Când Prometeu devine subiect de știri.

Când mă întorceam spre casă, după premiera spectacolului PROMETEU’22, întâmplarea a făcut să citesc următoarea notiță din jurnalul lui Ion Mărculescu:

<<În cazul lui Prometeu, vulturul se cam plictisise de monotonia ocupației, nu mai voia să-i tot răscolească ficatul titanului decât dacă acesta, cuprins de plictis, îl chema la el și i-o cerea. Iar asta se întâmpla rar. În plus, când victima zicea „Gata, vulturule, oprește-te, că a început să mă doară!”, se oprea bucuros și zbura la treburile lui, care se pare că erau mult mai plăcute și mai interesante. Au fost multe situații când vulturul venea la chemare, dar uita pentru ce a venit, picotea până spre seară pe vreun colț de stâncă, după care pleca mormăind nici el nu știa din ce cauză. Bătrânețea își spunea cuvântul și atunci, și acum, asupra oricui. Chiar și asupra zeilor. Tot așa cum se întâmplă și în zilele noastre.

Niciodată nu s-a putut evalua cam câte tone de ficat i-a mâncat vulturul lui Prometeu pe toată perioada detenției. Întrebat dacă știe ceva despre aceasta, polițaiul de cartier a dat neputincios din umeri.>> (Ion Mărculescu, 1989. Jurnalul unui profesor, Editura Trei, 2022)

Având în vedere anul când a fost scris jurnalul, 1989 (înainte de evenimentele din decembrie), n-ai cum să nu te întrebi cum se de potrivesc întâmplările și evenimentele. Arc peste timp, în 2022 Gábor Tompa montează o adaptare a textului lui Eschil, PROMETEU’22, coproducție Teatrul Maghiar de Stat Cluj – SNT Drama Ljubljana – Teatrul de Stat Constanța, parte din proiectul Catastrofă derulat de Uniuniunea Teatrelor din Europa (UTE). Textele antice sunt readuse în atenția publicului, semn că omenirea e debusolată și se caută răspunsuri la crize ce par că nu se pot rezolva în niciun fel. Am văzut în ultimele luni pe scenele din România spectacole cu personaje centrale Antigona, Oedipus etc, toate adaptări cu succes (la public și/sau critica de specialitate) ale textelor antice. Toate aceste reîntoarceri (unii spun revizitări, dar personal nu agreez acest cuvânt) denotă nu doar recunoașterea valorii unor texte foarte bine scrise, ci și faptul că un text bine scris își pierde contextul temporal, poate fi interpretat în multiple feluri, în funcție de epocă și contextul socio-politic. Adaptarea realizată de Gábor Tompa se înscrie și ea în șirul celor menite să invite spectatorul la reflecție: unde am ajuns, cine suntem și ce mai putem face, astfel încât să avem putem vorbi despre viitor.

