Cutia cu absurd a lui Gábor Tompa (note de spectacol)

Prima oară asculți! Ce muzică! Nu e ceva nefiresc să asculți și abia apoi să cercetezi scena. Numai că la Gábor Tompa ascultarea nu e neapărat urmată de o cercetare, nu simți nevoia să te arunci mai repede în poveste. Din contra, mai vrei puțin în sferele acelea înalte, acolo unde ajungi atât de rar… Te trezești că bântui, că deja ai un început de poveste în minte și, ce să vezi, când deschizi ochii sau îi cobori înspre scenă dai peste ceea ce doar ți-ai închipuit. E un semn al chimiei dintre cei doi – Vasile Șirli, compozitorul și Gábor Tompa, regizorul. Celui din urmă nu i-a fost niciodată indiferentă muzica, așa se face că în mai toate montările lui ea joacă un rol fundamental. Pe cât posibil, a lucrat cu compozitorii, le-a comandat lucrările special, iar când nu s-a putut a folosit de niște ilustrații sonore cât mai aproape de proiecțiile lui mentale. Pentru regizorul maghiar universul sonor este povestea de dinaintea poveștii. Introducerea în atmosfera de spectacol se face cu ajutorul muzicii, iar Vasile Șirli este printre puținii compozitori de muzică care înțeleg la modul profund rolul acesteia în construcția unui spectacol. Nu e prima oară (și nici ultima, căci au mai urmat după aceea și alte colaborări dintre cei doi) când tandemul compune un spectacol perfect. O poveste compusă dintr-o suită de mici povești, o pledoarie, dacă vreți, pentru poveste ca stare de fapt. Astăzi, cu aât mai mult astăzi, avem nevoie de povești. De aceea, a fost o bucurie să văd spectacolul care, iată, are deja zece ani de la premieră, el făcând parte din programul online al celei de-a șaptea ediții a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe (organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj).

Un decor foarte atent construit, migălit până în cele mai mici detalii, semnat de Carmencita Brojboiu. Pentru ca povestea să impresioneze, să captiveze este nevoie de o mulțime de mici detalii, căci, nu-i așa, nu știi de care dintre acestea îți rămâne gândul agățat, nu știi în jurul căruia dintre ele se (re)construiește povestea ta, a spectactorului. Cred că spectacolele lui Gábor Tompa au și această mare calitate – permit personalizarea decodificării de sens, a deconstrucției. Poți să ai surpriza ca la aceeași reprezentație zece spectactori să aibă zece percepții diferite; am mai spus-o și cu alte prilejuri, el este printre cei care acordă o foarte mare libertate spectactorului, nu-i îngrădește visarea și nici nu-i impune un anumit tip de reflecție. Revenind la Leonce și Lena, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, n-ai cum să nu rămâi agățat de stema regală ștanțată cu un roșu aprins pe lama toporului înfipt ostentativ în buturugă, unul din micile detalii ale primelor momente scenice. Din astfel de detalii se compune narativul spectacolului. Deși scena este clar delimitată, nu vrei să pleci din poveste, ba chiar aștepți cu nerăbdare continuarea, din cel puțin două motive: textul lui Georg Büchner devine pretext, în realitate Tompa aduce în fața spectactorilor câte ceva din mai toate marile povești ale lumii (Alice în Țara Minunilor e doar un singur exemplu); al doilea motiv derivă din transferul către spectactor al unui sau altuia dintre roluri; pur și simplu, acesta devine parte din narațiune, trebuie să se implice, să ia parte la joc, să se joace și, de ce nu, să joace. E un transfer mai rar întâlnit la spectacolele care au ca bază un text din sfera absurdului, dar iată că lui Gábor Tompa îi iese de minune.

„Moartea e cel mai fericit vis!”

Menținerea, ba chiar accentuarea convenției teatrale – actori foarte puternic machiați (în fapt, ei devin purtători de măști), costume care combină detaliile unei epoci numită generic „de basm” cu câteva detalii care țin de contemporaneitate, materiale prețioase, brodate, care-ți iau ochii, pantofi de bal (ah, despre pantofii din spectacolele lui Tompa ar merita scrisă o poveste!), toate acestea contribuie la ceea ce spuneam puțin mai sus: introducerea ca personaj în poveste a spectactorului.

