Edenul – cel mai bun loc pentru a afla ceva despre tine

Pandemia de coronavirus ne-a făcut să reconsiderăm relațiile pe care le-aveam cu ceilalți, dar mai ales cu spațiul/spațiile. Restricția temporară cu privire la libera circulație a descumpănit pe mulți, pe alții i-a dat peste cap totalmente, pe prea puțini i-a determinat să-și regândească relațiile cu acesta. Felul cum se raportează la spațiu îl definește pe om, contribuie în mod decisiv la formarea personalității oricăruia dintre noi felul cum ne gândim distanțele (față de ceilalți, dar și cea față de distanța fizică, ca atare), cum percepem mediul natural de viață. Clasica împărțire a populației în funcție de mediul de locuire – urban vs rural – pune granițe invizibile între formele de locuire și modalitățile de raportare la condițiile geografice. Migrația populației din ultimii ani este definită și de modificarea unui parametru care ține de climă, spațiu geografic sau zonă de locuire. Adaptarea intervine în momentul în care are loc internalizarea acestor diferențe și asimilarea condițiilor de viață impuse de la sine de aceste condiționări naturale. Este adevărat, cercetarea științifică și toate descoperirile ultimelor decenii au contribuit decisiv la escaladarea rapidă a piedicilor și problemelor de adaptare, dar reversul este că mulți oameni vor/aleg să trăiască în condiții cât mai naturale, în conexiune cu natura, cu alte cuvinte renunță de bunăvoie la tot confortul oferit de tehnologie și încearcă o reconectare la natură. De cele mai multe, toate aceste încercări se soldează cu eșec, puțini reușesc să se adapteze noilor condiții de viață, după cum foarte puțini reușesc fără concesii și/sau compromisuri.

„Spațiile comune ale cabanei erau decorate într-un stil rustico-cinegetic sufocat de multitudinea de tapiserii, picturi și pirogravuri cu reprezentări occidentale sau orientale de feluriți monoceri. Pe biroul de la recepție aveau chiar o replică miniaturală a navei La Licorne din benzile desenate din anii ’40 ale lui Hergé. (Rezervația, p. 55)

„— Asta! a făcut un semn împrejur. Bâlciul ăsta ieftin, Grădina, tot! Aștepți o viață întreagă să trăiești un lucru și atunci când ți se întâmplă te lasă rece sau nici măcar, te scârbește. Carnavalul Judecății de Apoi, auzi? Toată demistificarea asta, desacralizarea, simulacru în loc de sacru, toate cârdurile de filosofi și patriarhi și naturaliști care s-au perindat pe aici cu scopuri mărețe, încercând să-și justifice existența și credințele, când de fapt adevărul este că nimic n-are rost, că nu există nicio pedeapsă și nicio răsplată, orice am face. Ce mai înseamnă păcatul? Și când te uiți la omul ăla, săracul, de-i poți număra coastele, cum stă deprimat să fie fotografiat, simți că se rupe ceva în tine.” (Rezervația, pp. 71-72)

Paradisul pierdut rămâne în continuare una din marile teme ale creatorilor de artă și ale scriitorilor. Edenul nu doar că este regândit în funcție de noile condiții socio-geografice, dar și în funcție de tipul de cultură și nivelul de civilizație. Multiplele forme pe care le capătă paradisul în mintea oamenilor contribuie la menținerea diferențelor – da, suntem diferiți și pentru că vedem în moduri total diferite acest paradis. Rezervația, volumul lui George Cornilă, despre asta este vorba. Dacă în prima povestire găsim o așezare într-un orizont SF a ideii de Eden, în a doua povestire cititorul se întâlnește cu povestea de dragoste perfectă, cea care imprimă senzația de atemporalitate – Edenul este locul unde timpul nu-și mai are rostul, pentru că nimic nu se schimbă. A treia povestire, cea mai scurtă dintre toate, dincolo de faptul că este în fapt un jurnal al refugiatului pe o insulă pustie, este și o punere în pagină a eșecului personal cu privire la Eden – până la urmă, nu tot ceea ce ne dorim și nu toate visurile personale sunt parte dintr-un Rai al perfecțiunii, parte dintr-un loc în care totul se întâmplă așa cum trebuie. Ultima povestire, dacă vreți, este despre distanța dintre mine și mine (parafrazând titlul unui film celebru), despre inadaptare.

<<Într-un târziu, s-a terminat toată tărășenia. Au cântat un colind, și-au făcut urările, cine avea aparat de fotografiat – părinții lui Camil nu aveau încă – a făcut poze cu Moșul nea Tache și au dat buluc la cadouri. Camil a luat pachețelul, l-a zgâlțâit puțin la ureche. Ceva se mișca puțin înăuntru, între două cupole tari. „O mașinută și două mingiuțe!” Poate îi luaseră o Ferrari. L-a desfăcut iute. Două portocale, o carte cu basme pătată și cu colțurile îndoite și BMW-ul lui ciocolatiu. A înțeles atunci de ce nu-l găsise cu o seară înainte.>> (O vară cu Misha, p. 136)

„După ce au mâncat, și-au luat rămas bun și cei doi musafiri au pornit din nou la drum, bătrâna cu toiagul în mână și desaga ușurată, copilul cu un pisoi negru în brațe. Pe la jumătatea drumului, aceasta s-a oprit și, după ce a privit cerul care începea să se întunece, s-a aplecat spre Camil și i-a spus:

— Când o să plec pe lumea cealaltă, de tine o să-mi fie cel mai dor.” (O vară cu Misha, p. 140)

George Cornilă este un povestitor înnăscut, un scriitor care-și dozează excelent nevoia de a compune noi universuri, așa se face că povestirile din Rezervația nu doar că te scot din orizontul lui „azi”, dar te și îndeamnă la reflecție, una puțin (auto)ironică pe alocuri. Niciuna dintre cele trei povestiri, Rezervația, O vară cu Misha, respectiv Trecerea iernii, nu se citește încruntat. Chiar dacă reflecția este omniprezentă, ea este de multe ori însoțită de autoironie și un simț umorului rarisim. Luarea în răspăr a tuturor obiceiurilor noi, impuse de pandemie și globalizare se produce natural, fără stridențe, semn că lucrurile chiar așa stau. În realitate, câți dintre noi n-am simțit nevoia de a evada într-o rezervație, asemănătoare cu cea închipuită de George Cornilă, câți dintre noi n-am trăit povești de dragoste de-o vară, precum cea a lui Camil? Despre anul sabatic la care visăm mulți, an în care să ne putem permite să facem ce vrem noi, dar mai ales o excursie în jurul lumii sau o ședere îndelungată pe o insulă paradisiacă, ce să mai spun? Toate cele trei povestiri au nota de fantastic care nu poate fi ignorată, dar cu toate acestea, ele sunt puse sub semnul unui realism deloc supărător. Eduard, Camil și vocea celei de-a treia povestiri sunt personaje pe cât de real construite, pe atât de imaginare. Căutăm soluții asemenea lui Edi, explorăm spații noi cu aceiași uimire ca și el, încercăm să nu fim dezamăgiți când ne dăm seama că imaginația personală e mai tare decât orice realitate. Iubirile de-o vară erau celebre cândva, astăzi pomenim mai puțin despre ele, poate și pentru că iubirea ca sentiment nu mai este atât de cultivată. O vară cu Misha nu este doar un proces de recuperare a timpului edenic, al acelui timp suspendat între două vârste, între două etape de viață, ci și manifestul literar al lui George Cornilă: nu ne împiedică nimeni să facem ceea ce ne place, să iubim cu patimă, dar cu toate acestea refuzăm să ne aruncăm cu capul înainte, să ne consumăm și ultima resursă de dragul unui om, idei sau proiect. Chiar dacă, tehnic vorbind, Rezervația este cea mai bună dintre cele trei povestiri, Trecerea iernii mi-e cea mai dragă; se prea poate ca subiectul să fie cauza, sau felul cum construiește George Cornilă punctul culminant.

„Nu era apă curentă, doar două rezervoare voluminoase pentru menaj. Cât despre apa potabilă, avram patru bidoane de câte douăzeci de litri, prevăzute cu o mică pompă manuală. Am coborât totul în pivniță și le-am așezat pe rafturi: conserve cu fasole și mazăre, sardine în saramură, hering murat, ficat de cod, supă instant, bacon și carne de vită afumată, brânză sărată, câteva pungi de găină, sare și zahăr, un cofraj cu ouă, unt, miere, cafea, ceai, pesmet și biscuiți, două flacoane cu vitamine, două sticle de rom, o ladă cu douăzeci și patru de beri și două punguțe de tutun. Pe podea am pus cei doi saci de cartofi, unul cu varză, plasa cu ceapă și trei lădițe cu lămâi, mere și legume proaspete. Mai aveam acolo o stivă cu lemne, două lămpi cu gaz, două duzini de lumânări, chibrituri, un extinctor și o trusă de prim ajutor. (Trecerea iernii, p. 224)

Un volum care mi-a adus aminte de Dispariția lui Cosmin Perța (nu întâmplător și copertele celor două volume sunt în aceleași tonuri de culoare) și chiar dacă stilistic vorbind, cele două cărți diferă, în fond ele au în comun același univers ideatic: nevoia de a căuta locul perfect, locul unde nu există durere, desfrâul este pus în slujba binelui, iar excesele au o cauză nobilă. Paradisul pierdut devine spațiu de locuit în măsura în care înțelegem, acceptăm că este imperfect, alcătuit după chipul și asemănarea fiecăruia dintre noi. Iubirea pătimașă este cea mai bună cale de autocunoaștere și de depășire a propriilor limite, după cum călătoria rămâne în continuare inițiatică, chiar dacă de la Ulise încoace s-au scufundat civilizații întregi. Personaje bine definite, voci autentice, contexte firești în care ele se mișcă, reacționează, cresc, evoluează. O schimbare de registru din partea scriitorului George Cornilă, cunoscut și premiat pentru scrierile sale SF. Să vedem ce va urma după Rezervația: povestire sau roman?

Rezervația de George Cornilăw