Nu-mi plac celebrările pline de fast și grandioase, probabil pentru că încă îmi rănesc memoria amintirile cu și despre Cântarea României. Pe de altă parte, nu-mi plac lucrurile inutile, iar pentru mine astfel de celebrări sunt un nonsens: celui pomenit nu-i mai folosesc cu nimic, celor rămași să-l pomenească nici atât, din contra, îi îndepărtează iremediabil de subiect. Ciclicitatea, revenirea constantă a acestora, cu diverse ocazii – 25 de ani, semicentenar, 75 de ani etc. – erodează și mai mult, sapă din ce în ce mai adânc, astfel încât distanța dintre prezent și trecut devine prăpastie (care, cel mult, poate fi ocolită). Nici cealaltă extremă nu e de dorit, mă refer la uitarea totală, la trecerea sub tăcere a ceea ce a fost (bun). Astăzi e o adevărată provocare să vorbești despre oamenii trecutului, oamenii care au contribuit, fie și indirect, la formarea noastră (profesională sau nu, nici nu mai contează). Să-i pomenești așa cum au fost, cu bune, cu rele, să le aduci poveștile în primplan fără edulcorări inutile și fără prețiozități ridicole, dar înainte de orice fără să-i judeci. Se cunosc deja efectele cancel culture, după cum se cunosc interpretările deforma(n)te venite dintr-o corectitudine politică care din excel de zel s-a transformat în efect de bumerang.
Despre centenarul Paul Celan s-a vorbit aproape tot anul. Din fericire, într-un mod echilibrat, fără excese și tușe grosolane, s-a citit poezia lui, s-au reeditat volume mai vechi sau au apărut volume de colecție, cu discursurile ținute de poet prin diverse colțuri de lume etc. Un Paul Celan evocat cu măsură, așa cum i-ar fi plăcut și lui. Un poet despre care încă nu s-a scris suficient de mult, chiar dacă poezia lui este deja sursă de cercetare serioasă pentru specialiști saau simpli iubitori de versificație. Fascinează și astăzi, la 50 de ani de la sinucidere, nu doar pentru că a ales să treacă în acest fel în lumea umbrelor, ci pentru că personalitatea sa transcende timpuri și spații. O viață de exilat, de om prins mereu între două lumi, cu o origine care i-a dictat mai tot timpul cursul vieții. Orice a făcut, oriunde a mers, el a rămas evreul fără patrie, pribeag aflat în căutarea păcii interioare. Măcinat de boală (psihică, nu fizică), s-a salvat cât a putut scriind, numai că de la un punct încolo n-a mai fost suficient. Iubirea eșuată (relația cu Ingeborg Bachmann) și suferința provocată de pierderea părinților în lagărul din Transnistria contribuie în mod decisiv la scurtarea vieții pământene. Întoarcerea acasă pentru el nu mai era posibilă, dar devine astăzi, la 100 de ani de la naștere!
Documentarul realizat cu atâta finețe de către Susanne Ayoub asta face, îl aduce pe Celan acasă, în Cernăuțiul copilăriei sale. Un oraș care și-a păstrat și astăzi un pic din farmecul de altădată, cu riscul de a părea desuet, dar care dă foarte bine în cadrele documentarului. Evocarea lui Celan o face unul dintre prietenii lui cei mai buni, Klaus Demus. Un om care-și poartă anii cu demnitate, care reușește să-i facă lui Celan un portret pe măsura fascinației pe care a exercitat-o asupra contemporanilor. Îl aflăm astfel pe Antschel, iar asta nu e puțin lucru deloc. Cu trecerea anilor se împuținează și numărul celor care l-au cunoscut direct, deci șansele obținerii unor mărturii de primă mână scad de la o zi la alta. Dincolo de can-can-ul provocat inevitabil de sinucidere, dincolo de iubiri dureroase și eșuate dezastruos, găsim poetul. Asta și-a dorit regizoarea: să aducă în fața spectactorilor poetul! Apelul la o singură voce narativă facilitează intrarea într-o lume a prieteniei cum rar mai găsim astăzi. Pentru Klaus Demus, fiul unui istoric al artei, Celan a fost „prietenul pe care mi-l dorisem”; chiar dacă viața îi desparte pentru scurte perioade de timp (până la marea trecere de acum 50 de ani), prietenia celor doi rezistă, devine și mai puternică, tocmai pentru că fundamentul ei era unul foarte special. Demus i-a înțeles perfect drama – menționează explicit, la un moment dat, că „se excludea pe sine din contemporaneitatea germană”, deși vorbea perfect germana, ba chiar și scrie în limba germană. Balansul acesta perpetuu între două lumi îl macină pe Celan și îi crează suferințe enorme, iar prietenii nu-l pot ajuta prea mult.
Ce e cu adevărat remarcabil la acest documentar este delicatețea cu care și-a construit Susanne Ayoub filmul. A căutat să afle cât mai multe despre anii primei părți a vieții lui Celan, dar a evitat să tușeze grosier sau să insiste nepermis de mult pe un anumit aspect sau detaliu. Ea este perfect conștientă că un portret care să semene izbitor cu omul se naște din foarte multe detalii, dar ține de profesionalismul și măiestria celui care face portretul dacă acesta va impresiona sau nu. Din fericire, la finalul documentarului rămâi cu o dorință acută de-ai citi poeziile, ceea ce înseamnă că demersul artistic și-a atins scopul. Mi-aș dori ca documentarul să intre în arhivele MNLR sau al institutelor culturale, să fie văzut de cât mai mulți studenți sau cercetători pasionați de poezie. E un model de „așa da”: așa să tot faci documentare pe teme culturale, să tot faci astfel de portrete.
Antschel – Forumul Cultural Austriac (22-24 noiembrie 2020)
Durata – 45’
Alexandru Şahighian
Credit foto – Trio Art Team Susanne Ayoub
