Pentru cine nu mai bat clopotele

„Punct ochit, punct lovit”, cam aceasta ar putea fi concluzia, una dintre concluzii, după ce termini micro-romanul lui Alexandru Lamba, o demonstrație de forță și de claritate pe care aș declara-o hemingwayană, dacă nu mi-ar fi teamă că voi fi vânat prin savanele ori munții Kilimanjaro ai literaturii române contemporane!

„Punct…” deoarece și pentru că primul capitol se intitulează „Bullseye”, ceea ce n-ar avea decât o foarte mică legătură cu un ochi de taur… furios, care nu-și poate depăși pasiv-agresivitatea, iar acest „taur” ar putea fi personajul principal, Horia, iar acesta ar avea ce ar avea cu ochii tuturor celor invitați la o coridă sui generis, cum este și romanul despre care tocmai ați început să citiți!

Inutil să vă mai aduc aminte și despre dragostea pentru coride (sau box!) a lui Hemingway (exagerând, clar, H. de la Horia vine de la… Hemingway, sic!), dar despre Ochi și ochi se mai poate vorbi, destul de mult, ca și când am fi într-un film horror japonez sau am revedea pentru a câta oară „Stăpânul inelelor” și ochiul acela malefic nu ne-ar mai da pace, clipind, clipind, și mai adaug faptul că ultimul capitol, din cele nouă, este intitulat chiar „Ochiul”!

Dar poate dau cam multe spoilere dacă o să continui așa și mai bine fac trimitere către „Legile lui Murphy” sau, mai exact, „Legea lui Murphy”, care zice ceva în acest gen: „Anything that can go wrong will go wrong.”

Are Alexandru Lamba un umor subtil (literar; nu știu dacă Hemingway îl avea ca al lui), introduce chiar un personaj ca din Eliot în primul capitol, un Murphy la propriu care va muri la propriu, aruncat de undeva de sus, de pe acoperișul clădirii unde își are sediul corporația la care lucrează, probabil ca programator sau ceva în genul acesta, Horia…

Murphy este începutul, picătura de sânge care umple un pahar (Al doilea capitol este… „Nu-i da să bea tăietorului de lemne!”, dar nu vă luați de pe acest aspect subliniat de mine, este doar o inducere voită în eroare, așa cum se întâmplă și în cazul respectivului tăietor de lemne, care nu este… decât un sârb care va avea de suferit din pricina unui război balcanic asupra căruia poate vom mai reveni; cert este că inițial vom crede în… existența criminalilor de război!) existențial, începând un fel de …întunecare (scriu aceste rânduri la câteva străzi depărtare de casa memorială a autorului „Întunecării”, Cezar Petrescu!) sau se simt primele fisuri în „aparatul psihic” al lui Horia, cam așa cum se întâmplă în cazul străinului lui Camus, când află de moartea mamei sale, prefațatorul cărții, prozatorul Liviu G. Stan amintind „un discret ecou camusian” care străbate „subteranele romanului Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, purtându-ne prin labirintul escatologic al unui personaj din middle class-ul românesc: Horia, fost luptător de kickboxing în studenție…, viitor tată, viitoare relicvă umană.”

Obsesia morții (proprii) îl conduce pe Horia (personaj „înrudit” și cu unele dintre personajele lui Liviu G. Stan) către un final care devine, încet, încet, în pofida suspansului bine controlat, previzibil doar pentru un cititor prea scrupulos și foarte suspicios, care poate avea sechele de la filme precum „Seven” sau „Suspecți de serviciu”!

Și… da, într-un fel se propune un nou „Seven” (ba chiar și un alt fel de „R.M.N.”:

„-Da’ să-i bag io-n mă-sa de vietnamezi, că numai probleme fac. Cică au mâncat și vreo doi câini de p-aici. A vrut să-i bată lumea, a trebuit să le luăm noi apărarea… Bine le-a făcut americanii! Da’ trebuia să-i termine, dom’le! Uite, acum nu mai ai loc de ei.”, p.84),

dar în care „capul” este altul, capul scos din cutie la urmă, capul care va privi printr-un ochi de funie care tot „apare”, prevestind „pedeapsa” și „sentimentul de vină” (abstract sau aproape la Meursault, destul de clar aici plecând de la un bolovan folosit „aproape” în legitimă apărare, „crima” ducând la divorț, băiețelul familiei nereușind să salveze căsnicia), condiția umană neputându-se, se pare, detașa de… păcatul originar sau nu al violenței (nesupunerii), în ultimă instanță cartea fiind un eseu asupra Răului și subtilităților sale…

