Jurnalul unui an decisiv – profesorul și deciziile lui personale

Dintotdeauna am spus că am ajuns profesoară din întâmplare; la finalul facultății nu mă vedeam la catedră, dar ironia sorții a făcut să iubesc această meserie, pe care am învățat-o de la an la an. Nu e o meserie pe care să o înveți citind teorie, în ciuda tomurilor de pedagogii, metodici și didactici de specialitate, arta de a-i învăța pe alții ține de experiența concretă, de punerea în contexte de învățare dintre cele mai diverse. Cel mai temut profesor din facultate a fost cel de pedagogie, dar cursurile lui au fost printre cele mai sterile, cele mai lipsite de dialog de substanță. Adesea, glumeam între noi și spuneam că acele cursuri erau exemplul perfect pentru „așa nu”. În ciuda acestui lucru, am reușit să iubesc meseria și să înțeleg necesitatea cursurilor de metode de predare-învățare, de evaluare și toate celelalte, pentru că, de la bun început, mi-a fost clar un lucru: pe copii trebuie să-i înveți să învețe, restul vine de la sine.

„28 ianuarie

O programă școlară, pentru oricare obiect de studiu, este destul de precisă și suficient de obligatorie încât nu-ți poți permite să o ignori, mai ales în cadrul unui număr redus de ore pe săptămână.

Regim drastic de economisire a curentului electric, la nivel național. Astăzi, curentul electric a venit la optsprezece și opt minute, cu peste o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Eram în clasă, pe întuneric. Ora de desen. Ce puteam să fac cu elevii decât să improvizez? Așa că am început să le povestesc diverse lucruri, pe fondul unor foșnete, murmure și agitații, elevii simțindu-se protejați de întuneric. Le-am spus despre Nicolae Grigorescu, cel mai important pictor român, despre Ștefan Luchian, despre Ion Andreescu și chiar despre Iulia Hașdeu. Subiectul nu-i interesa, oricât de picant încercam să-l fac, așa că riscam să devin un fel de maimuță care vorbește pe întuneric. Și am început să le vorbesc despre prețurile cu care tablourile sunt inventariate prin muzeele din lumea largă, despre prețurile cu care se vând operele de artă în general. Și, dintr-odată, au tăcut! S-au liniștit, semn că a început să-i intereseze, iar eu m-am gândit că, iată, instinctul comercial la om este mai puternic decât instinctul artistic: mi-am zis să nu uit să reflectez pe viitor la chestiunea asta. Așadar, m-au ascultat până a sunat clopoțelul. Iar eu, în mod cert, am scos-o la capăt cu lecția!”

Încă din primii ani de catedră am avut parte de colegi de cancelarie absoluți minunați, mulți din generațiile care au predat și înainte de 1989. N-am auzit prea multe povești de la ei despre cum a fost atunci, pentru că mulți voiau să uite. Cu toate acestea, existau câteva locuri comune în amintirile lor: navetele lungi și chinuitoare (mă întreb și acum cum de au rezistat familiile fără să de destrame, în condițiile în care ambii soți erau profesori, dar niciunul nu preda în localitatea de domiciliu); poveștile despre cum își pregăteau orele la lumânare, cele despre lungile stagii de practică agricolă, care n-aveau nicio legătură cu ceea ce trebuiau să facă la catedră, defilările, mitingurile și câte și mai câte. La un moment dat, o colegă povestea despre mama ei, tot profesoară, că avea uniformă pentru orele de școală, un halat pe care era obligată să-l îmbrace peste haine și țin minte că am întrebat instinctiv dacă preda chimie sau fizică. Nu, nu preda științe, dar a prins anii de după celebra vizită a lui Ceaușescu în China, anii cei mai grei ai regimului comunist, cu măsurile cele mai antiumane și mai elucubrante dintre toate cele care au fost luate vreodată de o conducere de stat. M-am întrebat tot timpul cum de au rezistat, cum de au putut să-și facă meseria și, mai ales, în ce măsură concesia și-a făcut loc în viețile lor (profesionale și/sau personale). Știm cu toții – cei care am prins niscavai ani de școală înainte de 1989 – că ierarhia profesorilor se făcea prea puțin în funcție de cât socialism științific predau și mai mult în funcție de cât de mult reușeau să jongleze cu limitele și rigorile unui regim absurd în sine. Existau și pe atunci tocilari, șefi de unitate sau detașament, care făceau din memoratul pe de rost titlu de glorie, după cum părinții lor făceau din turnătorie (la securitate) act de glorie personală. Fiecare dintre noi, cei care am prins frigul, orele pe întuneric (din cauza frecventelor opriri de curent electric, pe motiv de economii) și defilările de un absurd grotesc au în minte și câțiva profesori care le-au făcut viețile mai ușoare. Oameni de la care au învățat ceva.

