Tărâmul celor blânzi

Pentru cărțile de aproape șase sute de pagini ai nevoie fie de răbdare îndelung exersată, fie de timp, fie de provocare. Sau, mă rog, după caz, chiar de toate trei. Personal, prefer volumele minimaliste, esențializate, eliberate de balastul de orice fel. Căci, nu-i așa, nici măcar timpul nu mai este desfăcut generos pentru bucuriile și dependențele noastre livrești…

Și totuși, m-am surprins adesea prinsă în mrejele unui cărțoi, în povestea lui cu pliuri și personaje numeroase, cu aventuri de picaro modern, cu acele întorsături meșteșugite de frază – semn al talentului și, în general, al bucuriei de a scrie. Căci, da, așa cum se întâmpla în copilărie sau în adolescență, unele cărți sunt ca un fluviu care te ia și te poartă cu el, cititor și atât, fără sublinieri pe text, fără creioane și hârtie pentru diverse însemnări, fără nimic altceva în afara bucuriei gratuite de a citi.

După îndelungi amânări, m-am încumetat în cele din urmă să deschid Acest tărâm al blândeții, un roman voluminos, dar care altfel se parcurge cu plăcere, cu satisfacție și cu sentimentul că natura umană nu s-a îndepărtat definitiv de ceea ce ar trebui să o definească întotdeauna: bunătatea, blândețea, toleranța. William Kent Krueger, autorul cărții, este cunoscut în America pentru celebra sa serie de romane polițiste în centrul căreia se află detectivul Cork O’Connor. Știe, așadar, să construiască o narațiune captivantă, să dozeze elementele structurale și de conținut, conflictele și personajele. Apoi, lucru esențial, știe cum să spună povestea: cu simplitate și căldură, cu umor și tandrețe.

Povestea îi (a)duce cu sine pe frații Odie și Albert, pe Emmy, rămasă brusc orfană de mamă și pe Mose, băiatul mut din tribul Sioux. În Prolog, facem cunoștință cu naratorul și cu strănepoții acestuia. Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru „originea divină a acestei frumuseți atotcuprinzătoare”, adică pentru darul poveștilor, bătrânul plasează evenimentele pe care le va povesti „în vara anului 1932, pe malurile râului Gilead din Minnesota, în timpul marii Crize”:

„Povestea pe care am să v-o spun s-a petrecut într-o vară, cu mult timp în urmă. E despre moarte, răpire și copii urmăriți de nenumărați demoni. Este o poveste despre curaj și lașitate. Despre dragoste și trădare. Și, desigur, despre speranță. Oare nu despre asta e vorba în orice istorisire bună?!” (pag. 12)

Povestea, plasată istoricește într-o perioadă sensibilă și controversată, capătă inevitabil inserții sociale și politice. Așezarea improvizată, numită sugestiv Hooverville (de la președintele american Hoover), reunește oameni din mai multe comunități, care migrează de colo-colo în căutare de lucru la fabricile de conserve, încercând de fapt să supraviețuiască. Ajutoarele promise de guvern se dovedesc o minciună sfruntată. Pe fondul acestei instabilități economice, politice și sociale se desfășoară odiseea celor patru copii fugiți de la Școala Lincoln din Minnesota, un loc al ororilor, în care sunt adunați, exploatați și abuzați fizic și sexual sute de copii amerindieni, unii fiind orfani, iar alții rupți brutal de familiile lor. Singurii copii albi din această școală sunt frații O’Banion, Albert și Odie.

Cu aluzii străvezii, pe deplin asumate, la romanele lui Mark Twain („Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”) sau cele aparținând lui Charles Dickens, într-un reușit exercițiu de intertextualitate, Acest tărâm al blândeții prezintă aventurile extraordinare ale fraților O’Bannion, însoțiți în fuga lor cu o canoe pe cursul râului Gilead, în căutarea unui acasă primitor, de indianul sioux Mose și de orfana Emmy.

