„Cum să prinzi un spion: arta contraspionajului” de James M. Olson

(sau cum să înțelegi/accepți ideea că filmele americane prezintă doar anumite aspecte, iar realitatea e cu totul alta)

Peisajul editorialistic românesc este unul extrem de divers și bogat, dovadă atât titlurile noi care se regăsesc pe rafturile librăriilor sau în mediul on-line, cât și numărul în creștere de edituri care se ambiționează să intre în concurență cu casele editoriale consacrate. În acest context, cititorul are o dilemă: cum poate recunoaște/identifica o apariție de bună calitate? (Veți spune că în România se citește foarte puțin, că studiile de piață și cifrele de vânzări sună prevestesc Apocalipsa, dar despre toate acestea altădată.) Copertele volumelor te pot induce ușor în eroare, mai ales dacă respectiva editură are un departament de marketing bine pus la punct, iar titlurile supradimensionate și viu colorate sunt elemente sine-qua-non în această ecuație a succesului de casă. Dar pe un cititor avizat nu îl interesează câte exemplare s-au vândut din respectivul volum, ci dacă subiectul propus îi poate consolida propriul sistem de valori sau îl poate ajuta în luarea unor decizii de viață, sau pur și simplu îl poate ajuta să treacă mai ușor peste anumite momente dificile. Pentru a descoperi și citi noi autori îți trebuie răbdare să analizezi rafturile din colțurile semi-obscure ale librăriei, să parcurgi și listele de titluri de pe paginile doi, trei, patru… de pe diferitele platforme digitale, să citești comentariile avizate ale altor cititori, să te uiți și pe site-urile aparținând unor mari biblioteci. Cu siguranță că Editura Meteor Press, o editură mai puțin vizibilă în mediul online are un departament de marketing bun (dovadă coperta bine construită, care pune și mai bine în valoare titlul), dar și un colectiv de editori, redactori și traducători buni, dovadă titlurile propuse în 2020, și nu putem decât să sperăm să continue pe această linie. La prima vedere, unul dintre aceste volume publicate de Meteor Press în 2020, James M. Olson, Cum să prinzi un spion: arta contraspionajului, te face să ridici o sprânceană: ehhh! Încă o carte de citit în metrou sau în tren! Deși James M. Olson se înscrie în tiparele clasice americane (democrația americană e cea mai bună și, drept urmare, merită toate eforturile să lupți și chiar să mori pentru ea și ca atare cartea e presărată cu numeroase clișee americane), cititorul român va înțelege că serialele, filmele și documentarele americane evidențiază doar părțile bune, însă SUA este într-adevăr „țara tuturor posibilităților”, inclusiv a trădărilor la nivel înalt.

Olson a scris cartea din postura de profesor al Bush School of Government and Public Service din cadrul Universității Texas A&M, post creat special pentru a pregăti personalul calificat pentru serviciile secrete americane. Încă din introducere aflăm că Olson nu a ajuns să ocupe acest post întâmplător, ci este consecința activității și experienței sale ca ofițer activ în contraspionajul american, ocazie cu care ne dă și o definiție sintetică a ceea ce înseamnă acest gen de „servicii”:

„Contrainformațiile (CI) reprezintă toate măsurile pe care le ia o națiune pentru a-și apăra cetățenii, secretele și tehnologia de spionii străini. În cadrul CI circulă a axiomă potrivit căreia există țări prietene, dar nu și servicii de informații prietenoase. Cu doar câteva excepții, toată lumea spionează, prieteni și dușmani deopotrivă. Peste optzeci de țări – de care avem cunoștință – fie au spionat cu succes împotriva Statelor Unite, fie au încercat s-o facă. În această listă sunt incluse, desigur, țări considerate, cel puțin oficial, prietene. Chiar și bunii noștri prieteni, israelienii, au riscat relația specială pe care o au cu noi, asmuțindu-l pe spionul american Jonathan Pollard împotriva noastră, în anii 1984 și 1985. Cu toate acestea, noi, americanii, n-ar trebui să ne exprimăm prea vehement indignarea sau să adoptăm o atitudine moralizatoare, deoarece ofițerul israelian de informații militare Yosi Amit a fost condamnat în 1987 pentru spionaj împotriva Israelului în beneficiul CIA. Faptul că toată lumea spionează n-ar trebui să facă dintr-un astfel de comportament unul acceptabil, de vreme ce preocuparea noastră este prejudiciul adus nouă. Pierdem războaiele de spionaj și a venit vremea să ne întărim contrainformațiile.” (p. 9 – 10)

