Despre continentele care nu se cer nicicând explorate

Uneori realizez că felul cum se leagă întâmplările care-mi sunt date să le trăiesc nu ține de hazard și nici de liberul-arbitru. Ajung să citesc o carte într-un anumit moment, astfel încât revelațiile să se nască de la sine. Alteori, arunc cartea cât colo, tocmai pentru că n-a fost momentul ei sau subiectul nu mi-a stârnit nicio reacție, emoție sau ce altceva vă trece prin minte. Nu mai sunt la vârsta în care să acumulez orice și de oriunde, de fapt cred că niciodată n-am procedat așa. Am filtrat tot ceea ce mi s-a întâmplat cu ajutorul a ceea ce am citit, văzut și simțit, căci doar așa se găsește locul potrivit pentru fiecare în parte. Pentru această vară mi-am propus, pentru a nu știu câta oară, să citesc, într-o anumită ordine, conform unei liste îngrijorător de lungă. N-a fost să fie nici de astă dată, căci cartea s-a agățat de mine. A ajuns la mine într-un moment deloc întâmplător, când decizia Decizia Curții Supreme din SUA privind avortul a stârnit valuri uriașe de reacții. Și s-a mai întâmplat ceva: am vorbit cu unul dintre cei doi scriitori care recomandă volumul pe coperta a patra. Cu Augustin Cupșa vorbesc rar, dar de fiecare dată ca și cum ne-am fi văzut ieri și continuăm subiectele lăsate în aer. Așa a fost și de această dată și țin minte că mi-a trecut prin cap să-i spun cu câtă uimire citesc volumul pe care el l-a recomandat atât de frumos (și cinstit, deopotrivă). Dar la fel de repede mi-a trecut prin minte ideea că i-aș face o surpriză cu adevărat frumoasă dacă aș scrie despre volum. Sper că asta îi va fi starea după ce va afla de isparavă: starea de bucurie profundă și sinceră, atât de mult căutată în ultimii doi ani și atât de greu de menținut.

„Un covrig pufos, pudrat cu cristale de sare, paharul de lapte în care amestecăm lingurița de cacao cu aromă de vanilie și pietricelele Dunării, alunele învelite în glazură dulce, acestea erau cele mai dorite senzații, pe ele le căutam când ajungeam la bunicii din partea mamei. Și experiențele vizuale constau, cu ele începeam. De fiecare dată cât așteptam cursa locală, în gara de lângă cel mai apropiat oraș, mă duceam țintă la micuțul pavilion de lângă peron, făceam ture prin fața chioșcului unde se vindeau dulciuri, țigări și ziare, neștiind la ce să mă uit mai întâi, fie la una din nenumăratele reviste cu imagini colorate ale unor formații de rock, fie la publicațiile cu poze din filme, fie la acelea cu reclame ocupate de fete în bikini – toate păreau promisiunile unei vieți ireale. La șase grade longitudine, pe alt meridian, dar nu prea departe, ziarele aveau titluri mobilizatoare și oamenii din fotografiile cenușii nu aveau timp să fie frivoli, consecvenți cu atmosfera unei Epoci de aur, însă ștersesem din minte acele corelații, voiam să îmi dedic atenția detaliilor lumii redescoperite, din fericire ea nu se schimbase.” (Geografia uitării, p. 49)

AUGUST, aici am ajuns. Un du-te-vino febril, câteva zile duceam o viață normală, apoi, aflând de simptomele unui ipotetic atac cerebral al mamei, altul, începeam să mă frământ fără rost, nu mă dezlipeam de mobil, îl așezam lângă mine pe pat, ori pe dulăpiorul de la baie, sau în buzunarul cămășii. Noaptea aveam coșmaruri, visam că locuiesc într-o casă vagon din care nu pot să ies, din cauza camerelor fără sfârșit, și îmi închipuiam că sunt căsătorit cu o actriță al cărui amant este fratele meu imaginar.

