Prietenii sunt destinul

„privind către steaua fântânii, în inimă cu speranța unui cuvânt ce va veni.”

În 2020, anul centenarului Celan, Forumul Cultural Austriac a propus publicului cinefil din România documentarul Antschel, realizat de Susanne Ayoub în Cernăuți, locul de baștină al lui Paul Celan. Klaus Demus, cel mai bun prieten al lui din copilărie îl evocă în aproape 45 de minute, vorbind nu doar despre cine a fost el, cât mai ales despre familia acestuia și tragediile cărora au trebuit să le facă față (găsiți aici cronica documentarului). În 2021 apare la Editura Polirom al doilea volum de memorii scris de Serge Moscovici, După război la Paris.
Cronica anilor regăsiți. Am scris la vremea respectivă despre această apariție editorială și despre felul cum se completa cu primul volum de memorii, Cronica anilor risipiți, volum apărut tot la Polirom în urmă cu câțiva ani și al căror subiect erau anii copilăriei și adolescenței timpurii, anii Pogromului și celui de-al doilea război mondial. Am corelat lecturile menționate cu Meridianul și alte proze, volum apărut în 2020 la aceiași editură în speranța că voi putea înțelege măcar parțial tragedia lui Celan. Celan nu este doar un foarte bun poet, un traducător de mare clasă, ci chintesența tragicului. Am vrut să înțeleg care au fost mecanismele care l-au ținut în viață, fie și atât de puțini ani.

„Veniți de la slujbele noastre de muncitori, cum spuneam, eram aproape obligați să nu stăm în camerele sordide în care locuiam, dacă pot numi așa cele câteva ceasuri de somn în care ne prăbușeam spre dimineață. Dar ne aflam totuși în Saint-Germain-Des-Prés: Boris Vian și Léo Ferré cântau la La Fontaine des Quatre-Saissons, Sidney Bechet la Vieux-Colombier, uriașii Miles Davis și Duke Ellington introduseseră jazzul New Orleans și be-bopul la Clubul Saint Germain. Pe atunci debuta și Georges Brassens. Cartierul Latin era un furnicar de oameni cât se poate de diferiți, o faună aparte formată din avangardiști, pușlamale, filosofi, aventurieri, învățați pe cale de a deveni vagabonzi, vagabonzi pe cale de a deveni erudiți, ca să-i lăsăm deoparte pe anarhiști și pe cei aflați pur și simplu în căutarea norocului – în orice caz, oameni mult mai apropiați de noi, mult mai din lumea noastră decât parizienii’ (p. 57)

Când am văzut că în colecția Biografii romanțate va apărea și un volum dedicat lui Celan recunosc că am fost sceptică. Cum să vorbești despre atâta suferință fără să trivializezi? Cum să faci cititorul să se apropie de opera poetului Paul Celan și să priceapă că filonul principal al acesteia este însăși suferința, durerea cumplită cu care poetul n-a reușit să conviețuiască în pace nici măcar câțiva ani? Ce ton și ce formă literară să capete un astfel de volum, astfel încât Celan să rămână același evreu care a căutat toată viața să înțeleagă rosturile Holocaustului și ale Pogromului, să dea sens pierderii părinților în lagărele naziste și să accepte tăcerea foștilor partizani ai regimului nazist?

Cristian Fulaș și-a asumat integral scrierea biografiei romanțate dedicată lui Celan, așa se explică tabelul cronologic și bibliografia care completează povestea vieții lui Paul Peisah Antschel, o poveste scrisă la persoana I, nefragmentată. Cristian Fulaș i-a dat aură de personaj marelui poet, pentru că doar așa putea (re)scrie povestea unei vieți pusă sub semnul suferinței. Așa se face că toate întrebările mele și-au găsit răspunsurile și încă ce răspunsuri.

