Teatrul este arta cea mai asediată de adaptări și transformări ca urmare a pandemiei de coronavirus. Dacă până nu de mult, dialogul față-în-față cu publicul era un imperativ categoric, care dicta succcesul sau insuccesul unei viziuni regizorale, iată că astăzi vorbim de necesitatea dezvoltării unor alternative teatrale, care să suplinească, pe cât posibil, lipsa/absența publicului din sala de spectacol sau, mai rău, imposibilitatea susținerii unor reprezentații pe scenă, în format clasic. Performance-urile, spectacolele multimedia și experimentele teatrale se slujeau și până acum de tehnologiile momentului, dar nimeni nu și-a imaginat vreodată că vom fi nevoiți să mutăm teatrul din sala de spectacol cu totul, să-i suprimăm cu totul existența în format clasic și să o înlocuim (sper din tot sufletul că doar temporar) cu filmări transmise pe canalele de youtube, facebook, vimeo sau zoom, cu performance-uri susținute în regim live în fața camerelor de filmat în locuri adaptate ad-hoc și transformate în scene mai mult sau mai puțin virtuale. În aceste condiții se vorbește tot mai mult despre rolul actorului de teatru, se impun noi grile de evaluare a performanței actoricești, se caută standarde pentru acte artistice care aproape că nu mai au nimic comun cu arta teatrală. Mulți s-au grăbit să schimbe din mers regia și să scoată premiera unui spectacol gândit 100% pentru formatul clasic – actorii pe scenă, publicul în sală. Alții și-au luat timp pentru a gândi un spectacol care să dea foarte bine și pe ecran; n-au schimbat foarte mult regia, doar au căutat cele mai bune unghiuri de filmare și au realizat filmări profesioniste, demne de difuzare inclusiv TV, astfel încât să contribuie activ la menținerea dialogului cu spectactorii, aceștia să nu sufere prea mult din cauza faptului că nu pot intra în sală.
Instalațiile de sunet și/sau de imagini sunt deja locuri comune în lumea teatrală, nu mai miră pe nimeni folosirea lor în interiorul unei structuri scenice sau ca atare. De asemenea, folosirea unor mijloace ultraperformante care să faciliteze mțnuirea decorurilor sau obținerea unor efecte artistice ține de imaginația regizorului și de capacitatea lui de adaptare la nou. În momentul în care aproape toată activitatea teatrală s-a mutat de pe scenă în mediul virtual toate aceste „cuceriri” fie au fost abandonate definitiv, nemaifiind de un real folos, fie li s-a dat o altă șansă. De aceea unele creații realizate în această perioadă nu sunt tocmai cele mai reușite sau cele mai bune alternative pentru ceea ce numim (unii o fac chiar în sensul periorativ) teatru clasic. De asemenea, tot mai mulți creatori de teatru au început să se gândească serios să ia în echipa de creație un specialist în efecte speciale sau pe cineva care se pricepe la crearea unor instalații prin intermediul mijloacele multimedia. Combinațiile cu artiștii plastici sunt deja practică curentă, așa că nu mai pomenesc de ele. Toate acestea fiind spuse apar și întrebările de ordin etic, nu estetic, căci la ultimele oricum nu putem găsi pe moment răspunsurile cele mai bune. Ce rol are actorul în toate aceste combinații, mai putem vorbi de teatru și act teatral, în ce măsură vorbim despre teatru când ne uităm la un film făcut pe baza unui spectacol de teatru ș.a.m.d. sunt întrebări deja banale. Problema devine cu adevărat complicată când ne întrebăm ce au voie să facă și ce nu au voie să facă actorii și echipa de producție; ne putem folosi de imaginea unui actor sau nu, în ce condiții și cu ce preț; putem împrumuta imaginea unui actor sub pretextul transformării acestuia în personaj etc. Sunt probleme de ordin etic, dar în aceeași măsură și legal, pentru că de multe ori incidentele care apar nu pot fi rezolvate decât pe cale legală.
Toate acestea fiind spuse mi s-a părut mai mult decât interesantă propunerea organizatorilor Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, ediția a VII-a (2020) de a introduce în programul online o coproducție Compagnie Simon Senn – Théâtre Vidy-Lausanne – Le Grütli, Centre de production et de diffusion des Arts vivants – Théâtre du Loup (Lausanne, Elveția). Nu era vorba de un performance, nici măcar de un spectacol ad-hoc, sau de un one-man-show, m-am lămurit pe deplin abia când am început să urmăresc transmisiunea live de pe zoom.