Pe drumul către serviciu începeam un joc cabotin, mă gândeam ce fotografie ar fi trebuit să postez pe Facebook și ce am fi fost datori să facem, eu cu tata, după ce s-ar fi întâmplat nenorocirea, începeam instinctiv să plâng (ca un prunc, ca un om mare, ca oricine), de întorceau oamenii capul, apoi, când alte zile se adunau fără o veste neașteptată, speram mai departe, uitând că există doar amăgirea – ce perspectivă? Scriam în jurnal.” (Identitate, p. 72)

Geografia uitării este un volum care se trăiește, la propriu. Pe cât de personale sunt povestirile, parte dintr-o identitate atât de bine conturată și delimitată, pe atât de generoase în emoții și amintiri. Cititorului nu-i va fi deloc ușor să citească cartea, din două motive, unul subiectiv și unul obiectiv. E scrisă cu un corp de literă deloc prietenos cu ochii (mai ales ai mei, greu încercați în ultimele luni de tot felul de obligații profesionale), iar, ceea ce este cu adevărat important, subiectul fiecărei povestiri cere răgaz, așezare de gânduri și luptă interioară cu furtuna de emoții abia stârnită. Geografia uitării este pledoaria pentru înrădăcinare, este obsesia concretă stârnită de uitare – dacă uităm cine suntem? Tocmai mi-am adus aminte că în timp ce citeam ultimele povestiri am făcut o pauză ca să ascult înregistrarea episodului din Veneticii cu Marius Chivu (găsiți aici înregistrarea), al doilea scriitor (și critic literar) care recomandă cartea pe coperta a patra (Veneticii este cel mai nou proiect semnat de Maria Balabaș și realizat special pentru Radio România Cultural). Printre multele vorbe spuse de Marius Chivu, mi-a atras atenția în mod special cea în care spunea că nu se duce duminica la biserică, moment în care am realizat că dimensiunea spirituală a omului n-are cum să fie înlocuită cu altceva, niciodată. Și mi-am mai dat seama că în toate căutările și spaimele din Geografia uitării, credința în Cel de Sus este pe cât de absentă, pe atât de prezentă. O să vă convingeți despre acest aspect citind proze scurte de o frumusețe aparte, care nu se cer aruncate în malaxorul comparațiilor și asimilărilor cu alte lecturi, din contra, își revendică un loc al lor din start.

„Pentru nepot bunicii sunt o instituție, iar dispariția vieții, adică moartea lor, este expresia unui fenomen firesc, ca trăznetul sau trecerea la ora de iarnă – față de ele nu ai obligații. Nu vor pleca niște oameni, ci doar se va încheia misiunea unor persoane. Pământul nu îi va fugi atunci de sub picioare, va fi doar o secvență de tonuri înalte, zigzagul sigur al unei lame. Tânărul taie realitatea cu un cuțit electric, materia se desparte firesc, cele două jumătăți strălucesc ca niște obiecte, părțile au și uitat că au fost unite.” (Identitate, p. 80)

„Cu două zile înainte de data comemorării, Clara umpluse etajerele bibliotecii cu poze, să-i fie într-un fel lângă ea, cum sunt un frate și o soră ce au împărtășit ceva vreme aceleași secrete. Iar ca să pregătească cele necesare, își luase o zi de concediu și plecase, de joi seara, la mama ei. Mie îmi fusese atribuită misiunea de a veni direct la cimitir, cu trei prosoape, o sticlă mică de vin și pantofii cei negri, dați cu cremă. Sâmbătă dimineață m-am trezit singur în casă, am încălzit o cană de lapte, am amestecat o linguriță de cacao și am turnat combinația peste bolul plin cu cereale. Mă uitam în gol și gândul mi-a fugit spre o conversație neplăcută de la serviciu; parcă dintr-un reflex mâna mi-a tremurat, lăsând câteva pete maronii să decoreze mușamaua portocalie.” (Privirea lui Florin, p. 99)

