POLARITIES la Teatrul de Artă

Ascult în căști parte din compozițiile lui Ștefan Stoianovici, le găsiți pe Spotify. Ascult din două motive: să-mi dau seama dacă rezistă probei timpului și să pot reintra în atmosfera de concert. Pentru un ascultător de jazz e ceva obișnuit ca două concerte, cu același playlist, să nu sune la fel. Improvizația e la ea acasă într-un concert de jazz, dar nu doar ea face diferența, căci jazzul este muzica momentului (dar în sensul bun al termenului). Amestecul de compoziție „încheiată la toți nasturii” și emoție este unic, astfel încât concertele de jazz se pretează și unor spații neconvenționale. Ieri seară, când ascultam concertul Ștefan Stoianovici Trio mi-am dat seama că prima oară când am intrat în Teatrul de Artă a fost tot pentru un concert, cu Maria Răducanu. Sala aceea e un acasă pentru muzicieni, căci intimitatea și acustica ajută foarte mult. Să nu uităm de locuri (câte trebuie) și de spectatorii care știu muzică, iată doar câteva din ingredientele care contribuie la succesul unui concert, fie el și de jazz. La concertul celor de la Ștefan Stoianovici Trio au fost și tineri, dar și oameni trecuți de prima tinerețe, cu toții eram curioși de ce va fi. Iar curiozitatea ne-a fost răsplătită cu un concert bine organizat.

Cântăreții de jazz cred că au fost printre cei mai afectați de restricțiile impuse de pandemia de coronavirus. Ei cântă în spații mici, unde intimitatea face legea, iar cluburile au fost printre primele închise. Să ții un concert într-o sală și așa foarte mică, ocupată în proporție de 50% sau 30% e ca și cum ai face o repetiție cu public; totul ar fi fost în regulă, dacă ar fi fost cineva dispus să suporte și pierderile. De aceea, concertele de jazz au fost rarisime în cei doi ani de pandemie. Așa se explică și bucuria celor care au fost în sală la concertul Ștefan Stoianovici Trio din 7 martie, de la Teatrul de Artă. Cum spuneam, artiști tineri, ireal de tineri pentru ce muzică știu! Un trio sudat, cei trei se cunosc suficient de bine, încât să comunice în favoarea muzicii în timpul concertului. Cu alte cuvinte, au trecut de pragul orgoliilor, ceea ce mă face să cred că vom mai auzi de acest trio. Ștefan Stoianovici este și compozitorul marii majorități a melodiilor din concert. Absolvent de Conservator (bucureștean) și bun pianist, Ștefan Stoianovici posedă și reale calități de lider, puse și ele în evidență în timpul concertului. Dialogurile muzicale dintre cele trei instrumente s-au constituit în mici demonstrații de măiestrie muzicală și mă gândeam că peste ani, trioul acesta va suna și mai bine și mai așezat decât acum. Trei muzicieni cu o cultură muzicală solidă, care n-au ajuns la jazz din întâmplare, care-și stăpânesc foarte bine instrumentele și cărora nu le este indiferentă deloc tradiția.

Să cânți jazz „clasic” într-o epocă în care fusion-ul dictează și impune atitudini, să cânți un standard de jazz în aranjamentul lui Bill Evans, exact cum a cântat-o el, să închei concertul cu o compoziție Mircea Tiberian, toate acestea nu sunt note ale unui teribilism specific vârstei. Din contra, trioul Ștefan Stoianovici este un trio de oameni pasionați (și pasionanți) de jazz, care și-au cultivat intens simțurile, care au studiat ani buni (și încă o fac). Pentru ei dialogul cu sala nu se naște întâmplător, așa se explică și ordinea compozițiilor în concert. Prima oară am zis că e o nebunie să începi cu o compoziție proprie și nu cu un standard, dar după ce am ascultat primele două melodii mi-am dat seama că oamenii aceia chiar știu ce fac. Mi-au rămas în memoria afectivă Vanishing Point, Song for my nephews, pledoaria pentru muzica lui Bill Evans și Pasărea măiastră.

Invitata serii a fost Irina Perneș, o violonistă tânără, absolventă a Conservatorului bucureștean, de asemenea, ea este și o compozitoare deja remarcată de juriile de specialitate (a fost laureată cu Premiul I al secțiunii compoziție, în cadrul ediției cu numărul 29 a Concursului Național „Mihail Jora”). Cei patru au cântat Pasărea măiastră a lui Mircea Tiberian înr-un mare fel, dialogurile dintre ei au fost pe cât de vii, pe atât de originale. Un concert încheiat cu un bis, ceea ce spune ceva despre ținuta întregii seri. Un concert care a încheiat o pandemie, a deschis o săptămână de lucru și pofta de concerte live. Nimic nu se compară cu emoțiile trăite în sală, la câțiva pași de muzicieni.

PS: nu știu sigur, dar cred că a fost primul concert live de jazz al fiicei mele, care s-a declarat încântată de ceea ce auzit. Nu e străină de sound-ul specific, iar când a fost întrebată ce instrument i-a plăcut mai mult, a răspuns sincer că bateria, ceea ce e de înțeles la vârsta ei.