„Să-mi văd creștetul capului!”

Așa devine posibilă discuția despre stilistica absurdului la Gábor Tompa. El are o predilecție pentru textele de acest fel și o plăcere nebună de a inventa noi și noi spectacole de acest gen; își alege foarte bine textele, dar și distribuțiile. Gândiți-vă la ce distribuție a avut în Cântăreața cheală, în Noul locatar sau, de ce nu, în Ora spaniolă (L´Heure espagnole) și Copilul și vrăjile (L’Enfant et les Sortilèges); nu toate construcțiile spectaculare sunt în cheie absurdă, dar pe fond, au câteva elemente de acest gen care le fac de neuitat. Îmi vine acum ]n minte cum o simplă fluturare de manta (e drept, roșie!) transformă personajul ad-hoc, provoacă spectactorul la un duel cu personajele, în ritm de paso doble, așa că nu mai miră pe nimeni când vedem, dintr-odată, în fața ochilor, un cardinal.

„Liberul arbitru e complet deschis.”

Dansul cu scaunele care n-au toate picioarele este atât de fin lucrat și atât de bine decupat, încât te surprinzi la mult timp după ce-ai văzut spectacolul că parcă ai vrea și tu să vezi cum e să stai pe un scaun cu două sau trei picioare. De altfel, despre distribuție, numai de bine! Impecabil gândit fiecare rol și atent personalizat de către fiecare actor. Cu multiple nuanțe, de o finețe rarisimă, care demonstrează, iarăși, că succesul unui spectacol începe cu distribuția. Lóránd Váta, Balázs Bodolai, Enikő Györgyjakab, Gábor Viola, Emőke Kató sunt magici, au poftă de joc și transmit cu fiecare replică câte ceva din marea dragoste pentru teatru a regizorului. Deloc întâmplător este accentuată ideea cu privire la nevoia de visare, căci teatrul asta face, provoacă la visare. Regizorul preia astfel unul dintre principiile iluministe și nu-l pune în antiteză cu cele ale Renașterii, din contra, iar accentul îl lasă să cadă pe nota de romantism; așa se face că în toată povestea lui Leonce și Lena își face loc atemporalul. Arhetipul, miezul poveștii, rămâne același, indiferent de epoca istorică sau de constrângerile sociale.

„De ce să bați un cui prin două mâini care nu se întâlnesc?”

Deși fiecare scenă este gândită individual, decupajul este evident, spectacolul nu este lipsit de coerență și este departe de orice idee de fragmentare. Nu există ruperi de ritm, nu simți când trece timpul, nu vrei să ieși din poveste, ci ieși dintr-una și intri în următoarea (genială trimiterea la corurile vânătorești atât de iubite de germani), există elemente comune care ajută la consolidarea ramei spectacolului. De-a lungul întregii montări găsești trimiteri subtile (în cheie sarcastică) la absurdul unor ritualuri stupide, preluate de-a gata, care nu mai au nicio legătură cu realitatea, dar și-au pierdut totalmente și semnificația originară. Jocul cu măștile (păpușa uriașă în mâinile unui personaj-păpușă este unul din momentele când se deschide o nouă poveste) și scena cu pantofii de bal așezați în prim-plan ridică mult cota spectacolului, putând fi, de altfel, transferate lejer și în alte montări, cu condiția unei adaptări necesare, impusă de text.

În loc de final, las un fragment de replică: „Să construim un teatru!”. Până la urmă, cred că asta este deviza sub care ar sta toată creația lui Gábor Tompa! El a construit un teatru, unul al al lui, puternic personalizat! Cu fiecare nou spectacol comunitatea de iubitori de teatru a crescut, datorită felului lui unic de a face spectacol! Sunt sigură că teatrul lui, așa cum și-l imaginează el, va fi și mai bogat, vor mai veni spectacole mari, impresionante, nu ne rămâne decât să așteptăm vremuri mai bune pentru artă și teatru.

GEORG BÜCHNER: LEONCE ȘI LENA (2010) – UTE 30 online