Fete și băieți – spectacolul naturii umane

Fete și băieți e un text nou, Dennis Kelly l-a scris în 2018. Un text care atinge probleme acute, una dintre acestea fiind relațiile disfuncționale dintre ei și ele. Relații care nu mai trec proba timpului, care se destramă la primul hop, relații din care nimeni nu iese întreg sau în câștig. Nu există jurnal de știri, mai ales la posturile comerciale, unde să nu auzim de un cuplu celebru destrămat peste noapte, despre o crimă pasională, sau, mai rău, despre o dublă/triplă crimă, urmată de sinuciderea vinovatului. Te întrebi de fiecare dată care sunt cauzele, ce mecanisme n-au mai funcționat cum trebuie, unde s-a rupt firul continuității și de ce nu mai suntem capabili să gestionăm crizele, astfel încât acestea să nu se transforme în furtuni devastatoare.

Raluca Aprodu în “Fete și băieți” – Teatrul ACT@Alex Iureș

Ea și el s-au cunoscut într-un aeroport, dragoste la prima vedere. Ajung să formeze un cuplu și urmează povestea clasică. Chiar dacă finalul nu este deloc fericit, căci astăzi rareori poveștile de viață se termină cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, povestea este marcată de un firesc aproape nedorit, în sensul că povestea e comună cu a multora dintre cunoscuții noștri. Nu cred că se poate lăuda cineva că este înconjurat doar de cazuri fericite, oameni care se înțeleg perfect și care reușesc să depășească toate greutățile vieții. Ce este cu adevărat de urmărit la textul lui Kelly este tocmai nuanțele, cele care diferența între stări. Ea (și el) nu e un personaj plat, care nu evoluează, ci o femeie aflată la capăt de drum, care a ars pe rugul suferinței până a atins pragul nebuniei și care n-a reușit încă să găsească sensul tuturor celor întâmplate. Povestea spusă de ea nu curge, nu este monotonă precum o știre de jurnal tv, ci are accentele atent așezate, astfel încât spectatorul să nu aibă senzația că, la fel de bine, putea rămâne acasă, în fotoliu. Tensiunea crește în doze atent controlate, chiar dacă, oarecum se intuiește finalul, spectatorul nu-și dorește să ajungă acolo, tocmai pentru că-l presimte a fi extrem de dureros.

Raluca Aprodu în “Fete și băieți” – Teatrul ACT@Alex Iureș

Raluca Aprodu este o bine-cunoscută actriță de teatru și film, cu o charismă personală care o face unică. Un talent uriaș într-un corp aparent fragil, o combinație de talent și profesionalism mai rar întâlnită la colegii ei de generație. Fete și băieți vine la momentul potrivit: nu știu dacă a mai făcut one-woman-show, dar știu sigur că îi reușește de minune să interacționeze cu sala, integrează din mers în construcția spectaculară reacțiile publicului, le dă semnificație și acordul fin cu propriul rol ține și de regie, dar și de experiența de scenă. Alternanța dintre nebunie și luciditate face din spectacol un tot unitar, în multe momente nu-ți dai seama care ar fi reacția firească, să o compătimești, să o ajuți sau să rămâi stană de piatră.

Excelent gândită relația cu spațiul, scena de la Teatrul Act capătă o dimensiune aproape magică, scenografia redusă la o groapă cu nisipuri pietrificate, spațiu delimitat prin trei delimitatoare de trafic (trei conuri), semne ale lui „pe aici nu se trece”, dar și ale delimitării clare a spațiului de joacă (la propriu, cel în care se joacă copiii). Lumina rece, dură, îmbracă personajul în culorile cele mai sumbre, iar nevoia de a atinge cele două cercuri de lumină devine pe cât de imperativă, pe atât de firească. Sunt singurele pete de lumină caldă, care contrabalansează oarecum greutatea poveștii.

Raluca Aprodu în “Fete și băieți” – Teatrul ACT@Alex Iureș

Mi s-a întâmplat de câteva ori în ultimul an să ies de la un spectacol cu părerea de rău că n-am reușit să intru în poveste. De fiecare dată m-am întrebat de ce, mai ales când certitudinea că ceea ce am văzut era de calitate exista. Am găsit răspunsuri adesea, dar tare n-aș vrea să mai ajung în situația respectivă, chit că interogațiile sunt bune întotdeauna și căile de obținere a răspunsurilor, de asemenea. Fete și băieți este unul din aceste spectacole. Recunosc că am ieșit din sala teatrului cu o stare contradictorie, parcă tot aveam senzația că am auzit/văzut povestea. N-am pus nicio clipă la îndoială calitatea jocului actoricesc, am admirat pe toată durata reprezentației felul cum se transfigurează Raluca Aprodu, cum nu pierde contactul cu personajul și povestea. După câteva ceasuri bune și o discuție ad-hoc cu cineva, mi-am dat seama că vina îmi aparține în totalitate. Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii doi, dar mai ales războiul din Ucraina și felul cum este el expus mediatic au activat în mine niște mecanisme de apărare destul de greu de conștientizat. N-o să uit prea curând senzația de sfârșeală, o stare vecină cu leșinul, pe care am avut-o când am văzut Gara de Nord asaltată de refugiații ucraineni. Am rămas minute în șir cu ochii fixați pe câte o mamă cu copii sau pe niște copii care încercau să se joace printre călători. Nu pot să mă mai uit la știri, pentru că am ajuns să las imaginile să treacă prin fața ochilor, fără să internalizez și mesajul (cifre, atacuri, pierderi umane etc.). Așa se explică și faptul că tot timpul cât am privit Fete și băieți am avut o stranie senzație că nu fac parte din poveste, că ceea ce văd nu mă afectează și n-are cum să mă dezechilibreze. Mă amăgeam, desigur, în fapt era lupta dintre rațiune și simțire, încercam o raționalizare fără succes.

Mergeți să o vedeți pe Raluca Aprodu într-un spectacol care e al ei, întru totul al ei! Un spectacol venit la momentul potrivit, menit să-i pună în evidență calități nebănuite de cei care au văzut-o și în alte roluri. Mergeți să vedeți Fete și băieți ca să vă dați seama cât de puțin știți despre viață și natura umană.