„Dar anii aceia se amestecă, eu îi percep acum ca pe un tot, aproape că nu există cronologie în ei. Au fost ani buni, poate cei mai buni pe care i-am trăit vreodată. Între petreceri și crizele mele de melancolie și furie, trăiam oarecum normal. Sigur că era greu, siguri că uneori totul îmi devenea insuportabil, că durerea propriilor sentimente de multe ori mă dobora și mă transforma într-un om de-a dreptul bolnav, dar am trăit, da. Am trăit până la limită, uneori chiar am băut, uneori chiar m-am distrat. Și am învățat să iubesc cu adevărat, dar despre asta nu acum, nu acum, nu încă.” (p. 63)

Am trăit, da, parte din titlul biografiei, este laitmotivul cărții. Celan a încercat tot timpul să se convingă că merită să trăiască, că ceea ce i-a fost dat să trăiască a avut rost și că suferințele celor șase milioane – cei despre care Serge Moscovici, Isac Chiva și el au vrut să scrie. Toate momentele importante ale vieții sale pământene sunt aduse în primplan sub forma unei justificări a actului final. Bucuriile, mult prea puține și de foarte scurtă durată, dar esențiale pentru ca viața să meargă mai departe sunt evocate nici pasager, dar nici cu insistență, aș zice mai degrabă cu discreția omului care n-a înțeles niciodată de ce trebuie să se bucure, când alții au murit nejustificat, doar pentru că au fost evrei. Poliglot care a trăit din traduceri și cursurile ținute chiar și când era internat în clinica de psihiatrie, a trăit tragedia supremă – poemele scrise în limba călăului, germana. Iubirea se strecoară în poveste, iar rodul ei, Eric, justifică și forma finală a biografiei: un testament deschis la niște ani de la trecerea în lumea umbrelor, în care tatăl nu încearcă să așeze într-o ordine firească evenimentele vieții trăite. Așa se explică graba pe alocuri, revenirile la unele întâmplări; ciudat, Celan niciodată nu trece prin locuri pe unde a mai fost, simți graba și febrilitatea celui care caută tot timpul răspunsuri. Poezia e formă de supraviețuire, iar Fulaș a introdus în volum versuri cu adevărat relevante pentru etapa de viață respectivă. Nu sunt foarte multe versuri în volum și e bine că e așa, pentru că rostul unei biografii (romanțate) este să aducă în primplan omul și abia apoi scriitorul.

„Pe Hölderlin l-au închis într-un turn, am fost acolo, știu unde e. Delirul e cea mai organizată formă de gândire, dar ei l-au închis ca să scape de rațiunea lui superioară. Trakl s-a drogat cu morfină până a murit, au scăpat ușor de el. Rilke era o fire prea melancolică și oricum părea incapabil de crize de furie, l-au considerat inofensiv și oricum în povestea cu trandafirul, dacă e adevărată, nu e nimic întâmplător. Istoria poeților e istoria nebuniei – sau așa spun ei. Pentru că sunt incapabili să ne înțeleagă, ne numesc nebuni și încearcă din răsputeri să ne izoleze, să scape de noi. La urma urmelor, e paranoia să cred că doamna Goll are ceva cu mine și-mi vrea răul, vrea anihilarea mea ca poet după ce am fost la un pas si fiu anihilat ca om? E nebunie să cred că poeții ceilalți și oamenii de cultură care mă atacă se tem pentru carierele lor și ar vrea să mă vadă șters din istorie, terminat? E nebunie să cred că Gisèle însăși are ceva cu mine și de aceea mă tot internează în spitale de nebuni care de care mai luxoase și mai atrăgătoare, de aceea îmi caută mereu noi tratamente miraculoase, de aceea încearcă, așa cum spune chiar ea, să mă salveze? Să mă salveze de ce? Care e răul acesta de care sufăr eu, gândirea? (p. 129)

Celan. Am trăit, da nu se citește, se trăiește. Și-mi place să cred că va ajunge la Eric, fiul lui Paul Celan.

Celan. Am trăit, da de Cristian Fulaș