Deși afirmația lui Olson poate da apă la moară conspiraționiștilor (de care nu ducem lipsă, din păcate), iar tonul său poate părea melodramatic, cele opt capitole, concluzia și anexa cu privire la „raftul cu cărți al ofițerului de contraspionaj”, îl ajută pe cititor să-și demonteze lunga listă de mituri despre perfecțiunea sistemului american cultivată cu insistență de mass-media de peste ocean, dar și să înțeleagă modul de funcționare al sistemului de securitate pe care ar trebui să îl aibă orice țară la ora actuală. Cu siguranță unii cititori vor rămâne stupefiați când vor afla din cazurile prezentate sintetic de către Olson câte milioane de dolari sunt alocate pentru fiecare operațiune în parte, câte milioane pot fi plătite unui singur spion plasat strategic în tabăra adversă, dar și câte milioane de dolari se pot pierde din neglijența unui sistem ierarhic stufos și plin de prejudecăți. Da, Olson ne confirmă că ceea ce vedem în serialele americane este adevărat: multă vreme principalele servicii secrete americane FBI și CIA s-au considerat în competiție una cu cealaltă, și drept urmare, SUA a pierdut câteva bătălii importante în lupta cu principalii săi rivali, pe care autorul îi clasifică în funcție de amploarea operațiunilor desfășurate, dar și de logistica și sumele alocate de aceștia. Fără niciun dubiu, pentru Olson amenințarea numărul unu la ora actuală este China și ne dă și argumentul:

„Nu cunosc nici măcar un singur expert în contrainformații care să susțină altceva. Chinezii atacă masiv SUA prin intermediul acțiunilor de spionaj, cibernetice și sub acoperire. Obiectivul lor este acela de a ajunge cât mai repede din urmă Statele Unite din punct de vedere tehnologic, militar și economic. Dacă poporul american ar înțelege pe deplin îndrăzneala și eficiența acestei campanii, ar fi revoltat și ar cere să se acționeze imediat. În prezent, principala prioritate în contraspionajul american – ca și în viitor – trebuie să fie stoparea sau reducerea drastică a spionajului Chinei.” (p. 15)

Deși pe locul doi din perspectiva amenințărilor rămâne Rusia (fosta URSS), care este la mare distanță de China pentru că nu și-a adaptat metodele și mijloacele utilizate în timpul Războiului Rece pentru perioada postcomunistă, Olson acordă o atenție deosebită și își exprimă admirația pentru ocupantul locului trei – Cuba, ceea ce poate părea surprinzător pentru români. După cedarea puterii de către Fidel Castro fratelui său Ruben, în spațiul public din România s-a vorbit din ce în ce mai puțin. Avem informații doar despre cubanezii participanți la diferite competiții sportive și despre stilul lor de viață din câteva documentare, și cam atât. Însă fostul ofițer de contraspionaj american ne aduce cu picioarele pe pământ:

„DGI (Direcția Generală pentru Informații – n.n.) era instruită de KGB-ul sovietic, dar, la fel ca în cazul lui Socrate, Platon și Aristotel, elevul și-a depășit maestrul. DGI era mult mai bună decât KGB, din punct de vedere al îndrăznelii, măiestriei și disciplinei. CIA putea penetra KGB-ul și uneori conta pe faptul că serviciul sovietic făcea greșeli. Aș fi vrut să se întâmple așa și cu DGI, dar n-a fost cazul nici pe departe.” (p. 64 – 65)

Odată cu detalierea unor termeni specifici domeniului său de acțiune, Olson ne prezintă succint câteva dintre „cazurile” considerate eșecuri răsunătoare pentru serviciile secrete americane, pe care le detaliază mai apoi în capitolul opt. Scopul său este să ne facă să înțelegem de ce trebuie în orice țară alocate sume uriașe din bugetul anualserviciilor secrete și de ce trebuie selectate resurse umane de cea mai bună calitate în această direcție.

„Longevitatea unei operațiuni de spionaj este determinată în mare măsură de cât de bune sunt metodele folosite, adică nu doar de abilitatea ofițerului de caz, ci și de echipamentul și tehnicile utilizate pentru derularea în siguranță a operațiunii. Agee a acționat sub controlul exercitat de DGI vreme de aproape cincisprezece ani. Montes a fost un furnizor prolific al DGI timp de șaisprezece ani. Kendall Myers a activat douăzeci și opt de ani. Știm puține lucruri despre modul în care a fost manipulat Agee, însă Montes și Myers au fost instruiți de ofițerii de caz să folosească o combinație abilă de cutii poștale camuflate, întâlniri personale, atingeri întâmplătoare („brush passes”) și mesaje radio vocale unidirecționale pentru a comunica cu DGI și pentru a transmite secretele. Pentru cubanezi, faptul că au reușit să controleze aceste cazuri vreme îndelungată, pe un teritoriu ostil, chiar sub nasul oficialilor americani de securitate și contraspionaj, fără a fi prinși, a fost o mare realizare. Detest că trebuie să spun asta, dar îmi scot pălăria în fața lor.” (p. 72 – 73)

Eșecurile dureroase ale serviciilor secrete americane (în prezent sunt 17 astfel de instituții și departamente!!!) au fost o gălușcă greu de digerat, dar care l-a ambiționat pe Olson să alcătuiască un decalog obligatoriu de respectat de către orice membru activ în aceste instituții, astfel încât să fie evitate eventualele scurgeri de informații și să fie limitate cât mai repede cu putință pagubele în cazul unor infiltrări ale adversarilor în propriul sistem de securitate. Una dintre poruncile cheie din acest decalog este, din perspectiva unui fost ofițer de contraspionaj american, derularea a cât mai multor operațiuni agresive cu agenți dubli. Însă controlul străzii – filajul – și analiza reprezintă în continuare punctele slabe ale serviciilor secrete americane:

„Numeroase organizații de contraspionaj din trecut au încercat să-i facă pe agenții operativi să funcționeze și pe post de analiști. Rezultatul a fost că analiștii CI din Statele Unite au reprezentat întotdeauna cea mai slabă verigă a sistemului. Acum știm că, în marea cantitate de interceptări și informații colectate, au existat indicii legate de Pearl Harbor, dar acestea n-au fost analizate la timp pentru a preveni forțele armate. În mod similar, dacă, înainte de 11 septembrie 2001, mișcările și activitățile teroriștilor ar fi fost analizate la timp – în special cursurile de zbor ale acestora în SUA -, consecințele ar fi fost cu totul altele. Ani de zile, Agenția Națională de Securitate nu a reușit să exploateze la maximum excelentele informații electronice colectate, deoarece i-a lipsit forța intelectuală care să le interpreteze, să le identifice pe cele pasibile de acțiune și să le comunice rapid decidenților. FBI a recunoscut târziu puterea analizei. De-abia în ultimii cincisprezece ani a fost îmbunătățită posibilitatea de a urma o carieră de analist la FBI, care și-a întărit rândurile cu personal bine pregătit în acest domeniu.” ( p. 97 – 98)

Parcurgând cele zece porunci ale contraspionajului, vom înțelege că în majoritatea covârșitoare a eșecurilor americane, motivația materială (salariile mici, avansarea lentă în ierarhia sistemului), dar și numeroasele restricții, ca de exemplu mutările din doi în doi ani în locații aflate la mare distanță unele de celelalte, stresul uriaș generat de operațiunile de filaj care se pot întinde și pe parcursul a trei, patru ani, fără rezultate concrete, pot justifica derapajele survenite, însă Olson insistă asupra unor metode și mijloace care trebuie utilizate permanent în verificarea ofițerilor. Poligraful este considerată de Olson metoda cheie, chiar dacă nu e perfectă (exemplele date ne fac să înțelegem că orice sistem creat de om poate fi învins măcar o dată):

„Este posibil să înșeli poligraful? Da, desigur. Aldrich Ames a „trecut” reexaminarea cu poligraful chiar dacă lucrase pentru KGB și SVR timp de mai mulți ani. Rezultatele reexaminării au fost ambigue, dar nu suficient de mult pentru a indica minciuna. Larry Wu-Tai Chin a trecut și el testele cu poligraful de la CIA, în cei peste treizeci de ani ai carierei sale de spion în slujba MPS. În timpul interogatoriilor de după arestarea sa, Ames a afirmat că fusese îngrozit de una dintre examinările cu poligraful de la CIA și i-a cerut sfatul agentului său rus. I s-a spus să doarmă bine în noaptea de dinaintea testului, să se relaxeze și să mintă cu încredere. Părerea mea este că Rick a trecut testul nu datorită contramăsurilor pe care le-a luat, ci pentru că e un sociopat. Pentru el, binele și răul nu au nicio semnificație; este incapabil să simtă vreo vină pentru acțiunile sale. Aceeași explicație i s-ar putea aplica și lui Chin, dar cred că mai există și o dimensiune culturală a eficienței minciunilor lui. Știm că membrii anumitor națiuni sunt subiecți dificili la testele cu poligraful din cauză că diferă atitudinea culturală față de minciună și față de responsabilitatea personală. Oamenii care-l cunoșteau pe Chin au comentat detașarea sa emoțională. Era ceea ce noi numim un „mort clinic”, la polul opus situându-se „reactivul”. Reactivii reprezintă subiecți buni pentru poligraf, iar majoritatea americanilor așa sunt. Au un simț al binelui și al răului și nu pot minți cu sânge rece.” (p 141 – 142)

Dar ce te faci când și adversarii tăi știu acest lucru? Dezvolți și celelalte laturi ale propriului sistem. Evident că exemplificările lui Olson ne arată cât de fragil a fost sistemul de securitate american timp de aproape un secol, dar scopul său este unul pedagogic: trebuie să învățăm din propriile greșeli. Altfel nu avem cum să evoluăm. Patriotismul său poate părea exagerat unora dintre cititorii români, însă cum altfel ai putea să dai rezultate ca ofițer de contraspionaj?? Căderea comunismului a generat și o schimbare a paradigmei valorilor, care din păcate, nu s-a soldat cu crearea unui sistem de valori sănătos. Moralitatea nu este punctul forte pentru o bună parte dintre decidenții români, dar acest fapt merită detaliat cu altă ocazie.

Chiar dacă titlul cărții lui Olson este ușor bombastic, volumul merită citit măcar pentru a ne freca mâinile și a spune cu satisfacție: „nimeni nu e perfect” (nici măcar americanii)!

Cum să prinzi un spion: arta contraspionajului de James M. Olson