Perestroika la Paris. Știm despre ce vorbesc caii?!

„Orice peisaj are nevoie de o prezență, cu deosebire una vizibilă doar când și când, o prezență misterioasă și vie.” Jane Smiley

„Niciodată nu am încetat să mă minunez de nivelul mental la care operează animalele, chiar dacă știu foarte bine că o singură întâmplare nu este suficientă pentru a trage concluzii.” Frans de Waal

Un jandarm vede un cal urcând niște trepte și intrând într-o casă. Lucrurile se petrec repede, astfel încât omul are impresia că e posibil să fi văzut un cal. E posibil, adică nu este cert. I se pare că nu vede bine, că are halucinații. Căutând o explicație rațională pentru scena văzută, jandarmul se gândește că petrecuse prea mult la logodna fetei lui, cu o seară înainte.

Doar că povestea se repetă. Jandarmul se teme că, din cauza stresului, are mințile rătăcite, oricum, se gândește să-și ceară transferul în alt cartier unde nu se petrec asemenea lucruri, nu intră caii singuri, urcând trepte, pe ușa unei case impozante ca un castel.

„Băiatul se duse și meșteri ceva la ușa neagră din fața intrării, după care o deschise. Era mult mai strâmtă decât poarta și, ca să intri pe ea, fie că era cal, câine sau băiat, trebuia să urci o treaptă. Băiatul o deschise larg. Paras nu văzu ce era înăuntru – strălucirea zăpezii o orbise -, în schimb simțea căldura năvălind afară asemenea unui parfum, așa că, deși Frida lătră ascuțit de două ori, curiozitatea o împinse să urce treapta și să intre pe ușă (fără să-și izbească șoldurile de canaturi), iar Raoul o urmă în zbor. Băiatul închise ușa după ea, apoi și poarta, și bine făcu, fiindcă pe trotuar, de cealaltă parte a bulevardului, stătea un jandarm căruia nu-i venea să-și creadă ochilor. Îi păruse că vede un cal intrând într-o casă pe lângă care trecea zilnic, o casă despre care știa că e respectabilă și aparținuse aceleiași familii de cel puțin o sută de ani, dar, până să ajungă acolo, poarta fusese închisă și încuiată. Totuși, pentru că nu văzu urme de copite în zăpadă întărită de pe stradă și trotuar, își zise că băuse prea mult în seara dinainte, la petrecerea de logodnă a fiicei lui, și că ar trebui să se ferească de băuturi alcoolice măcar câteva săptămâni.” (p. 101)

Impresia de nebunie se accentuează în noaptea în care, în liniștea deplină, se aude un nechezat. Un cal se ascunde pe undeva sau a devenit o fantasmă colectivă. Nechezatul e auzit de jandarm, dar și de Anaïs, tânăra care lucrează la brutărie, nici ea nu știa bine dacă acel cal care apare din când în când la fereastra ei este real sau vine în vis. Pierre, grădinarul care se ocupă de parcul în care se refugiase un grup mic de prieteni cu pene, copite și urechi ascuțite, aude, la rându-i, nechezatul. Paras e mai mult o nălucă. Paras, o iapă pursânge, voia de fapt să-i atragă atenția Fridei, o cățelușă. Prietenii (îmi vine să scriu „necuvântători”, dar ei numai „necuvântători” nu sunt!) se pierduseră câteva zile unii de ceilalți și casa lui Etienne îi reunise.

„Adevărul e că un câine nu-și putea petrece întreaga viață pe străzile Parisului fără să învețe cum să recunoască un nătăfleț dacă dădea de vreunul.” (p. 17)

Corbul Raoul are un complex de superioritate. Știe mai multe limbi străine și are avantajul că poate vedea lumea de sus. Știe, de aceea, unde sunt câmpurile cu iarbă bogată, știe și unde se retrage rățoiul Sid, după ce își lasă partenera, pe Nancy, să aibă singură grijă de cuib și de urmașii piuitori. Dacă nu ai idee cum se uită la tine un corb, cum te vede, cum te ține sub observație pe tine, ca om, specie diferită și amuzantă, uneori ridicolă, ai ocazia să afli de la Raoul. Corbul are o vârstă respectabilă, iar observațiile lui, deloc superficiale, sunt rezultatul unui timp îndelungat de supraveghere a altor specii:

„— Tu ai trăit într-un spațiu restrâns, zise Raoul. Dacă mă întrebi pe mine – și cred că pe majoritatea Zburătoarelor, în special pe Corvus -, nimic nu e mai amuzant decât să-i observi pe oameni în habitatul lor. Poate nu știai, dar dorm pe spate, cu gurile larg deschise. Cât despre mersul pe afară, rar îi vezi cu ifose, dându-și importanță. Mai degrabă lenevesc, se mută alene de colo-colo și se îndoapă cu mâncare și băutură. Când se însoțesc mai mulți e cu totul altceva. Li se întâmplă adeseori să se adune în camere bine luminate, unde se împodobesc și se așază în ordine. Tare mi-ar plăcea să văd un stol de Zburătoare în putere intrând în zbor și așezându-se pe capetele lor! Dar, dacă îi iei la bani mărunți, nu e mare lucru de capul lor.” (p. 99)

Nu te poți întoarce, după ce ai cunoscut altă lume, care pare fără capăt, la spațiul riguros delimitat al unei boxe, într-un grajd, „la închisoare”, cum ar spune Frida cu înțelepciune. Observația este general valabilă. Sunt atât de multe de explorat în afară, încât înăuntru poți reveni abia după ce ai găsit ceea ce căutai – răspunsuri, drumuri noi, prieteni:

„Acum, că explorase Champ de Mars, mâncase de câteva ori ovăz din castronul lui Anaïs și, în general, se bucurase de locul unde se afla, Paras nu-și mai prea amintea, darămite să-și închipuie, cum ar fi să trăiască închisă într-un grajd. Să stea într-o boxă noaptea întreagă și cea mai mare parte a zilei? Să-i audă pe ceilalți cai cum izbesc gălețile, dau cu copitele în pereți, fornăie și nechează, scurmă în paie, lovesc ușile cu pieptul? Să iasă din boxă la aceeași oră în fiecare dimineață? Să mănânce, zi după zi, ce i se pune în față? Într-adevăr, izbea cu piciorul în ușa boxei când auzea că se aduce mâncarea, dar nu chiar de foame, ci mai degrabă fiindcă nu avea altceva de făcut. Paras știa că plecase pentru că era curioasă, atât o tăiase capul, nu din cauză că era nemulțumită, dar… această prietenie, prietenii pe care și-i făcuse și această pajiște erau mai interesante decât tot ce văzuse până atunci.” (p. 74)

Paras își dă seama că o nemulțumise, la fel ca și pe ceilalți cai alături de care se pregătea pentru curse, faptul că antrenorii nu-i știau după nume.

Cel mai frumos episod din carte este legat de sărbătoarea Crăciunului. Frida reușește să cumpere daruri pentru Etienne. Băiatul găsește pachetele pe scările casei și este fericit. Cum nimeni nu-și poate închipui că un câine face cumpărături, bănuiala cade pe Moș Crăciun:

„— Hei! Asta ce-o mai fi?

Ridică punga și se uită la ea, apoi se uită înăuntru, se duse la poarta rămasă deschisă și se uită pe stradă. Paras își dădea seama că nici nu se gândea că punga ar fi putut fi adusă de Frida. Se vedea însă cât de colo că e fericit. Se întoarse și strigă:

— Bunico! Bunico! A trecut Moș Crăciun pe aici!

Intră în casă și lăsă ușa deschisă. Paras aruncă o privire spre Frida, care se trezise. Arătă cu capul spre ușă și o îndemnă:

— Hai cu mine înăuntru! Hai! În casă e cald! O să-ți placă!

Cu toate că tremura, Frida nu se mișcă, ci se ghemui și mai tare. Nu voia la închisoare! Paras era de părere că Frida nu va intra niciodată în casă. Pufni, urcă treptele și întră în salon.” (p. 166)

Să nu uităm: Frida este un câine, Paras este un cal. Câinele rămâne afară, de teama ușii care se poate închide definitiv în urmă. Calul se simte perfect în salon.

Diversele specii se studiază reciproc și reușesc, împrietenindu-se, să elimine frica din relațiile lor. Au încredere unii în alții. Frida se teme de oameni, fiindcă, dacă s-ar ști că este un câine fără stăpân, ar fi dusă la închisoare. Îi spune asta și lui Paras, care, neavând niciun fel de experiență în afara boxei, o crede un timp. Paras se teme de frig și nu-i plăcea că este nevoită să mănânce prost, ce se găsește, avusese meniu excelent înainte, când stătea în boxă.

Dintre toți, Paras este cea mai îngăduitoare cu oamenii, mai ales de când o tânără de la brutărie îi pregătește anume, la ore mici ale dimineții, găleți de orz.

Temerea corbului Raoul este legată de singurătate. Șobolanii se tem de orice, Kurt leșină la un moment dat, e fragil emoțional, poate și supraponderal, de când băiatul lasă în urma lui, ieșind din pivniță, dâre groase din diverse provizii.

Jane Smiley scrie o carte minunată, însă din categoria cărților cu titluri înșelătoare, am verificat, și în engleză sună la fel: Perestroika in Paris. Coperta face lumină, e adevărat. Despre animale pare să fie vorba și despre puterea lor de a se acomoda cu lumea luată în stăpânire de oameni. Romanul cultivă intenționat, prin secvențele de studiu social, o ambiguitate: între oameni și animale este greu, de multe ori, să mai faci diferențe, trăiesc laolaltă și împrumută multe obiceiuri unii de la alții – ispita reflecției, gustul dulce al încrederii și darul prieteniei. Jane Smiley scrie o carte a observațiilor mici, care determină comportamente cotidiene, ritualuri de adaptare la viața urbană și luarea unor decizii.

