Motto1: „INIMĂ, s. f. (Muz.) Bețișor de lemn fixat între pod și tabla de rezonanță la instrumentele de arcuș. Dicționarul explicativ al limbii române

*

Motto2: „Fac această traducere pentru mine, fără nicio intenție de a o publica… Aplecându-mă îndelung pe detaliile fiecărei pagini, mi se pare că pot auzi mai bine vocea tatălui meu.” Akira Mizubayashi

Vocea cuiva poate să sune ca o vioară sau ca o trompetă.

Vocea viorii este sensibilă, catifelată, plină de nuanțe care se dezvăluie treptat, și numai acelora care au auzul educat să prindă cele mai delicate inflexiuni.

Vocea trompetei se dovedește în acest roman al lui Akira Mizubayashi legată de brutalitate și de incultură. Este vocea unui bărbat care intră cu cizmele (la propriu și la figurat) în sala de repetiții a unui centru cultural – o voce care sună strident, a nenorocire. Este a aceluiași bărbat care izbește vioara de podea și o lovește plin de ură cu piciorul, ca pe un dușman.

Vioara este distrusă pe 6 noiembrie 1938, când Rei, martor la cele întâmplate, avea unsprezece ani. Copilul vede întreaga scenă, mai bine zis o aude, din dulapul în care stătea ascuns. Vioara este spartă, iar tatăl lui și cei trei prieteni ai săi muzicieni sunt arestați. Un locotenent meloman îl descoperă pe Rui în dulap, dar păstrează tăcerea. Mai mult, acest locotenent adună de pe jos rămășițele viorii și le așază în acel dulap. Prin gestul lui, locotenentul salvează un copil și o vioară, salvează ce se mai poate salva din calea ororilor războiului:

„Își aținti privirea asupra viorii mutilate. Se aplecă. Luă cu delicatețe în mâini acel corp suferind, cu cele patru coarde rupte, desenând curbe contorsionate precum cele ale conductelor și ale cablurilor electrice care acoperă fața unui accidentat grav sau trupul victimei unui bombardament orbesc. Se întreba ce ar trebui să facă cu ea. A observat că există, în fundul sălii, lângă banca cu spătar, un dulap în stil european a cărui masivitate silențioasă îl făcea să se întrebe de ce și cum ajunsese în această sală a unui obscur centru cultural municipal. Se îndreaptă spre el. Se opri în fața dulapului, a cărui înălțime era vizibil mai mică decât statura lui zveltă. Puse cu multă grijă vioara pe banca cu spătar din stânga dulapului, ca și cum ar fi așezat cu multă blândețe și atenție un bebeluș adormit într-un leagăn. Apoi, deschise încet – ca și cum și-ar fi cerut scuze pentru gestul său indiscret – ușa, a cărei margine superioară abia îi ajungea deasupra pieptului. Lumina a pătruns în dulap, împărțind spațiul interior în zone inegale de umbră și lumină, introducând o linie despărțitoare oblică. În câmpul vizual i-au apărut picioarele unui copil încălțat cu șosete verzi. Era uimit de apariția bruscă a pielii albe a picioarelor goale până la genunchi. O mână de copil, tremurândă, apucă atunci timid o carte chiar de lângă picioarele lui. Locotenentul abia avu timp să citească titlul: Spuneți-mi cum va arăta viața voastră. Se aplecă încet, foarte încet, ca și când ar fi ezitat… Privirea lui, strălucind ca ochii unei pisici care pândește în întuneric, o întâlni pe cea a unui băiat palid de frică. I-a zâmbit, nevrând să-l sperie. Apoi s-a aplecat spre banca de alături, din stânga, și a luat vioara. Deodată, s-a auzit vocea unui bărbat țipând de departe, ca răsunetul unei trompete care cânta în culisele unui teatru:

— Kurokami! Kurokami!