credit foto Biró István

Prometeu e fondatorul artelor, lui îi datorăm focul creației. A furat focul de la zei și l-a dat oamenilor. Prețul plătit de el este înlănțuirea și lupta cu vulturul care-i ciugulește din ficat. Ficatul se reface peste noapte, de aici și finalul notiței lui Ion Mărculescu (care a fost profesor de desen și pasionat al artei fotografice), dar și adaptarea lui Gábor Tompa, unde Prometeu devine actor într-o montare regizorală, iar conflictul dintre regizor și actor înlocuiește clasicul conflict al acestuia cu zeii. Dar înainte de toate, Prometeu devine eroul știrilor de senzație. Expunerea mediatică a lui Prometeu îl transformă pe acesta în subiect al știrilor din prime time. Reporterii vin, se uită la el, îi pun întrebări (mai toate stupide și fără nicio legătură cu motivul real al pedepsirii). Nimeni nu-l vrea dezlegat, toți se uită curioși la lanțuri și cușcă. Gravitarea reporterilor în jurul subiectului are nota aceea de macabru, de silă față de cei care aleg să-și facă meseria de jurnalist fără pic de obiectivitate. De cealaltă parte, regizorul dorește o aducere a tragediei lui Prometeu într-un context asemănător celui mediatic. Prometeu își pierde calitatea de erou, caricaturizează înlănțuirea (se chinuie să-l imite pe Hristos pe Cruce) și intră într-o polemică sterilă cu regizorul, care capătă aura unui Zeus pământean. În ambele situații, scena de pe Olimp (unde titanul se confruntă cu avalanșa de reporteri și turiști curioși) și crearea momentului din spectacol cu ajutorul regizorului și a asistentei acestuia, Prometeu își afirmă calitățile umane, și le evidențiază cu oarecare efort, dar le pierde definitiv pe cele de titan. Pierderea verticalității nu se i datorează, el se transformă într-un fel de victimă a momentului, monologurile lui sunt semnale de alarmă, deruta începe să devină vizibilă, astfel încât intrarea lui Hermes în scenă pare ca fiind din alt film. Dialogul celor doi este cât se poate de real, dar ține de prezent, de căderea într-o dimensiune exclusiv pământeană. Prometeu se salvează sau nu, nici nu mai contează, din moment ce el devine subiect de știri și astfel își pierde aura de erou. Titanul se sacrifică în numele omenirii și al artelor frumoase? Se prea poate, dar răspunsul tot spectatorilor le aparține. Mai avem astăzi nevoie de artă? Ne mai definește dimensiunea spirituală? Sistemele de valori (autentice) la care ne raportam până nu demult pot fi înlocuite cu altele (mai bune)? Nu știm răspunsurile, pe multe dintre ele le intuim, în fapt suntem cu toții conștienți că trebuie să facem eforturi considerabile să nu e pierdem busola, să nu ne pierdem într-o lume în care dictează can-can-ul, știrea falsă și impresia de moment.

credit foto Biró István

Proiectul UTE se numește Catastrofa și iată ce spune Paul Celan, cel care a suferit atât de mult, care a purtat cu el peste tot în Europa rănile deschise ale victimelor Holocaustului:

<<Poate răniți și vindecați. Liberi, însă, n-am mai reușit să fim niciodată. Poate pentru că într-un 20 ianuarie ca orice alt 20 ianuarie din istorie, doar puțin diferit, dar întâmplător în data de 20 ianuarie, la Wansee niște oameni au hotărât că trebuia totuși să murim toți. Au numit asta „Soluția finală”. Noi o numim Shoah, „Catastrofa”. E o chestiune de nume, e o glumă amară a istoriei, nu toți numim lucrurile cu aceleași cuvinte, unii de partea ucigașilor, le spun într-un fel, alții, cei uciși, le spun într-un alt fel. E același lucru? E oare același lucru să spui „Soluția finală” sau „Catastrofa”, numim cu toții același lucru? Mă îndoiesc. Iată, de asta chiar mă îndoiesc.>> (Cristian Fulaș, Celan. Am trăit, da)

Un spectacol în care replicile sunt în limbile maghiară, slovenă, română și engleză, ceea ce-l transformă într-un spectacol al diversității culturale. Igor Samobor este Prometeu și vorbește în slovenă, Gábor Viola este Zeus și regizorul și vorbește în maghiară și engleză, Mirela Pană este Hermes și vorbește în română, Cătălina Mihai este Hera și asistenta regizorului și vorbește în engleză. PROMETEU’22 se transformă într-o paradă a slăbiciunilor umane și un spectacol al globalismului nociv. Prometeu rămâne prins în capcana pedepsei eterne, salvarea venind de niciunde.

Un efort colectiv demn de reținut, PROMETEU’22 este spectacolul de final de stagiune al Teatrului Maghiar de Stat Cluj. În toamnă el se va juca la Ljubljana, după aceea în cadrul Festivalului Interferențe la Cluj, pentru ca în decembrie să se joacă și la Constanța.

***