupă spațiul de joc, mai sunt și alte ore decât cele obișnuite pentru un spectacol de teatru.
În felul acesta spectacolul devine un instrument de educație, pentru că îl atragi în acest fel înspre teatru, înspre sala de teatru clasică.
Și eu cred la fel! Dacă se înscrie într-o politică a teatrului! Teatrul e un loc de întâlnire, iar clădirile trebuie reinventate. Sunt prea mari, ele trebuie să fie loc de întâlnire pentru literatură, artă plastică… să devină hub-uri culturale. Multidisciplinaritatea e cheie. Trebuie să facem pasul către tineri, dar asta nu înseamnă că renunțăm la teatrul clasic, departe de mine gândul acesta. Ci ideea e că trebuie să acceptăm și experiențe diferite
Credit foto: Ioana Bodale
Unul din avantajele pandemiei, pe care nu cred că-l vede oricine, este faptul că începem să renunțăm la rigorism. La conversatorismul anchilozant. De aceea, rămân la ideea că astfel de spectacole sunt o oportunitate, atât pentru cei obișnuiți cu forma clasică, dar și pentru tinerii pe care trebuie să-i atragem spre arta teatrală.
Cred că e o chestiune de disponbilitate. De tinerețe spirituală. Genul acesta de situații te obligă la reevaluare și reinventare. Dacă nu faci asta, din punctul meu de vedere intervine moartea. Am mai spus-o, cred că pandemia va mai dura, cel puțin doi ani, într-o formă sau alta, iar dacă directorii de teatru nu vor organiza stagiuni online sunt morți. Sunt morți oamenii din teatrele respective. Dacă nu găsești soluții, dacă ai capacitatea de a te reinventa ești inutil. Da, vor fi foarte multe rateuri!
Alții optează pentru experiența live. din motive lesne de înțeles: teatrul e experiență în timp real Sunt curios să văd cum va ieși. Chiar e în ordine să vedem care sunt avantajele și dezavantajele. Faptul că am pornit pe direcții diferite mi se pare util, pentru că în mod cert ambele tipuri de proiecte au și avantaje și dezavantaje.
Tu acum ești în Pool. Ești prins cu totul în noul proiect. Dar cum te raportezi la mai vechile tale proiecte, cele de dinainte de pandemie? Mă gândesc, de exemplu, la Persona, spectacolul care nici măcar n-a apucat să se învechească.
Da, spectacolul acesta n-a apucat să se învechească, nu s-a jucat de prea multe ori, asta îmi pare și mie rău.
Dar îi prevezi o viață lungă, după ce va reîncepe totul? După mine, Persona e un spectacol care s-ar putea juca în condiții de maximă siguranță, mă refer la cele impuse de pandemie. N-are prea multe apropieri.
Da, se poate juca, la imită se poate juca și cu mască, deși mult din expresia facială a actorilor se duce dacă o acoperi cu mască. Vom vedea! Nu-mi dau seama cum mă raportez! În genere, eu judec lucrurile în termeni de „și-și”. Mi-e foarte dor, foarte dor de apropierea fizică, dar îmi dau seama că acum nu e posibilă! Mi-e dor, dar dacă rămân încremenit în proiect, n-am rezolvat nimic! Încerc să mă concentrez și să văd ce se poate face acum!
Credit foto: Ioana Bodale
Dacă ar fi să se reia, utopic vorbind, de mâine toată activitatea și să intrați la repetiții cu Persona: ai schimba, ai adapta la condițiile actuale, ai fi dispus să faci asta, ca să se poată juca?
Da, da! Absolut! Sau o variantă de filmare și pentru difuzare online, aș fi dispus și curios să găsesc soluții. La Sibiu se merge pe varianta, din păcate pe aceiași bani, de a face acelașți proiect pentru online, dar și pentru offline. Aici e o problemă: ori îți asumi faptul că tu faci două proiecte aproape diferite, pentru că tu gândești totul ca un film pentru varianta online, iar pe celălalt îl gândești ca pe un proiect clasic de teatru, dar asta înseamnă timp mai mult, ceea ce nu se poate (de fapt, se poate, dar nu e dispus nimeni să-ți dea timpul acesta); ori cealaltă variantă, care ar fi să lucrezi spectacolul real, cu distribuții mici și nivel de contact cât mai redus, spre aproape deloc și acesta să fie filmat, dar mult mai profesionist, cu un timp dedicat de o zi-două de filmare. Iar directorii să fie mult mai conștienți de importanța acestor filmări. Trebuie timp și buget pentru o filmare profesionstă.
Și încă ceva ce trebuie să se înțeleagă acum: nu mai băgăm banii în decoruri, dar îi băgăm în artiști! De ce? Pentru că ei, în faza de postproducție lucrează aproape dublu! Ca să facă montajele! Vlaicu, de exemplu, acum asta face: scoate de pe înregistrări câini sau copii care se aud pe fundal, sau, dimpotrivă, îi face să se audă mai tare etc. E o muncă de curățare a sunetului! E foarte mult de lucru! Nu mai trebuie gândit ca până acum: jumătate de buget pentru producție, jumătate pentru artiști.
Credit foto: Ioana Bodale
Te tentează pe viitor să faci film?
Până acum nu m-a interesat chiar deloc! Până acum am fost atras doar de documentare, poate și pentru că am crescut la Sibiu, unde este și festivalul de film ASTRA, dar ficțiunea nu m-a interesat deloc
Dar poți să faci docudrama.
Da, e o idee. Deși în teatru nu m-a interesat niciodată să fac documentar, e foarte ciudat! Nu-mi dau seama de ce!
Dar cred că ai putea să faci documentare la limita dintre teatru și film.
Da, dar trebuie să-mi fac o cultură tehnic-filmică pentru asta! Va trebui să mă reinventez puțin!
Atunci, hai să-ți arunc mănușa și să ne vedem peste 5 ani ca să vorbim despre un astfel de proiect! În România nu se prea face documentar ficționalizat, e o nișă de exploatat. Revenind în prezent: după Pool, pe care îl așteptăm cu mare interes, urmează Sibiul?
Da, cu două producții: Cu Nora 2 (o continuare după Nora) și cu un alt proiect, care momentan se numește Maternal, un text scris de Alexandra Badea, despre copiii instituționalizați. E un proiect Scena9, care este gândit pentru a fi itinerant. Gândul este de a fi un prilej pentru un turneu și pentru a naște discuții; unele teatre abordează astfel problemele societății.
Dospești și un proiect în „sistem clasic” în viitorul apropiat?
Nu știu, deocamdată mă gândesc la proiecte alternative.