Ion Pleșa este genul de scriitor care nu scrie la întâmplare, dar nici pentru faimă sau glorie. E scriitorul care are un respect profund pentru cuvânt/limbă și este pe deplin conștient de forța acestora. Convinge fără să-și propună nicio clipă să facă asta. Pe site-ul editurii, Geografia uitării este trecută ca fiind roman, pe un site al unei librării este trecută la categoria memorii/jurnal. Eu prefer să iau povestirile ca atare, chiar dacă fiecare din ele reprezintă felii de viață, amintiri retrăite, memorii trunchiate de subiectivismul care vine odată cu vârsta (Ion Pleșa o spune concret în cel puțin două locuri). Ce vreau să spun este că prea puțin contează raportarea tehnică, încadrarea într-un stil literar anume, pentru că fiecare rând din Geografia uitării este semn de neuitare. Aproape că simți disperarea celui care scrie, nevoia acestuia de a scrie cât mai mult și cât mai repede despre acele întâmplări din care se alcătuiește un singur univers: universul familial. Într-o epocă în care relațiile de familie sunt viciate de diverse imperative și politici ale momentului, recursul la memorie capătă rol vital. Reconstruirea/reconstrucția unui univers imperfect, dar cu atât mai personal, din amintiri/cioburi care par că nu se potrivesc nicicum și se cer lipite cu forța; uitarea ocupă teritorii vaste, uitarea ca boală în sine, a unuia dintre membrii familiei. Toți ceilalți ajung să conviețuiască cu uitarea, să-i acorde rol de membru nou-venit în familie și ajung astfel să reorganizeze ierarhii (sociale). Evenimentele coboară și urcă vertiginos pe această scară valorică, în funcție de cât de necesare îi sunt acestea celui care uită. Un proces exploratoriu dureros de frumos, care pe alocuri devine insuportabil, astfel încât veți simți nevoia unei pauze de respirație.

„Ajungem repede în cartierul cochet, trecem pe lângă piață, îi aud răsuflarea când observă în trecere tarabele de legume și fructe, sunt toate acolo, cartofii roșii de la țăranul cu nevasta hapsână, guliile nu prea mari, fasolea pe care m-a învățat să o aleg, roșiile cu moț ce au gust deosebit, piersicile moi, merele ionatane de la femeia cu ochi albaștri, perele Kaiser, patiseria cu brânzoaice învelite, buchetele de flori la care poți negocia prețul, pe coridorul de lângă Mega e magazinul grasei de unde cumpără gâturi mari de curcan, vânzătoarele o cunosc și întreabă de sănătate. Îi simt privirea, despărțirea plutește în aer, apoi mașina intră pe străduțele cu vile și case cu un etaj. La intrarea în bloc, după ce urcă încet treptele, ajunsă în hol, îmi spune pe un ton categoric:

— Să nu mai vii azi la noi și anulează te rog planificarea pentru analize. Data viitoare o să chemăm un taxi, putem să mergem singuri de acum!” (Călăuze, p. 133)

„În anumite zile, când îi vizitam, treceau încet orele dimineții până ce acul busolei arăta cu tenacitate direcția, până ce tulburarea tatei se risipea și vorbele lui – Eu nu am for interior – se înșirau în exprimări funcționale, până ce furia mamei se domolea și ne povestea cum s-au rotit anii, în blocul de lângă vie, și cum se tăiaseră arțarii de lângă alee făcând pierdut trilul păsărilor. Mi-e ciudă că sunt bătrână, dar mai vreau să trăiesc, îmi spunea – nu ar fi nevoie de un filtru ca să prind în memorie licărirea albastră din ochii ei.” (Dilema lui Corto Maltese, p. 149)

Geografia uitării, Câteva grame de empatie, Sentimentul a ceea ce se întâmplă, Apropierea lucrurilor îndepărtate, Ceea ce nu cunoaștem sunt câteva părți din Geografia uitării. Un volum pe care nu veți simți nevoia să-l dați mai departe, ci să-l păstrați pe raftul cu cărți la care să reveniți. Pentru că veți reciti cartea, de asta sunt sigură. La fel de sigură cum sunt de faptul că a scrie despre uitare este la fel de greu și dureros cum este să accepți că uitarea își face loc pe harta vieții după cum vrea ea. Teritoriile atinse de uitare sunt arse și par a fi de nelocuit într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, dar Ion Pleșa ne arată că se poate și altfel. Nu vreau să știu câte amintiri a pierdut ca să facă loc acestei cărți, de o frumusețe aparte.

Geografia uitării de Ion Pleșa