Automat, locotenentul a întors capul de parcă s-ar fi întrebat de unde vine exact vocea, ca și cum ar fi încercat să-l identifice pe cel care strigase.” (pp. 65-66)

Rei Mizusawa ține minte o viață vocea omului care l-a protejat. Îi reține și numele, Kurokami, Zeul Negru. Memoria lui Rei păstrează perfect și vocea tatălui său, îndemnându-l să citească o carte plină de învățături, de principii etice, potrivită pentru formarea unui adolescent, Spuneți-mi cum va arăta viața voastră. În absența tatălui, această carte de care Rei nu se desparte toată viața îi va fi călăuză, îl va ajuta să nu uite limba japoneză și îi va da, la un moment dat, imboldul de a o traduce în franceză, într-un gest recuperator.

Vioara este un instrument delicat, a cărui sonoritate impresionantă creează o emoție aparte atunci când muzicianul știe să prețuiască fiecare notă. Muzica ar fi, într-o definiție poetică, arhitectură a perfecțiunii.

Viața lui Rei este un șir de pierderi, dar și de recuperări, căci eroul are șansa, până la urmă, să-și regăsească datorită muzicii o parte din propria identitate. Se reîntoarce în Japonia, caută cartierul copilăriei, găsește instinctiv locurile dragi (orașul fusese complet distrus în 1945) și strânge fărâmele de amintire. Se vede cu ochii minții în seara de 6 noiembrie 1938, după arestarea tatălui său – un copil speriat îmbrățișându-l pe Momo, un câine străin, cu privire prietenoasă, un câine salvator. Momo îl sprijină în prima noapte a marii lui singurătăți. Când părăsește Japonia alături de părinții adoptivi, plecând spre Franța, copilul este nevoit să renunțe la Momo. De atunci, toți câinii Shiba pe care i-a avut Rei s-au numit Momo.

„Orice alt nume în afară de Momo nu era de conceput. De fapt, pentru lutier, toți câinii din lume se numeau Momo, indiferent dacă erau masculi sau femele, la fel cum toate viorile din lume erau pentru el veri sau chiar frați ai lui Nicolas François Vuillaume. Când Jacques Maillard se ocupa de corectura articolului pentru Musique et Parole și lucra din greu la traducerea lui Genzaburo Yoshino, îl avea alături pe cel de-al patrulea Momo.” (p. 222)

Practic, Rei așază ca într-un puzzle complicat fiecare piesă la locul ei, cu precizie, cu grijă, așa cum procedează în atelierul său cu instrumentele muzicale. Întâlnirea cu Hélène îi dă echilibru – romanul este și o delicată poveste de dragoste, legătură trainică, născută din atracția reciprocă și, mai ales, din pasiunea comună pentru muzică.

„S-au uitat unul la altul și s-au minunat, fiecare în sufletul lui, de întâmplarea sau de forța destinului care i-a determinat să vină în acest oraș din Vosges pentru a se iniția în misterele nașterii sunetelor muzicale.

— Sunt abia la începutul aventurii mele, a încheiat Jacques pe un ton de luciditate și speranță.

— Și eu la fel, a răspuns Hélène.

Sub umbrela bistroului, timpul trecuse fără ca tinerii artizani să fie conștienți de curgerea lui rapidă și tăcută. Soarele începea să apună deja. Era momentul să meargă fiecare la atelierul său. Și-au promis să se întâlnească din nou. Și-au strâns mâinile și s-au despărțit. Cele două siluete au dispărut în întunericul din ce în ce mai adânc al aleilor.” (p. 98)