Be Arielle F sună misterios și nu prea. Dar când auzi întrebarea „Ați fost vreodată în corpul altcuiva?” începi să devii cu adevărat interesat: stai, despre ce vorbim aici, de fapt? Despre felul cum și construiesc actorii personajele, despre cum intră ei în pielea personajelor sau despre ceva mai subtil? Evident că Simon Senn, un tânăr actor charismatic, cu o siluetă mai degrabă fragilă și care are prea puține în comun cu o siluetă masculină, avea în vedere un aspect mult mai complex. Cercetarea lui (prefer să o numesc astfel din anumite considerente) a plecat de la o simplă acțiune de cumpărare: a achiziționat de pe un site o replică digitală a unui corp feminin. Dincolo de faptul că te poți întreba lejer de ce s-ar vinde așa ceva pe internet și cui ar folosi (evident că mi-au venit în cap instantaneu câteva posibile situații neortodoxe în care ar putea fi folosită o astfel de replică și sunt convinsă că industria de filme porno profită din plin deja) rămâne întrebarea utilității practice. Ce să faci cu o asemenea replică digitală? La ce folosește concret? Replica este imaginea unei persoane care există în realitate? Simon Senn a povestit ulterior că ea a fost obținută grație tehnologiei de scanare 3D și că, evident, are mici scăpări (tălpile lui Arielle n-au fost scanate, așa că pur și simplu lipsesc total) și că modelul există, trăiește. De aici încolo încep să se complice lucrurile!
Dincolo de faptul că ai la îndemână o astfel de replică digitală și că folosirea ei te poate ajuta să construiești un personaj (recunosc că m-am gândit la folosirea ei doar în scopuri didactice) rămâne deschisă cutia Pandorei. Căci, de fapt, începem să ne jucăm cu o mulțime de posibilități care nu mai țin de utilizarea corpului uman ca atare, ci de o replică a sa. Și în acest caz, mai vorbim de o identitate anume? Dacă da, ea cui aparține? Lui Simon sau lui Arielle? Cum se împacă „originalul” cu replica sau feminină? Cât de mult i-a luat lui Simon Senn să se acomodoze cu noul „veșmânt” a povestit de-a lungul live-ului, iar tot acest proces a inclus li vizite la psiholog. Așa se face a aflat și de existența unor boli psihice cauzate de folosirea excesivă a facilităților unui smartphone (selfiurile în cascadă și retușarea acestora cu ajutorul unor efecte în ideea obținerii unei imagini cât mai aproape de perfecțiune la așa ceva conduc). În același timp, și-a pus problema utilizării replicii digitale în diverse contexte: cât avea voie să o expună, existau anumite poziții interzise, anumite mișcări?
„Singur pe scenă cu această tehnologie obișnuită de realitate virtuală și instrumentele pe care le-am cumpărat pe tot parcursul proiectului – cu Arielle care mi se alătură prin Facetime și împreună cu cea de-a treia prezență, cea a corpului ei pe care îl mișc – sunt aici pentru a vă spune povestea.”
Când am ajuns să vorbim despre trei entități? Cum de s-a ajuns aici? Nu vi se pare un pic înspăimântător? Suntem pregătiți să acceptăm ca fiind o entitate autonomă o replică digitală a propriului corp? Ați accepta ca fiind firesc să stați de vorbă cu un astfel de corp? Să dialogați? În ce măsură mai vorbim despre artă aici? Dar despre artă teatrală? În ce alte proiecte multimedia am putea să ne folosim constructiv de aceste replici digitale?
Sunt foarte multe întrebări la care rămâne să găsim răspunsurile, unele dintre ele deloc lipsite de consecințe și absolut imposibil de prevăzut în totalitate consecințele asupra dezvoltării artei teatrale ca atare. Cert este că s-a deschis o nișă, s-a creat un cadru pentru o discuție fundamentată cu privire la noile tehnici și forme teatrale. Rămâne să-i mulțumim lui Simone Senn pentru curajul de a deschide un drum și de a iniția o dezbatere reală, consistentă cu privire la cum poate contribui teatrul la menținerea uneia dintre dimensiunile fundamentale a umanității – creativitatea (artistică).
PS: un festival de teatru se remarcă și prin introducerea unor teme de dezbatere interesante și care să intereseze pe cât mai mulți dintre specialiști. Iată că, spre deosebire de foarte multe dintre festivalurile de teatru organizate prin țară, cel organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj are un program curajos și adeseori incomod, tocmai pentru că aduce în primplan și astfel de teme.
BE ARIELLE F
Coproducție: Compagnie Simon Senn – Théâtre Vidy-Lausanne – Le Grütli, Centre de production et de diffusion des Arts vivants – Théâtre du Loup (Lausanne, Elveția)
Live on Zoom
Spectacol în limba engleză cu subtitrare în limbile maghiară și română.
Recomandat persoanelor peste 14 ani!
Distribuția: Simon Senn, Arielle F, un corp virtual
Conceptul și regia: SIMON SENN
Producător: Compagnie Simon Senn
Coproducători: Théâtre Vidy-Lausanne; Le Grütli, Centre de production et de diffusion des Arts vivants; Théâtre du Loup
Distribuția și turneele: Théâtre Vidy-Lausanne
Cu sprijinul: Fondation suisse pour la culture Pro Helvetia; Fondation Ernst Göhner; Pour-cent culturel Migros; Porosus
