Memoriile unui urs polar. Knut, ciocolata și fotografia de familie

Motto1: „Izolat pe insulă, nu știam cu ce se confruntă cetatea.” Alexandru Stermin, Căzuți din junglă

*

Motto2: „Nu m-am obișnuit nici acum cu sistemul de măsurare a timpului inventat de oameni, dar am încercat mereu să calculez când am atins punctul culminant al fericirii noastre.” Yoko Tawada, Memoriile unui urs polar

Knut își dă seama cum gândesc oamenii, mai bine zis, le observă automatismele, inclusiv cele mentale, și le vine în întâmpinare. Este un mind reader. Oamenilor le ia însă ceva timp să constate ce calități are Knut:

„— Knut se deplasează la dreapta cu puțin timp înainte ca eu să mă gândesc să-mi mișc mâna spre dreapta. Asta înseamnă că îmi poate citi gândurile mai repede decât le pot percepe eu însumi.

— Asta-i absurd!

— Nu e deloc absurd. Încearcă și tu!

— Poate mai târziu.

Ce descoperire fantastică! Citisem despre asta într-o revistă de științe naturale și voiam să încerc eu însumi. Knut ar trebui să devină antrenorul unei echipe de fotbal, fiindcă poate citi mișcările adversarului înainte ca el să devină conștient de propriile intenții. Echipa lui va câștiga toate meciurile.” (p. 201)

Knut este un celebru (și în realitate) urs polar, apărut pe lume în condiții de captivitate, la Berlin, nu la Polul Nord. În fiecare dimineață, ursulețul este invitat de Matthias, îngrijitorul lui, într-un fel de excursie, să îi cunoască pe locatarii grădinii zoologice. Knut a atins primul prag al maturității. E vremea să lase în urmă cutia de pantofi din cameră și să exploreze, cât i se îngăduie, lumea. Lupii albi îl sperie la început, fiindcă îl întâmpină cu agresivitate, în haită. Lupii albi au o familie. Toți seamănă între ei. Așa își dă seama ursulețul polar că el nu seamănă cu Matthias, cel care joacă în viața lui rolul de mamă. Nu sunt din aceeași familie. Knut continuă să facă, pe aleile grădinii zoologice, observații referitoare la diferențe și are propria imagine despre lume:

„Păsările bine-crescute cântă în Africa, în Asia urșii dorm, iar în Canada lupii cei periculoși duc o viață de familie liniștită. Aceasta a fost concluzia modestă pe care Knut a adus-o din această plimbare.” (p. 220)

Knut nu are nostalgia Polului Nord. Comunicarea dintre animalele grădinii zoologice decurge firesc, iar conflictele mărunte care apar nu se datorează deficitului de limbaj, ci experiențelor care determină o mentalitate diferită.

La un moment dat nu mai știi ale cui gânduri le asculți, ale ursului polar sau ale dresorului. Om și animal trăiesc aceleași forme de abuz fizic și emoțional, identificându-se cu postura de victimă și colaborând cu propriul călău. Knut este puiul Barbarei, ursoaica pe seama căreia circul merge mai departe.

Barbara își pierde instinctele materne din pricina stresului, un concept pe care ursoaica nu-l poate defini lingvistic (deși e scriitoare!), dar pe care l-a simțit dureros. Ca să danseze, puiului de urs i se pune jăratic sub tălpi. Ca să rezolve o problemă de matematică, răspunsul corect este trecut pe un panou uns cu miere, spre care ursul se îndreaptă fără ezitare. Ca să efectueze coregrafia complicată a unui tangou, ursul primește pentru fiecare mișcare corectă o bucățică de zahăr. Tot dresajul se bazează pe o formă de condiționare. Barbara trece prin mai multe țări, fără să își dea seama care îi este limba maternă. Și animalele suferă de alienare.

Nemaifiind considerată aptă pentru circ, ursoaica Barbara este lăsată totuși în viață și i se oferă, fiindcă are diverse abilități, alte îndatoriri. Face muncă de birou, merge la conferințe și se apucă de scris. Autobiografia îi este publicată sub formă de serial. Cunoaște celebritatea, dar nu are niciun avantaj de pe urma ei, dimpotrivă.

„Eram inaptă pentru circ. În mod normal m-ar fi împușcat, dar, din fericire, am fost transferată ca funcționară în administrație. Nu m-aș fi gândit niciodată că aș fi înzestrată pentru o slujbă de birou. Departamentul Personal nu trecea cu vederea niciuna din aptitudinile angajaților atunci când voia să-i folosească intens și să-i exploateze în propriul avantaj. Aș merge până acolo încât să spun că rânduiala din birou îmi era impregnată în fire. Nasul meu putea separa prin miros facturile importante de cele neimportante. Ceasul meu intern bătea mereu corect, astfel că nu trebuia nici să verific ora pentru a fi punctuală. Pentru calcule nu aveam niciodată nevoie să îmi bat capul cu cifrele, întrucât puteam descifra pe chipurile oamenilor ce leafă ar trebui să primească.” (pp. 17-18)

O generație mai târziu, în esență, lucrurile stau la fel în grădinile zoologice: sunt exploatate mediatic din rațiuni de publicitate. Există totuși câteva ameliorări în privința drepturilor pe care nu doar oamenii le au. Matthias nu îi dă lui Knut ciocolata primită de la fani și îi și explică de ce: dăunează grav sănătății. Știind că îl sperie tot ce e nou, Matthias încearcă să îl acomodeze treptat pe Knut cu apa, învățându-l să înoate. Îi lasă aproape o fotografie cu Tosca și Lars, părinții-urși. Fiindcă nu îi recunoaște, Knut strică poza, o face fâșii. Mai greu îi este lui Matthias să-l obișnuiască pe Knut cu oamenii și cu inconsecvențele lor.

Temele acestei cărți minunate sunt diverse – pierderea identității, libertatea relativă a grădinilor zoologice, reale sau simbolice, dresajul, celebritatea și presiunea publicului, singurătatea și deficitul de comunicare, prietenia și scrisul salvator. Frumusețea lumii acestei cărți vine și din îngăduința pe care o altă specie o acordă omului, ființă înclinată, chiar și cu cele mai bune intenții, spre abuz, atitudine iresponsabilă, frivolitate și, nu de puține ori, spre nebunie.

Homo sapiens este doar o specie, între multe altele. Vorbim adesea despre comportamentul umanizat al animalelor, mai puțin despre procesul invers – omul este și el uneori urs, puțin leu-de-mare, lup canadian sau pasăre-curcubeu. Se întâmplă ca urșii să stea, la petreceri, alături de bărbați în costum. Urșii nu văd bine, suferă de miopie congenitală. Prin compensare, simțul mirosului este excepțional.

Despre autoare, editura publică următoarele informații:

Yoko Tawada (n. 1960, Tokio), una dintre cele mai cunoscute scriitoare japoneze contemporane, a studiat literatura rusă la Universitatea Waseda, mutându-se în Germania la vârsta de douăzeci şi doi de ani. A debutat în 1991, cu nuvela „Călcâie pierdute”, distinsă cu Premiul Gunzo, şi a început în scurt timp să publice şi în germană. Operele sale investighează adesea inadecvarea la sistemele culturale, legitimitatea ideologiilor politice şi a sistemelor sociale, dar şi posibilităţile creatoare ale intersecţiilor lingvistice. A primit unele dintre cele mai importante premii literare din Japonia şi Germania, precum Premiul Akutagawa (1992), Premiul Tanizaki (2003), Medalia Goethe (2005) şi Premiul Kleist (2016).

Las mai jos alte câteva fragmente:

„Când să iei cuvântul, trebuie să fii observat de conducătorul conferinței. De aceea e important să ridici mâna repede, mai repede decât oricine altcineva. Aproape nimeni nu putea ridica mâna la fel de repede ca mine. Mi-a fost dat chiar să aud acest comentariu ironic:

— Mi se pare că vă place să luați cuvântul.

Am răspuns simplu:

— Acesta e principiul de bază al democrației, nu-i așa?

Însă în ziua aceea mi-am dat seama că impulsul ce făcea ca lăbuța mea să se ridice atât de repede nu era propria voință, ci un soi de reflex. Constatarea mi-a provocat o durere în piept. Am încercat să alung durerea și să-mi regăsesc ritmul alcătuit din patru timpi: primul, acel abia rostit Vă rog, apoi al doilea, momentul în care mă anunțam: Eu. Îl rosteam cu o bătaie în masă. În al treilea moment publicul își ținea respirația, iar în final îndrăzneam să fac un pas curajos, rostind clar cuvântul Cred. Pentru ca totul să reintre în ritm de swing, accentuam timpii doi și patru.

Nu avusesem de gând să dansez, dar șoldul meu a început să se legene în față și în spate pe scaun, care a intrat imediat în joc, scârțâind amuzat. Fiecare silabă accentuată era ca o bătaie de tamburină, ce îmi ritma cuvintele. Spectatorii mă ascultau vrăjiți, uitând de obligații, de propria vanitate, uitând de ei înșiși.” (p. 8)

„— Bicicleta este, fără îndoială, cea mai nemaipomenită invenție din istoria civilizației noastre. Bicicleta este floarea scenei circului, eroul oricărei forme de ecopolitică. În viitorul apropiat bicicletele vor cuceri toate metropolele lumii. Și nu doar atât: fiecare gospodărie va deține un generator electric conectat la bicicletă. Lumea se va antrena și, concomitent, va produce curent. Oamenii se vor putea urca pe biciclete pentru a-și vizita prietenii în mod spontan în loc să îi sune dinainte pe telefoanele mobile sau să le scrie un e-mail. Dacă vom învăța să folosim bicicleta în mod multifuncțional, în viitor multe aparate electronice vor deveni de prisos.

Am zărit câteva figuri din public înnegurându-se. Am continuat cu și mai multă forță în voce:

— Vom călători cu bicicleta până la râu și ne vom spăla rufele acolo. Vom călători cu bicicleta în pădure pentru a aduna lemne de foc. Nu vom mai avea nevoie de mașini de spălat, nu vom mai avea nevoie de curent electric sau de gaze ca să ne încălzim locuința sau să ne pregătim mâncarea.

Câteva chipuri se amuzau pe seama ideii mele nebunești și zâmbeau discret, în timp ce alte chipuri împietriseră întunecate. Nu-i nimic, m-am încurajat, nu te lăsa intimidată! Nu-i băga în seamă pe plicticoși. Relaxează-te! Ignoră publicul prefăcut din fața ta, imaginează-ți sute de chipuri radiind de bucurie și vorbește nai departe! Este un circ. Orice conferință este un circ.” (p. 9)

„Abia atunci mi-am dat seama că pe lume nu există nimic mai periculos decât un fost admirator. Prea târziu.” (p. 22)

„În martie 2010 Barbara a părăsit lumea noastră. Avea doar optzeci și trei de ani. Pentru o ursoaică este o viață inimaginabil de lungă, dar ea era om, de aceea îi doream o viață și mai lungă. Voiam să conversez în continuare cu ea la Polul Nord al visului.” (p. 178)