Lui Rui Mizusawa îi sunt răsplătite răbdarea și discreția în suferință. Un copil al războiului, Rui recuperează o vioară valoroasă, alături de care petrece, la atelier, un timp ce nu poate fi măsurat. Rei pierduse, la un moment dat, speranța că va mai găsi pe cineva care să-l readucă în Japonia aceea pierdută. Însă destinul are pregătite pentru el multe întâlniri miraculoase, inclusiv o neobișnuită regăsire a tatălui, chiar într-o sală de concert. O jachetă roz care îi aparținuse mamei sale ajunge la Rei pe aceleași tainice căi. Întâlnirea cu Midori, nepoata locotenentului care îl salvase în 1938, face parte dintre șansele de destin. Locotenentul nu mai trăia, însă Midori îi moștenise pasiunea pentru muzică, devenind o interpretă remarcabilă. Rei îi dăruiește lui Midori vioara salvată de bunicul ei, fiindcă rostul unei viori este să cânte, să i se audă vocea reglată ca la orice instrument cu coarde de inimă, acel element de acordaj fin:

„— Sună minunat. Ați făcut o treabă extraordinară, domnule Mizusawa! Există o mare omogenitate sonoră în toate registrele, pe toate coardele… E foarte impresionant! Efectiv îți dorești să cânți cu ea…

— E adevărat? Chiar e adevărat?

— Da, da, sincer, este un instrument care mi se pare excepțional… Nu ai parte în fiecare zi de o astfel de întâlnire…

Minori a așezat cu delicatețe vioara și arcușul în cutie pe masă dreptunghiulară dintre canapea și fotolii, pe care se proiectat ultimele raze de soare ale zilei.

— Ei bine, vă încredințez această vioară. V-o dăruiesc. M-aș bucura dacă ați ajuta-o să înflorească, să crească… De la finalizarea lucrării de restaurare din 1982, am avut ocazia să o arăt mai multor violoniști. Unii au vrut să o cumpere, dar le-am spus întotdeauna că nu este de vânzare…” (p. 155)

Inimă frântă este un roman cu multe tăceri, cu multe spații albe. Capitolul 12 are șapte rânduri și descrie tăcerea care se lasă în sala de spectacol imediat după concertul lui Midori Yamazaki, o interpretă desăvârșită, nepoata locotenentului Kurokami, nepoata Zeului Negru. Cele câteva minute de liniște sunt copleșitoare pentru spectatorul care făcuse posibil acel concert, refăcând din bucăți, 12 ani la rând, prin muncă răbdătoare și plină de dragoste, vioara tatălui său.

„Cei două mii de spectatori își țineau respirația. Și cel mai mic foșnet al unei haine, și cel mai slab scârțâit de fotoliu îi deranja. Aproape că auzeau respirația celor de alături. Toată lumea aștepta nașterea primelor note ale lui Schubert, care veneau de departe în acea seară, de foarte departe, dintr-o altă lume sau chiar de pe lumea cealaltă, dintr-un timp și un loc infinit îndepărtate, dintr-o copilărie ucisă, dintr-o amintire de demult, sfâșiată, frântă, mutilată.

În cele din urmă, după primele două măsuri, care răsunau ca un clipocit obscur de apă stătătoare, vioara lui Midori, care adună în jurul inimii ei cel puțin alte trei inimi – cea a lui Yu Mizusawa, cea a locotenentului Kurokami și cea a lui Rei Mizusawa -, a pășit delicat, în pianissimo, în melancolia schubertiană amplă și profundă.” (p. 204)

Acest roman poate fi prezentat în câteva informații esențiale, pentru că are, dincolo de latura poetică, un puternic caracter documentar.

Din 1875 datează vioara creată de Nicolas François Vuillaume.

În 1937 apăruse cartea Spuneți-mi cum va arăta viața voastră.

Pe 6 noiembrie 1938, vioara Vuillaume este distrusă în proporție de 80%, iar deținătorul ei, Yu Mizusawa, este arestat.

Cartierul Shibuya din Tokyo fusese distrus total în 1945.

În 1982 Rei Mizusawa finalizează lucrarea de restaurare a viorii, proces care durase 12 ani.

În 2005 Rei primește scrisoarea femeii care îl văzuse ultima dată în viață pe tatăl său. De la ea primește și jacheta roz.