„16 aprilie

Mătușa Julia și condeierul de Mario Vargas Llosa. Extraordinar!!!

…Săptămâna asta mi-a mers bine, mi-a povestit el. Alaltăieri, spre exemplul, am găsit șervețele de masă, din alea bune și ieftine, cum se găseau odată. Am cumpărat prostește șaptesprezece pachete, o parte o să le dăm soacră-mii. Cu două zile înainte am reușit să cumpărăm patru kile de carne calitate extra, le-am și tras ăstora mici o prăjeală, au mâncat ca sparții, cine știe când mai apucă, azi-dimineață am prins și câteva pachete de unt și am luat cinci sticle de lapte. Mâine-dimineață o să dorm ca boierul până la prânz, fără să-mi pese. Tu ce mai faci?

Ce era să-i spun? Că nu-l cred? Că face glume? Că se laudă? Că eu n-am avut norocul lui niciodată, că n-am repurtat nicio victorie toată săptămâna asta? Că mi-am răsucit sufletul degeaba pe toate părțile să scriu măcar trei rânduri pe hârtie? De-aia zic eu: oh, ce condei la Mario Varga Llosa ăsta!… (…)”

1989.Jurnalul unui profesor de Ion Mărculescu a ajuns la mineundeva prin primăvara acestui an. Mi-am zis încă de atunci că o să-l citesc, fie și pentru că nu s-au publicat jurnale ale unor profesori care au predat în România comunistă. O spune și autorul de câteva ori în carte: unul din motivele pentru a scris Jurnalul de la Marconia (ciclu din care face parte volumul de față) este că el însuși nu știa decât de două astfel de cărți, Apostol de Cezar Petrescu și Centaur de John Updike. Mi-a fost teamă că o să-l citesc cu stomacul strâns, dar am descoperit un intelectual rasat, cu un umor foarte fin, pentru care ironia și autoironia sunt forme de supraviețuire. Profesor de desen la o școală din Dâmbvița, care-și împarte timpul în funcție de diversele obligații școlare și extrașcolare, Ion Mărculescu reușește să supraviețuiască tocmai pentru că-i place ceea ce face. M-am bucurat să văd inventarul activităților profesionale (intenționat n-am scris școlare), pentru așa poate vor realiza mulți că viața de profesor nu e nici pe departe redusă la cele câteva ore de predare pe zi (apropo, lista nu s-a schimbat foarte mult, înlocuiți defilările și mitingurile cu tot felul de obligații de serviciu puse sub semnul generos al „voluntariatului”). Știm cu toții, 1989 a fost un an foarte complicat, cu restricții dintre cele mai dure, se trăia din ce în ce mai prost, de aceea se și regăsesc foarte des cosemnate referirile la diversele crize (de hârtie igienică, alimente sau mai știu eu ce alte lucruri, fabuloasă consemnarea cu regretul că n-a făcut stocuri din timp!). Pentru un novice, adică pentru cineva care n-a trăit o secundă într-un regim comunist sau pentru cineva care era prea mic ca să înțeleagă nefirescul, jurnalul lui Ion Mărculescu ține loc de șantier. Pur și simplu, sub ochii cititorului se ridică o lume, una pusă sub semnul grotescului, în care oamenii știu că pentru a cumpăra o carte bună trebuie să mai cumpere alte câteva care nu se vând (surprinzător, Caragiale nu se vindea pe atunci!), o lume care se vede nevoită să se organizeze în funcție de orele când se oprește curentul electric și care își raționalizează, la propriu, viața, pentru că rațiile de hrană erau oricum foarte mici.

De unde și-a luat Ion Mărculescu doza de normalitate? Cum de a supraviețuit acelor ani? Cum de i-a rămas intactă puterea de analiză? Aflăm din diversele însemnări – unele din ele făcute cu prețul chinului, pentru că anostul dicta zile întregi – că el era membru activ în câteva cenacluri literare, avea prieteni buni printre scriitori – Mircea Nedelciu e unul dintre ei, iar Mircea Horia Simionescu i-a fost mentor – este pasionat de fotografie, participă la expoziții de artă și face eforturi să fie la zi cu achizițiile literare (nu doar cumpără cărți, ci chiar le citește).

„25 aprilie

(…)

Despre jurnal

Un jurnal este, fără nicio îndoială, semnul unei mari singurătăți. Nu dorința de a comunica altora ceea ce vezi, știi și simți, ci nevoia de a te elibera, de a te destăinui, acesta este adevăratul mobil atât de chinuitor al jurnalului!

Un jurnal este, în același timp, dovada simțului de observație, dovada sensibilității și slăbiciunii în fața a ceea ce viața îți oferă.

Jurnalul îl scrii discret, pentru tine, jenat de gândul că el ar putea fi descoperit de altcineva.

Jurnalul este dorința de a memora, dar și de a păstra în așa fel încât să-ți eliberezi creierul de preaplin. Motivația de bază a unui jurnal nu constă în faptele de zi cu zi, în lucrurile văzute sau cunoscute, ci în atitudinea autorului față de ele, dorința de a le înțelege, neputința de a se apropia de ele până la confundare: autorul unui jurnal rămâne mereu un mare solitar cu gândul la alții. (…)”

Jurnalul se oprește pe 24 iunie, nu-mi dau seama de ce în această zi; încerc să iau ca reper finalul de an școlar, ceea ce ar explica și finalul volumului. Ultimele însemnări sunt pline de referințe extrașcolare, multe notițe sunt comentarii pe marginea unor cărți citite sau a unor expoziții și pictori ai momentului. Se rezolvă una din problemele enervante, anume aceea a faptului că nu i se acorda treapta de vechime din motive de economie la buget, lui și altor colegi. Aflăm cu această ocazie că nici în comunism profesorii n-au fost priviți ca fiind o categorie socioprofesională foarte importantă, ci ca una care seacă bugetul statului de resurse. Ce m-a pus pe gânduri cu adevărat sunt consemnările cu privire la concesiile pe care profesorii erau nevoiți să le facă, pentru că altfel nu-și primeau salariile. Știam de la colegii de care am pomenit mai sus că n-aveau voie să lase corigenți sau repetenți și mai știam și că mulți terminau școala/liceul fără să știe să scrie corect sau să facă un calcul matematic simplu. Ei bine, Ion Mărculescu pomenește în multe locuri despre acești elevi, despre părinții lor și presiunile pe care le puneau pe profesori și mi-am dat seama că acei copii sunt acum, astăzi, la treizeci de ani de atunci, părinții foarte gălăgioși, mereu gata să reclame câte un profesor, părinți care n-au nici cele mai elementare norme de educație însușite, dar care vin să dicteze profesorilor ce să facă la ore. Nu generalizez, nici Ion Mărculescu nu o face, dar gustul amar rămâne, căci se dovedește, dacă mai era nevoie, că în învățământ consecințele unor decizii proaste se resimt peste ani.

„7 mai

Cu Michel Tournier (la primăvară) – Picătura de aur.

„Deșertul este Dumnezeu fără om.” Dacă ce ai de spus este mai frumos decât tăcerea, atunci taci! (Asta nu sunt sigur că a spus-o tot el!)

Ce a spus el: Care sunt figurile de dicție? Proteză, epenteză, paragogă, afereză, sincopă, apocopă, metateză, diereză, sinteză (cum oare m-am descurcat eu până acum neștiind toate astea?)

Care sunt figurile de construcție? Elipsă, zeugmă, silepsă, hiperbolă, pleonasm.

Care sunt figurile de stil sau tropi? Metaforă, ironie, alegorie, aluzie, catacreză, hipalogă, sinecdocă, metonimie, eufemism, antonomază, metalepsă, antifrază.

Care sunt figurile de gândire? Antiteză, apostrofă, epifonem, subiecție, hiperbolă, litotă, prozopopee, hipotipoză.

Atât!

(…)”

1989.Jurnalul unui profesor de Ion Mărculescu este o mărturie-document, necesară cu atât mai mult astăzi, când Europa și lumea întreagă se confruntă cu creșterea popularității liderilor de extremă stânga sau de extremă dreapta. Poate că ar trebui să povestim mai multe copiilor noștri despre cum e cu adevărat viața într-un astfel de stat. Mai trist este faptul că zilele trecute am auzit în autobuz un bătrân care a spus că nici ce regim este acum în România nu este tocmai bun, în condițiile în care el făcuse trei ani de închisoare politică la Aiud (pentru niște afirmații care aveau legătură cu poezia lui Labiș). Niciun comentariu nu-și mai are rostul când auzi astfel de vorbe.

Pentru amatorii de jurnale și memorii, 1989.Jurnalul unui profesor de Ion Mărculescu este necesară și binevenită. Pentru amatorii de literatură bună, de asemenea, căci referințele la diversele cărți și la autorii care au supraviețuit timpurilor sunt dese și fac corp comun cu restul însemnărilor.

1989.Jurnalul unui profesor de Ion Mărculescu