Dacă tot vorbeam de box, cititorul va fi numărat de câteva ori, poate nu va fi lăsat k.o., dar o.k. cu siguranță: capitolul „Croșeul” este începutul unei frumoase prietenii, unde va avea loc și o dăruire în sens eschimos, ceva mai târziu, în capitolul „Un weekend cu Lara”, dar „grozăvia” o vom înțelege la final, cum se cade, și nu va fi dezvăluită aici, cert este că dragostea este taină mare, și „viața nu se lasă înșelată… viața știe cine e autentic și cine imită”, p.142, ca și arta (literară, în acest caz), ca și personajul soției, Mirela, care se va „refugia” în Anglia cu copilul, dar în romanul lui Alexandru Lamba este atinsă o altă artă, Horia fiind pasionat și de pictură („pasionat” vorba vine!), dar este „ispitit” și de artele… credinței (altfel n-ar fi ajuns și să predea la un seminar din nordul Moldovei, în capitolul „Școala de băieți”) în rest acțiunea este mai prin sud, la un moment dat sau chiar în două fiind într-un pitoresc sat la Dunăre, lângă granița cu Serbia!), interferențele cu Van Gogh, de pildă, icoanele și o discutabilă preferință pentru un fel de pornografie conducând către un alt aspect, probabil, al pedepsei (bine ar fi fost să-și taie o ureche ca să nu mai audă „șoaptele ochiului”, p.154), fragmentele din predicile părintelui Ghenadie, care deschid fiecare capitol, nefiind, evident, deloc întâmplătoare!

În primul capitol se prezintă starea… artei:

„Nu mai pictasem de câțiva ani. Nici când o făcusem nu dedicasem prea mult timp sau energie acestui hobby. Cred că nevastă-mea își adusese aminte că-mi plăcuse mult Bucuria Vieții de Irving Stone și se gândise să pluseze și cu pictura ca argument. Nu-și amintea că Arles îl înnebunise pe Van Gogh? Dar eu măcar nu beam absint.” (p.22)

Mirela încerca să-l convingă să se mute la țară, absintul… lui Horia fiind un fel de predispunere la un anumit fel de violență (unii sunt, alții nu, p.159… violenți, raportându-ne la întreaga omenire), auto-distrugere (o elfiță, da, dacă tot aminteam de „Stăpânul inelelor”, avem și o elfă în carte, sic!, îl simte sau așa are personajul impresia), „opera sa artistică” fiind pașaportul pentru iad (după părerea personajului Cezar, un boxer ratat pentru că nu putea să fie violent cu o anumită măsură! Marea sa iubire, Lara, va fi salvată de „peștele” său, printr-un fel de sacrificiu al lui Horia), raportarea la modele sacre fiind clară când se relatează ceea ce gândește Horia:

„Am lucrat cu spor până mult după miezul nopții, fără pic de ură, încercând să strecor în chipul lui Iisus un pic din trăsăturile lui Cezar, iar în al lui Ioan Botezătorul, un pic din ale mele.” (p.203)

Clipesc. Să-și fi tăiat urechea sau să-și fi scos ochiul sau ochii?

Capitolul cu Lara începe cu aceste vorbe ale părintelui Ghenadie:

„De-i vezi aproapelui tău ochii fugind după cele necuviincioase, nu-l certa, doar povățuiește-l de bine! O vorbă bună mai vârtos decât o dojană te întoarce de pe calea desfrâului.”

Imediat ne este prezentată o altă viziune a eroului:

„Frânturi de imagini în care apărea conturul acelui inel, însă dincolo de el nu mai era nimic, decât ceață. Apoi acesta se alungea sau poate doar se înclina, devenind o elipsă. Atunci semăna mai mult cu un ochi. Un ochi fără iris, care închidea încet și nu rămânea nimic în urma lui.

Tu ești al meu!”

Cititorule, tu ești al meu!, pare să spună printre clipiri scriitorul Alexandru Lamba. Dacă tu ai fi Horia, ai reuși să scapi dintr-o lacrimă cât un potop potrivit de mare sau ai gusta și tu dintr-un „Chop suey” de neuitat (este titlul unui capitol amintind de un Hannibal Lecter… altfel!), ai picta și tu „un tablou cu Sfântul Duh în chip de porumbel găinățându-se pe creștetul unui Sfânt Ioan Botezătorul angajat într-o bătaie cu apă în Iordan cu Iisus, amândoi dezbrăcați și râzând.” (p.197)?

Dar cam atât despre morțile lui Van Gogh și Hemingway, despre un motan care nu ajunge la timp în ochiul furtunii…

Ne vom opri la adevăratul început, moto-ul romanului în ansamblu:

„Dacă-ți dorești moartea în fiecare zi, mai mult decât în cea anterioară, ea nu are cum să vină decât în momentul cel mai potrivit.”

Să-l fi ales cum trebuie scriitorul?

Părintele Ghenadie (personaj și el, oare?):

„Nu-l lăsa pe aproapele tău să vadă…”

Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba