Inocenții, lecturile fondatoare

Inocenții (Humanitas în 2016) pare să fie, la prima citire, romanul unui oraș, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la alte cărți care țin vie memoria unui loc.

Se întâmplă cu Ciocoii vechi și noi, al lui Nicolae Filimon. E imposibil să nu vezi, ca cititor, cu ochii minții, locuri din Bucureștiul de odinioară, atât de bine surprinse, realist, cu aerul lor de epocă – Teatrul de la Cișmeaua Roșie, plimbările boierilor pe Podul Mogoșoaiei, via Brâncoveanului din Dealul Spirii, grădina Belu de lângă Văcărești etc. Strada Mântuleasa este evocată nu doar de Mircea Eliade în cunoscuta nuvelă, ci și de Andreea Răsuceanu, în minunatul roman O formă de viață necunoscută. Mihai Zamfir surprinde o perioadă ternă din existența dusă În așteptare, în anii comunismului, 1987-1990, când în București, când în Iași.

Privind lucrurile din această perspectivă, Inocenții este, fără îndoială, și o prezentare încântătoare a Brașovului, făcută de cineva care iubește și cunoaște foarte bine locul și legendele sale – denumirea și redenumirea străzilor, Piața Sfatului, Biserica Neagră, Turnul Alb și Turnul Negru, traseele montane, Treptele lui Gabony și Drumul Cavalerilor, incendiile, demolările, construirea Hotelului Carpați, Aro Nou, piscina de pe terasa adevăratului Aro, cel vechi, dar și lacul din pădurea Codlea.

Multe dintre pasajele cărții m-au impresionat atât de tare încât a trebuit să mă opresc din citit un timp, ca să mă pot gândi la fragmente de viață pe care o pagină le readuce, surprinzător, la lumină, dintr-o zonă a ființei pe care o credeai definitiv închisă. Am cunoscut și eu lumea aceasta în care zidurile caselor erau făcute una cu pământul de buldozere, pentru a lăsa loc cartierelor de blocuri. Am început clasa I mai târziu, din același motiv evocat în carte, o lege – doar că la noi nu era vorba, ca la Honterus Schule, despre selecția pe criteriul apartenenței la o etnie, ci despre proximitate. Nu aveam voie să vorbim cu străinii, ne-am luptat cu hingherii, am avut mătuși și unchi care se străduiau să ne învețe mereu câte ceva. Am trăit într-o asemenea casă care, fără să fie la fel de veche, s-a umplut repede de poveștile de viață ale celor care i-au trecut pragul. Am citit Karl May. Am aflat, la un moment dat, că, dacă mai ai cocoșei în casă și nu-i predai autorităților, poți merge la „pension”. Am știut că cei care încearcă să fugă din țară sunt considerați trădători și executați.

La un moment dat, în podul casei de pe strada Maiakovski, adulții discută cu voce joasă despre o „evadare”. În preajma celor mari, se află și un copil, ocupat cu desenatul. Adulții nu-și dau seama că discuția lor este ascultată cu atenție, mai ales că acest cuvânt, „evadare”, nu este deloc nou pentru Ana – fetița îl știa de la Dina, o adolescentă care, la 13 ani, citea cu pasiune Contele de Monte Cristo și le povestea celorlalți copii despre evadarea lui Edmod Dantès. Cei mari se refereau la fuga din țară, copilul, dornic și el să evadeze, avea în minte experiența unui îndrăgit erou de roman:

Într-o zi am surprins la noi, „în pod”, o discuție cu glas scăzut, între cei patru părinți: ai noștri și ai verilor noștri. Tata își trecea mâna prin părul ondulat, dat pe spate după moda interbelică, iar mătușa-mea își tot pipăia încheietura mâinii, de parcă ar fi vrut să-și ia pulsul. Mă chinuiam să umplu niste desene dintr-o carte de colorat să depășesc contururile și fără să mă murdăresc pe degete cu pixuri-carioca, abia inventate de un japonez, din câte ni se spusese, iar cei mari mă socoteau, probabil, pentru discuția lor, la fel de primejdioasă ca o pisică. M-a izbit cuvântul evadare. Nu mai știu care dintre ei le propunea celorlalți să fugă, să evadeze. (p. 89)

Ana, considerată pentru conversația subversivă a părinților „periculoasă ca o pisică”, vrea și ea să „evadeze” și își exprimă limpede, cu voce tare, această dorință. Abia atunci adulții își dau seama că trebuie dus copilul în altă încăpere, unde, mai subtil, unchiul și mătușa vorbesc între ei, ca să fie auziți, despre evadările succesive ale unui vecin sas, Willi Hahner, ridicat din casă după război și trimis în lagărul de muncă din Siberia. Copiii înțeleg foarte mult din ceea ce se discută în jurul lor, doar că interpretează lucrurile potrivit vârstei și experienței lor, cu inocență. Definiția evadării mi se pare valabilă și azi, scoasă din contextul istoric, prin frumusețea limbajului și a adevărului oprit în cuvinte:

„Cei mai mulți oameni rămân prizonieri, indiferent de închisoarea în care se află, iar pentru a evada ai nevoie de mult talent și măcar puțin noroc.” (p. 99)

În ultimii ani, subiectul de la Evaluare Națională pentru clasa a VIII-a a folosit ca suport de text pentru partea de literatură fragmente din romanul Ioanei Pârvulescu, Inocenții, cel cu anticarul care le arată copiilor cât de interesante sunt problemele de logică și fragmentul cu excursia – în loc de urs, cum se așteaptă drumeții, la picnic apare un străin. Mi se pare un semn bun, cred că prin astfel de subiecte se deschid pentru tinerii cititori și căile către literatura contemporană. La modul ideal, un fragment bine ales stârnește curiozitatea și face posibil miracolul citirii întregii cărți, ceea ce romanul acesta chiar ar merita, cu asupră de măsură.

Inocenții este și o carte despre cărțile pe care le citesc adolescenții. Dacă ai un creion la îndemână, poți ușor să alcătuiești o listă a lecturilor fondatoare. Încep eu, căci am avut creionul aproape: Karl May, Al.Dumas,..

Inocenții de Ioana Pârvulescu