Câteva cuvinte despre autoare găsim în prezentarea editurii:

JANE SMILEY s-a născut în 1949 în Los Angeles, California. A obținut licența în literatura la Vassar College în 1971, continuându-și apoi studiile la University of Iowa, unde a obţinut masterul și doctoratul, în 1976 și, respectiv, 1978. În timp ce lucra pentru doctorat, a studiat vreme de un an în Islanda, fiind beneficiara unei burse Fulbright. Jane Smiley publică primul său roman, Barn Blind, în 1980. Bestsellerul ei din 1991, A Thousand Acres, a primit, în 1992, Premiul Pulitzer pentru literatură și National Book Critics Circle Award. Dintre romanele sale următoare, Horse Heaven (2000) a fost finalist la Orange Prize, iarPrivate Life (2010) a fost ales printre cele mai bune cărți ale anului de The Atlantic, The New Yorker și The Washington Post. În 2020 publică Perestroika la Paris (Perestroika in Paris; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus în peste zece țări și care a fost bestseller național 2021 în Statele Unite. Jane Smiley are două culegeri de povestiri și nenumărate colaborări, de-a lungul anilor, la publicații precum The New Yorker, Elle, The New York Times, The Guardian, The Nation, contribuind constant, între 2005 și 2008, cu postări pe blogul The Huffington Post. În 2001 a fost aleasă membră în The American Academy of Arts and Letters. În 2006 a câștigat PEN USA Lifetime Achievement Award și Fitzgerald Award for Achievement in American Literature. Din 2015 predă scriere creativă la University of California, Riverside.

Las mai jos alte fragmente:

„Când era copil, își sărbătorea ziua de naștere cu un cozonac al celor trei regi, un colac dulce decorat cu zahăr. Înăuntru era ascunsă o mică figurină, și aceasta era unul din cadourile primite de ziua ei. Abia când împlinise opt sau nouă ani înțelesese că și alții sărbătoreau sosirea celor trei regi magi la ieslea unde se născuse Isus. Acum făcea nouăzeci și șapte de ani! De ce o uimea în așa măsură acel număr? Încetase să-și mai sărbătorească ziua când împlinise șaizeci de ani, dar, vai, anii continuaseră să se adune.” (pp. 162-163)

„Cam de o oră, Kurt o privea pe Madame de Mornay cum se pregătește de expediția pe care avea s-o facă la biserică pentru liturghia de Crăciun; nu liturghia de la miezul nopții, pentru aceea nu mai avea putere, ci slujba din după-amiaza următoare. Camera era întunecoasă, dar Kurt vedea bine noaptea, la fel ca Paras.

Cel mai interesant lucru pe care îl aflase despre ea i-l dezvăluiseră mustățile, și anume aproape că nu dădea niciun semn de viață. Instinctele lui de șobolan îi spuneau că doar un fir subțire o lega de viață – poate că nici nu mai era vie -, dar, cu toate astea, era deosebit de activă pentru o persoană decedată. Și se pricepea mai ales să aibă o înfățișare îngrijită, lucru căruia șobolanii îi acordă o atenție considerabilă. Madame își scoase hainele din dulap și le perie. Pipăi țesătura cu buricele degetelor, căutând cute, găuri și eventuale urme de pete.” (p. 162)

„Dacă un cal putea să trăiască în Paris și să se plimbe pe străzi uitându-se la vitrine, atunci să fie sănătos, își zise Anaïs. Cu toate acestea, mai târziu, gândindu-se la cele întâmplate, nu mai fu așa de sigură că avusese în față un cal real.” (p. 63)

„— Caii despre ce vorbesc?

— Despre cine a câștigat ultima cursă. Câțiva își bat gura scuzându-se, însă mie nu-mi place să vorbesc despre așa ceva. Cu toții vorbesc de rudele lor. Unii cai nici nu-ți adresează cuvântul dacă nu ești înrudit cu Northern Dancer, dar alte familii nu sunt atât de snoabe.

Se gândi o clipă și continuă:

— La drept vorbind, ultima zi a fost destul de frumoasă, fără palavre despre familia tatei sau a mamei, despre frați sau surori.

Se mai gândi puțin și adăugă:

— Vorbim și despre jochei.

— Ăștia ce mai sunt?

— Când alergăm la curse, jocheii ne însoțesc. Unii stau mai bine ca alții.

— Aleargă și ei?

— Nu, ne călăresc pe noi.

Cățeaua făcu o mutră uimită, apoi zise:

— Asta trebuie că vă încetinește.

— Așa e, dar, între noi fie vorba, nu toți caii știu pe unde s-o ia, deci jocheii sunt și ei buni la ceva. Totuși mulți cai nu vor să recunoască. Mulți se plâng de jocheii lor.

— După ce alergați?

— Nu știu, răspunse Paras după ce cumpăni o vreme întrebarea.

Și cu asta părea că discuția s-a încheiat.

(pp. 21-22)