33 de spectacole. Pantofii de bal

Motto1: „Or, teatrul nu poate diviza, el trebuie să unească, să solidarizeze.” Gábor Tompa

Motto2: „Simt imediat când un un spectacol este lucrat suficient și aplaud la scenă deschisă când distribuția a fost gândită cu mare atenție.” Nona Rapotan

Scrisă frumos și editată pe măsură, 33 de spectacole este o carte care te emoționează, pentru că este realmente o carte-eveniment. Nona Rapotan stăpânește perfect limbajul spectacolului (niciodată același) și, fiind o creatoare de imagini, te trimite să vezi punerea în scenă. Este persuasivă. Dar textele, așa cum sunt așezate în volum, de fapt într-o istorie care contează, au un farmec anume. Laolaltă, aceste cronici contribuie la identitatea uneia dintre cele mai prestigioase instituții culturale, sunt o restituire și un dar. Au valoare documentară și conservă momente din spectacolele care, știm bine, sunt irepetabile.

În Educarea nevoii de teatru, prefață semnată de Oana Cristea Georgescu, apar observații referitoare la finețea acestor cronici dramatice, scriere în filigran, și la particularitățile de concepere a textului. În centrul spectacolului, ca figură centrală, se află mereu regizorul: Gábor Tompa și Cântăreața cheală, Vlad Mugur cu spectacolul Scaunele, Mihai Măniuțiu cu Tragica istorie a doctorului Faust, Andrei Șerban și Unchiul Vania, Yuri Kordonsky și În adâncuri, textul lui Maxim Gorki, Tom Dugdale și Un tramvai numit dorință, András Visky și Discipolii etc. Oana Cristea Georgescu aduce în atenția cititorului cronica Nonei Rapotan la spectacolul regizat de Silviu Purcărete. Spectatorul cu experiență, obișnuit să vadă în profunzime, rămâne cu amprenta senzorială a punerii în scenă – mirosul puternic de pâine proaspătă, un sunet de toacă sau imaginea sacrificiului specific artei:

„În Cumnata lui Pantagruel (regia: Silviu Purcărete), momentul împachetării lui Dimény Áron în aluatul din care se va coace pâinea (cea de toate zilele) s-a agravat în amintirea mea ca alegorie a sacrificiului artiștilor în fața publicului, a energiei cu care scena ne hrănește pentru a putea înfrunta viața cea de toate zilele.” (p. 13)

Cei care scriu despre teatru au nevoie de sensibilitate și de spirit analitic. Puterea de evocare a unui spectacol este, în cazul unui cronicar foarte iscusit, echivalentă cu o spectaculoasă ridicare a cortinei. Citindu-le cronicile, vei vrea să vezi, dacă nu ai văzut încă, acele spectacole. Se întâmplă așa pentru că un asemenea text nu este niciodată arid, simplă teoretizare sau, extrem de neadecvat, un encomion. Autor de text reflexiv, cronicarul, deși rămas la marginea spațiului destinat jocului scenic, face parte din spectacol. Este și cazul Nonei Rapotan. Cronicile ei au apărut mai întâi pe bookhub.ro, un site cultural de mare calitate pe care îl coordonează din 2016.

Intuiția Nonei Rapotan coincide cu ideea exprimată de Gábor Tompa conform căreia, pentru un regizor, în spectacol e mai importantă viziunea unui autor despre lume decât execuția interesantă a textului. Regizorul vizionar acordă actorilor privilegiul de a asista la (re)facerea lumii.

Cele 33 de cronici sunt așezate, prin interviul cu Gábor Tompa, sub semnul celor 30 de ani de directorat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, într-o discuție despre subiecte sensibile, greu de abordat într-un mediu cultural măcinat de contradicții absurde, mici vanități și alte afecțiuni cauzate de narcisismul nociv. Ce mi se pare absolut remarcabil în acest interviu, pe lângă autenticitate, este felul în care invitatul este lăsat să-și construiască discursul în termenii proprii. Realizatorul interviului rămâne în planul secund, lăsând interlocutorului libertatea necesară exprimării ideilor.

„Când intrăm într-un teatru, cel mai important lucru este teatrul. Cred în continuare că nu eu sunt cel mai important în teatru, ci teatrul însuși. Actorii sunt acolo, cei care vin și-i servesc ca personal sunt și ei acolo, fiecare trebuie să-și recunoască rolul și importanța, dar nu despre unul sau altul este vorba. În primul rând, este vorba despre teatru. Asta cred că am învățat de la tata și continui să cred în acest lucru.”

„Or, teatrul nu poate diviza, el trebuie să unească, să solidarizeze.”

„Educația este din ce în ce mai superficială, creștem tineri nepregătiți, care nu știu nimic și nici nu înțeleg ce li se întâmplă, care acceptă doar ceea ce văd pe ecran sau ceea ce li se spune, fără spirit critic.”

„Nu prea mai găsești în teatru oameni care să se dedice profesiei. Dacă te duci în Germania, SUA sau chiar Budapesta, cei de la Secretariatul Artistic stau toată ziua în teatru, de dimineață până seara și pleacă odată cu căderea cortinei. Educația asta n-o mai găsești la noi, nici ideea că ceea ce faci e mai important, că teatrul nu e un loc de muncă unde să semnezi condica și să bifezi opt ore. Teatrul nu se face așa, ceva lipsește!” (pp. 35-37)

Lipsesc poate la noi, metaforic vorbind, pantofii de bal. Adică eleganța, noblețea, subtilitatea. Nona Rapotan știe cum să poarte pantofii aceștia, știe și când să-i lase, respectând arhitectura spectacolului (și coregrafia lui), la marginea scenei.

Cronicile Nonei Rapotan reușesc să slujească teatrului – o instituție incomodă, prin libertatea pe care și-o susține până la capăt; spectacolul este viu, actual, are impact asupra spectatorului și te pune pe gânduri, te obligă să răspunzi imperativelor unei conștiințe civice.

M-am oprit la cronica pe care Nona Rapotan o realizează Scrisorii pierdute, un spectacol în regia lui Gábor Tompa. Pentru analiză, sunt luate în calcul elementele esențiale. Privirea spectatorului surprinde cu atenție decorul, costumația, mișcarea personajului în scenă, modalitățile de actualizare a unui text clasic fără alterarea mesajului. Privirea este un instrument de bază pentru cronicar, trebuie să știi la ce să te uiți și cum să privești din perspective diferite lucrurile care țin de accesarea unui necesar cod cultural. De fapt, cronicarul asta și face, decodează, accesibilizează, convinge, scoate la iveală, într-o lectură convingătoare, intenția regizorală, diferită uneori de intenția textului. Decorul este simbolic – o toaletă cu ștaif, sugestie a mediului social imund, observă Nona Rapotan. Inspirată este și ideea de a plasa actrițe în roluri masculine și bărbați în rolul de femei, element de ambiguizare a personajului. Vulgaritatea se vede mai bine în termeni de contrast, iar primul nivel de inadecvare e pus în evidență de eleganța care nu acoperă, ci descoperă (ca un parfum) lipsa de principii a lumii politice și calitatea precară a politicianului:

„E surprinzător felul cum regizorul reușește să păstreze în tot acest haos creat de uite scrisoarea, nu e scrisoarea o coerență a spațiului scenic și a jocului care impun montării în ansamblu ținută și eleganță. E un spectacol elegant, acesta este paradoxul, deși subiectul este unul cât se poate de grotesc: politica făcută pe genunchi, în funcție de interese meschine și fără niciun principiu călăuzitor. Deși toate scenele sunt sub imperiul lui aici și acum – nu există treceri evidente de la o scenă la alta, ci tăieri bruște, voit evidente, spectacolul are parte de acel continuum dat de personaje: ele nu se schimbă nicicum, rămân la fel de grotești și pline de defecte. Nu întineresc, nu îmbătrânesc, nu cresc în ochii spectatorilor, ci rămân la fel de neadecvate în raport cu situațiile și rolurile sociale care le sunt atribuite. Coerența aceasta este dată și de o mișcare scenică ce subliniază excelent viziunea regizorală; tandemul Vava Ștefănescu – Gábor Tompa se dovedește a fi de succes și de această dată.” (p. 94)

Un motiv pentru care merită să prețuiești un festival mai mult decât ai crede?! Un motiv pentru ca această carte care adună elemente de referință să conteze în istoria noastră culturală. Este vorba despre FITS 2020, cu Trei surori, Peter Stein (1984) și Gábor Tompa (2008):

„Pentru mine, festivalurile sunt un motiv de comparații și analize, de introspecții și racordări la nou. Foarte rar cineva are ocazia să vadă spectacole mai vechi, pe care nu le-a prins la premieră sau nici măcar în timpul cât s-au jucat.”

Nona Rapotan nu e un cronicar indulgent. Cum se face și cum nu se face un spectacol, din perspectiva publicului, în primul rând, aflăm și din cronica la Vrăjitorul din Oz, prin punerea în oglindă a două montări, cu scăderile și punctele lor forte, unul de la Opera Comică pentru Copii, celălalt de la Teatrul Maghiar de Stat. Repertoriul clasic are nevoie de mecanisme de actualizare, fiindcă sensibilitatea spectatorului se schimbă în timp, se produc inevitabil modificări de gust, iar teatrul nu-și permite o filosofie atinsă de un aer vetust, cum nu-și permite cabotinismul.

Ce e un dramaturg și de ce spectacolul nu este la fel atunci când acesta lipsește?! Găsim răspunsul în altă cronică, Leonida Gem Session – de ce e bun un dramaturg la casa teatrului: pentru că dramaturgul este cel care cizelează textul și îi dă formă perfectă pentru scenă, „este și cel care știe cât să intervină pe text, astfel încât acesta să rămână, pe fond, același” (p. 136). Mi-a venit în minte, citind despre colaborarea lui Gábor Tompa cu András Visky, secvența din august 1936 trecută în Jurnal (1935-1944), în care Mihail Sebastian amintește de obiceiul său de a rosti fiecare replică înainte de a o scrie, verificându-i astfel sonoritatea necesară pe scenă, alta decât aceea care s-ar cere la o simplă lectură. Dramaturgii știu că așa se procedează. Spectacolul este o muncă de echipă și înțelegi lucrul acesta mai bine citind explicații pertinente despre procesul montării:

„Leonida Gem Session este spectacolul unde vocea întâi, fără a-l detrona deloc din poziție pe regizor, îi aparține dramaturgului. (…) A nu se înțelege de aici că mai întâi a fost textul și după aceea spectacolul; mai întâi a fost ideea, aceea de a reuni într-un singur loc notele informative cu piesa lui Caragiale.” (p. 137)

Cine mai scrie la noi cronică dramatică și de ce?! George Banu, Oana Stoica, Alice Georgescu, Nona Rapotan – iată câteva nume pe care nu le poți trece cu vederea, atunci când le vezi scrise sub un titlu de articol. Contează (și a contat mereu) ce se scrie despre un spectacol mai ales în lumea artistică, dar contează și pentru un anume tip de spectator/cititor, interesat să compare propria impresie cu o părere avizată. Aș zice însă că două funcții ale cronicii dramatice se disting azi mai mult ca oricând prin importanța lor: educarea gustului estetic și susținerea performanței artistice. În general, cred că este important să se scrie, și nu oricum, despre teatru.

Recunosc că îmi place mult cum scrie Nona Rapotan nu doar pentru cultura și gustul ei infailibil, ci și pentru că nu scrie nociv. Textele ei îngăduie diversitatea opiniilor. Fraza își păstrează limpezimea și expresivitatea, convinge. În plus, Nona Rapotan este un om care construiește proiecte, lucru rar într-o societate excesiv (și nejustificat) de sceptică.

33 de spectacole este o carte frumoasă întru totul, așa cum se cuvine să fie orice apariție editorială, începând de la copertă – fotografia din spectacolul Leonce și Lena în regia lui Gábor Tompa în care pantofii de bal sunt lăsați în prim-planul scenei. Nici nu e greu să ți-o închipui pe Nona în foaierul unui teatru, în fața ceștii de cafea, așteptând ca actorii să înceapă repetițiile. Ea nu vine niciodată la teatru fără pantofii de bal.

33 de spectacole – 33 de pagini din istoria recenta a Teatrului Maghiar de Stat Cluj de Nona Rapotan