Monsieur Karenin. Cine e Anna, Albertine?!

Motto: „Cât de singur eram și în cât de multe locuri, înainte de a te întâlni pe tine. (…) Eu n-am fost niciodată atât de singură, atât de des ca acum, de când te cunosc pe tine, era să spun.” Vesna Goldsworthy

Motto 2: „Albertine îşi premeditase astfel de multă vreme fuga. Era cea mai mare nenorocire din viaţa mea. Şi totuşi, suferinţa pe care mi-o pricinuia era poate mai mică decât curiozitatea de a cunoaşte cauzele acestei nenorociri: pe cine dorise atât de mult Albertine, la cine se dusese.” Marcel Proust

Un fir roșu, folosit ca semn de carte, se dovedește o legătură concretă între Anna și fiul ei. Bucata de piele fusese desprinsă din geanta pe care Anna o purta în ziua dispariției sale. Cineva îi adusese lui Karenin lucrurile Annei. S-ar putea zice, urmărind titlul, că romanul reconstituie istoria familiei Karenin. Fiul Annei asta face, urmărind în același timp evenimentele care îl determină să ajungă mai întâi la studii, în Germania, apoi în Franța. De fapt, ai senzația că Anna e vie, se numește Albertine.

Prima poveste este într-adevăr a familiei pe care Tolstoi a prezentat-o în romanul său. După moartea Annei, rămân doi copii care sunt crescuți separat. În privința Annei se lasă mult timp tăcerea. Corespondența, pretext de arheologie socială, apare ca o formă de a menține relațiile dintre tată și fiu în matca educației morale, nu și în cea a emoțiilor. Aflat departe de țară, fiul primește de la sfaturi, mereu același, repetate din lipsă de alt subiect de conversație, îndemnuri la seriozitate și buna utilizare a timpului:

„Era foarte puțină căldură în scrisorilor tatei. Îmi scria în franceză, dar nu suna ca franceza lui, era de parcă cineva i-ar fi dictat scrisorile. Așa cum în timpul zilei studiam inscripții străvechi, seara târziu studiam scrisul de mână al tatei. Arăta din ce în ce mai mult cu o scriere cuneiformă: colțuros, aspru, de parcă s-ar fi temut de înflorituri, de legături. Rândurile se aliniau strâns pe pagină, fără a lăsa nicio margine. Dacă i-ai vedea scrisorile, ai presupune că provin de la un om cu mintea tulburată. Le-am păstrat în plicurile lor, adesea fără să le citesc. Când am primit vestea morții lui și a trebuit să mă pregătesc să-mi fac repede bagajele și să mă întorc în Rusia pentru înmormântare, am aruncat scrisorile în soba din camera mea și am trântit ușița după ele.” (p. 71)

Alexei n-a citit romanul lui Lev Tolstoi cât a trăit tatăl său, care a preferat să fie considerat, și după moartea tragică a Annei, un văduv neconsolat, și nu un bărbat încornorat. Apoi, nu a mai fost interesat de infidelitatea Annei. Povestea i se părea meschină și, desigur, degradantă. De mama lui, își amintea vag. Abia târziu, singur într-o celulă, prin perete, un străin îi citește, într-un fel de cod Morse, rând cu rând, romanul în care Tolstoi scrisese povestea unei femei care a știut să își trăiască fericirea până la extaz, suportând consecințele. Omul de dincolo de perete luase, din greșeală, când a fost arestat, în loc de Biblie, Anna Karenina.

Un semn de carte din piele roșie, un obiect găsit de Monsieur Carr într-un cufăr, provine din geanta pe care Anna o purta în ziua dispariției sale. Anna este însă și mai aproape decât și-ar fi imaginat Alexei Karenin. Anna este lângă el, citindu-i pagini clasice din literatura franceză. O femeie tânără pe care singurătatea o face să pară și mai frumoasă găsește în casa Karenin o slujbă neobișnuită: e angajată să converseze, câteva ore săptămânal, în franceză, cu un domn venerabil, de o eleganță impecabilă. Și de aici se dezvoltă cea de-a doua poveste, o actualizare a celei dintâi. Albertine (un nume cu îndreptățite ecouri din Marcel Proust) are aceeași problemă ca cea a Annei, este nefericită în căsnicie. Înțelegând ce simte Albertine, Alexei își înțelege mai bine mama (în absență și la mulți ani distanță) și șterge, până la ultima nuanță, o ură veche:

„Mă simt dezorientată, am zis. Ce contează fericirea mea? Simt că i-o datorez soțului meu. Adică sunt datoare să fiu fericită. Atâția oameni au pierdut totul în ultimii opt ani, atât de mulți au murit!” (p. 96)

Albie este ofițer în armata britanică. Căsătoria cu Albertine nu reușește să-l salveze din depresia provocată de scenele dramatice la care asistă în misiunile sale învăluite de mister. Lipsește mult și, de fiecare dată când revine acasă, Albertine simte că bărbatul acesta pe care credea că-l poate iubi până la capătul vieții e un străin. Viața socială nu le salvează viața intimă. De fapt, dragostea lor nu a prins vremuri bune. E război, nu se găsește mai nimic, nici mătase din care Albertine să-și poată face o ținută. Singura rochie, cea de cocteil, e o amintire de familie. Purtarea acestei rochii este trăită cu emoție, ca o reîntâlnire cu oamenii dragi.

„Soarele Mediteranei putea concura cu ea, chiar o putea umbri. Nu puteam să port rochia fără să mă gândesc la familia mea, și totuși trebuia să încetez să mă gândesc la ea, ca să-mi pot vedea de viață.” (p. 33)

Londra este înfățișat ca un oraș încântător, în ciuda clădirilor prăbușite în timpul bombardamentelor. Atmosfera de deprimare se amestecă cu speranța, plutind în aer incert, ca o ceață londoneză.

„Ai observat calitatea asta cameleonică a Londrei, felul cum se transformă în orice oraș european vrei? Deodată ești la Londra, sau la Paris, sau la Viena, sau, Doamne ferește, chiar la Berlin. Deodată ești acasă. Am urmat un timp creatura uluitoare prin parc. Casa în stil Palladio scânteia din spatele copacilor. Aripa bătută în scânduri dintr-o parte ca ciotul trist al unui membru amputat: cum putea să vrea cineva să arunce o bombă peste o clădire frumoasă ca o rază de lună? Crengile codrilor atârnau până jos, parcă sfidând pentru o clipă gravitația, înaintea unei căderi deja predestinate.” (p. 168)

Monsieur Karenin este un roman bine scris, pe multe niveluri de așteptare – căsătorie din dragoste, infidelitate (tot din dragoste), istorii de familie care cer spuse (și scrise), condiția străinului, rus și evreu, la Paris sau Londra, în vreme de război și de pace, oameni care se înțeleg, fiindcă vorbesc aceeași limbă, franceza, dar mai ales fiindcă au același tip de educație, deși fac parte din generații diferite.

Vesna Goldsworthy scrie o proză care analizează subtilitatea relațiilor dintre oameni, care se presupune că ar trebui să se iubească, dar care ajung din când în când străini – au rețineri, înțeleg greșit intențiile celor dragi, comunică puțin, la limita îndepărtării definitive. O apropiere e cu putință, însă vine tardiv, laolaltă cu tot felul de complexe de vinovăție.

Câteva informații despre autoare sunt oferite de editură:

VESNA GOLDSWORTHY s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză“ și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky(Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019).

Las mai jos alte fragmente:

„Am citit în Le Monde un articol despre Stanislavski, care a fost, se spune, un regizor de teatru faimos în Rusia. Era scris de un francez care s-a dus să-l vadă în acțiune, la Moscova, în anii 1930. Stanislavski povestea cum se pregătea pentru marele rol shakespearian, Othello, să zicem, purtând toată ziua un turban, pe scenă și în afara ei, pentru a-și ajusta postura, pentru a capăta naturalețea cuiva cu un turban greu, astfel încât până când și-l scotea, se ridica și mergea ca și cum ar fi avut pe cap acea povară, împodobită de nestemate.” (p. 155)

„Singurul lucru corect pe care poți să-l spui în fața morții este: nu astăzi.” (p. 133)

„Nu facem rău nimănui altcuiva decât nouă înșine, simțindu-se ofensați; purtăm amărăciunea în suflet chiar și când nu roade altceva decât vasul în care este depozitată.” (p. 89)

„În ce lume derutantă trăim, Albertine. Într-o zi, nepoții noștri vor examina viețile noastre și vor gândi: bieții noștri strămoși, atâtea drumuri, atâtea țări, atâtea războaie.” (p. 86)

Monsieur Karenin de Vesna Goldsworthy