Editura Polirom vă prezintă un fragment din Iarna lui Isidor de Veronica D. Niculescu, roman apărut în colecția „Junior” a Editurii Polirom, cu ilustraţii de Radu Răileanu. Carte publicată şi în ediţie digitală. Vîrsta recomandată 10+

O nouă întîlnire cu condorul Isidor și prietenii săi

„Mi-e dor de Serena, prietena mea,

și totul pe lume rimează cu ea!

Ce-ncepe cu S și se-ncheie cu A?”

Romanul, care continuă O vară cu Isidor, spune povestea condorului Isidor după ce a fost eliberat în Sinaia de prietena lui, Serena. Ce faci cînd ești liber, dar ai rămas singur-singurel într-un loc necunoscut, abia ai învăţat să zbori, ești mai degrabă domestic decît sălbatic, și mai vine și gerul? În iarna nesfîrșită care-i stă în faţă, Isidor trece prin multe aventuri și învaţă cîteva lucruri esenţiale pentru supravieţuire – cum ar fi că te poţi descurca binișor în viaţă dacă știi să citești sau că prietenii sînt importanţi.

Alături de un corb generos, o bufniţă înţeleaptă și-un căţeloi mare și blînd, Isidor trece iarna cea grea și pune la cale o evadare spectaculoasă a păsărilor rămase captive la Zoo. După o iarnă cît șapte ani, urmează șapte zile de vară fericite și lungi cît o viaţă.

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat douăsprezece volume de proză scurtă și romane. Printre cărţile sale se numără Roșu, roșu, catifea, Simfonia animalieră, Hibernalia, Spre văi de jad și sălbăţie, Toţi copiii librăresei. În 2017 a publicat prima sa carte dedicată copiilor și adolescenţilor, O vară cu Isidor, o poveste despre prietenie și libertate. A tradus numeroase volume din limba engleză, din opera unor scriitori celebri precum Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll. Locuiește în București, iubește florile, păsările și literatura.

Vă invităm să o și ascultați pe autoare citind un fragment din carte: https://www.youtube.com/watch?v=EWZhlLWTNn8&feature=emb_title

– fragment –

Iarna lui Isidor de Veronica D. Niculescu

E ușor de imaginat: în noaptea aceea, când m-am culcat, abia dacă am reușit să pun geană pe geană. M-am zvârcolit, tot sucindu-mă de pe o parte pe alta. Cum să dorm, la gândul călătoriei care mă aștepta? Totuși, cândva mult după miezul nopții, am adormit și-am reușit să și visez, până în clipa când s-a auzit un ciocănit scurt și ferm în geam.

Era bufnița.

Biata de ea, pasăre nocturnă fiind, nu dormise toată noaptea, iar acum urma să stea trează și ziua întreagă, lucru complet neobișnuit pentru ea. Cum avea să se descurce?

Așa cum ne fusese înțelegerea, i-am deschis fereastra și am servit-o cu un strop de cafea, de care făcusem rost cu ceva aventuri de la micul dejun, la hotel, în dimineața trecută.

— „Vino să te-nvăț domesticia”…, i-am fredonat amuzat, în timp ce ea sorbea cu un aer caraghios din ceșcuță.

Stătea în picioare și bea aplecându-se cu tot corpul în față și cufundându-și capul în ceașcă.

Nu aveam timp de pierdut. În câteva clipe am ieșit, am închis totul cu grijă în urma noastră și am zburat împreună cu buha spre gară. Acolo aveam întâlnire cu corbul, care venea de dincolo de râu, dinspre castel.

Nici n-am apucat să poposim bine pe acoperișul gării, care era atât de înghețat, încât abia te puteai prinde cu ghearele de bucățile de țiglă, că s-a auzit un vuiet din ce în ce mai clar. Ne-am uitat spre Peleș și am văzut o porțiune de cer înnegrindu-se.

Pata neagră creștea, vuietul se întețea. Păream pur și simplu atacați. Ce era asta?

Și atunci, deodată, salutul corbului a răsunat peste tot acel vacarm.

Un stol întreg de păsări negre a poposit acum pe acoperișul gării, scoțând un foșnet de mătase. Corbul se ținuse de cuvânt, dar nici o clipă nu ne așteptaserăm chiar la una ca asta. Ne spusese că va aduce ajutoare, va veni cu soția și copiii. Acea soție și acei copii pe care eu nu-i mai văzusem niciodată. Ni i-a prezentat scurt, cu un aer sobru:

— Soția și copiii, a zis.

— Soția și… copiii?! am făcut eu. Dar câți copii să fie aici?

— Șaptezeci și patru, a răspuns corbul. Că n-au putut să vină chiar toți, unii s-au mutat în Transilvania, alții au copii mici acasă.

Eram uluiți, și eu, și buha. Șaptezeci și patru de copii pe post de ajutoare! Da, lucrurile aveau sens, un corb de vreo patruzeci de ani, aflat în libertate, putea să fi făcut chiar mult mai mulți pui, dacă se îngrijea de trei, patru ouă într-un an.

Foșnetul de mătase se domolise, păsările așezate așteptau comanda cuminți, cu excepția celor mai mititei dintre pui, cei în vârstă de doi sau trei ani, care se dădeau pe derdeluș, lăsându-se să alunece din vârful acoperișului până la streașină. Soția corbului stătea sus de tot și îi privea atentă, dar îngăduitoare. Era o pasăre nespus de frumoasă și elegantă, cu penele de-un negru atât de intens și lucios, încât păreau albastre pe alocuri. Sfioasă, se ținea departe de mine și de buhă.

— Ăștia mici nu-s prea mici? a întrebat bufnița, arătând cu capul spre copiii jucăuși ai corbului.

— Nu. Au penajul format și sunt foarte bine educați. Nu vedeți ce frumos știu să se joace? Joaca e parte din viață. O să ne fie de mare ajutor, mai ales ei.

— Atunci, am îndrăznit eu, să pornim.

— Să pornim, a zis corbul.

Dar nici unul dintre noi n-a schițat nici un gest.

— Ăăă, am bâiguit eu, oare… oare n-ar trebui să strigăm ceva? Ceva de genul „La atac!” sau așa ceva?

Corbul și bufnița s-au privit și au zâmbit.

— Nu, a zis corbul.

— Nu încă, a zis și buha. Să ne conservăm puterile. Haideți, că avem drum lung înainte.

Și am pornit, pur și simplu.