Patru copii aparent neajutorați, lipsiți de afecțiunea celor din școala-internat, brutalizați și înfometați. Patru copii care rătăcesc într-o lume deja tulburată, în derivă. Locurile prin care ajung, oamenii pe care îi cunosc îndeaproape sau cu care doar interacționează minimal se înscriu în toate categoriile sociale. Ceea ce se salvează mereu este bruma de umanitate, cel mai adesea sub forma unui adăpost peste noapte sau a unei supe calde, a unei vorbe bune, a unei îndrumări. În rătăcirea, în bezmeticirea colectivă, oamenii încă se mai ajută între ei…

Forma supremă de apărare a lui Odie O’Bannion în fața unei realități opresive este talentul de a crea și de a spune povești. În popasurile lor vremelnice, Odie își ficționalizează viața, a lui și a celorlalți. Directoarea școlii devine astfel Vrăjitoarea Neagră. Călătoria, fuga lor se transformă într-o perpetuă luptă cu forțele răului.

La un moment dat, își schimbă toți numele. În aparență, e o măsură de precauție: sunt căutați deja, acuzați de răpirea micuței Emmy. În esență, își schimbă identitatea pentru că aceasta încă e în formare. Odiseea lor este o călătorie de inițiere. Albert și Odie o caută pe mătușa Julia din Saint Louis, o Ithaca iluzorie, cum se va fi dovedind în cele din urmă. Mose își caută părinții și strămoșii. Pentru amerindieni, soarta e cruntă: nu au drepturi, sunt izgoniți de pe pământurile lor, le sunt smulși brutal copiii și trimiși în școli-internat, sunt împușcați și îngropați astfel încât să nu li se știe istoria personală și cea colectivă (evocarea unui cumplit episod din vara anului 1862, când „patru sute de bărbați Sioux din Minnesota de Sud au fost trimiși în judecată pentru participarea reală sau imaginară” la un conflict sângeros; procesul a fost un simulacru, peste trei sute fiind condamnați la moarte și 38 au fost executați în decembrie 1862). Printre cei executați brutal a fost și tatăl lui Mose, Amdacha. Muțenia lui Mose e, în fond, una simbolică. Nu faptul că a fost mutilat e cauza. Mose internalizează drama poporului său. Prin intermediul lui Emmy, care are darul de a intra în transă și de a recupera sau de a anunța anumite întâmplări semnificative, Mose merge pe urmele celor duși, le preia istoria, vrerile, lupta.

Ce-l salvează pe fiecare dintre acești copii, în afară de inocența și de credința lor în bine? Prietenia, vocația legăturii profunde cu celălalt. Călătoria lor comună se desface adesea în patru călătorii singulare, personale, interioare, pentru ca mereu cei patru copii să se regăsească. Deambulările lor picarești îi ajută nu doar să descopere prezentul concret, istoric, ci și trecutul, cu toate fantomele lui: un tată bețiv, familii în criză, conflictele. Drumul maturizării e pavat cu tot felul de lecții. Meritul lui William Kent Krueger este acela de a fi ambalat totul într-o narațiune fluidă, captivantă, care emană o nesfârșită încredere în bunătatea umană, în resursele ei mirabile. Binele învinge, în fond, răul, exact ca în basme. Îl învinge prin asumarea lui, nu prin negare. Poate că textul e doar o poveste, iar călătoria celor patru suflete fragede este „mitică”, așa cum scrie însuși autorul în Nota de la finalul cărții. Dar nu este mai puțin adevărat că romanul ilustrează, potrivit documentației despre care scriitorul scrie tot în respectiva Notă, cu date statistice chiar, o realitate social-politică îngrozitoare: marea Criză, orașele Hooverville, pantoful Hoover cu celebra gaură în talpă acoperită cu carton. Un colaps financiar mondial, evacuări forțate, colibele improvizate, organizațiile religioase și cele caritabile. Toate acestea sunt „adevărurile economice și sociale” ale vremii.

Restul, vorba ceea, e simplă ficțiune. Sau, cum spune Odie la finalul cărții, este „floarea din tufișul de trandafiri…”

Acest tărâm al blândeții de William Kent Krueger