Bucățile muzicale în jurul cărora se dezvoltă intriga acestui roman sunt:

Gavota in rondo din Partita a treia pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach;

În memoria unui înger de Alban Berg;

Cvartetul de coarde în la minor opus 29, de Schubert, piesă cunoscută sub numele de Rosamunde;

Simfonia a VII-a de Beethoven.

Inimă frântă este un roman care te așază într-o stare de emoție artistică, dar și de așteptare. Ai impresia că în orice moment poate surveni elementul de surpriză care să întoarcă destinul personajelor, așa cum i s-a și întâmplat lui Rei Mizusawa de câteva ori.

În mare măsură, această carte a inimii vorbește despre funcția memoriei în viața fiecărui om, despre felul în care amintirile constituie materia însăși a ceea ce iubim definitiv. Muzica devine suportul ideal pentru păstrarea vie a momentelor cu mare semnificație personală. Arta are un rol salvator. Rei a învățat să redea viorilor sonoritatea lor cea mai puternică – glasul inconfundabil.

Despre Akira Mizubayashi găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Scriitorul japonez de expresie franceză AKIRA MIZUBAYASHI s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

Las mai jos alte fragmente:

„Picioarele îi arătau drumul. O emoție puternică lua naștere în el. Redescoperea mișcarea și ritmul pe care le trăise și le înregistrase în acea zi, în timp ce mergea spre casă, în compania unui câine Shiba, care tocmai își făcuse apariția în mod misterios în calea lui. S-a oprit în fața unui pavilion nou-nouț, construit sigur din lemn, vopsit într-un bej care imita cărămizile. O percepție anume a spațiului i-a spus totuși că poate era acolo. Atunci s-a văzut pe el, băiețelul de unsprezece ani, stând ghemuit. Încet-încet se lăsa noaptea. Lumina felinarului venea din stânga lui. Simțea cum căldura animalului i se răspândește în corp. Adormise…” (p. 159)

*

„Până la urmă, Rei Mizusawa a avut trei figuri paterne (sau familiale) de care a fost atașat în viață, ca să nu mai vorbim de Philippe și de Isabelle Maillard, care îl salvaseră din infern și de statutul de orfan de război. În primul rând, vioara lui Nicolas François Vuillaume, care a devenit coloana vertebrală a vieții sale de lutier și a vieții sale pur și simplu, apoi cartea lui Genzaburo Yoshino care i-a vorbit constant în locul tatălui absent. De aici s-a născut și hotărârea de a se consacra, în plus, și resuscitării vocii tatălui prin traducerea ei în limba franceză.” (p. 220)

*

„Și astfel, la șaizeci și cinci de la actul de violență barbar care o fărâmase, vioara lui Yu Mizusawa, semnată Nicolas François Vuillaume, resuscitată de mâinile fiului său, Rei Mizusawa sau Jacques Maillard, devenit un renumit maestru lutier, a ajuns în chiar familia aceluia care i-o încredințase lui, băiețelul, în acea după-amiază, ascuns, ghemuit, în întuneric, în spațiul îngust al unui dulap protector.” (p. 156)

*

„Din acel moment, muzica a alunecat blând pe panta alinării pentru a ajunge la un sfârșit senin, în care vioara se ridica neîncetat din notă în notă către infinit, dispărând în tăcere…” (p. 198)

*

„Aplauzele au izbucnit pentru o clipă, apoi s-au stins. O tăcere deplină a coborât peste sală.” (p. 206)

*

„Soarele apunea. Cei doi copaci care se puteau vedea prin fereastra salonului, cireșul și arțarul, separați unul de altul de aproximativ douăzeci de metri, începuseră să se strecoare puțin câte puțin sub vălul întunecat al nopții.” (p. 187)

Inimă frântă de Akira Mizubayashi

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Traducere din franceză şi note de: Mădălina Ghiu

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 240

ISBN: 978-606-779-849-4

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura