OYIBO. Sunt gata să merg oriunde, numai să fie înainte…

M-am gândit, văzând subiectul acestei cărţi de călătorie, OYIBO, 2 oameni, 1 motocicletă. 14 luni în Africa, la Tartarin din Tarascon, eroul lui Alphonse Daudet, cel care visează să vâneze lei în Africa – şi nu găseşte nici urmă de leu, nu că el ar fi fost vreun mare vânător. Cam aşa se întâmplă şi cu aceşti doi minunaţi aventurieri, care, deşi traversează, pe o Yamaha Ténéré, mai multe ţări africane, nu se întâlnesc, fundamental, decât cu furtunile de nisip, căldurile de peste 40 de grade şi probleme diverse – de la cele care ţin de tehnică (se strică motocicleta, trebuie tractată, e nevoie de piese de schimb etc.), la cele care ţin de relaţiile cu autorităţile, unele mai puţin binevoitoare, altele obişnuite de-a dreptul cu taxele de protecţie. Nici urmă de lei.

Desigur, m-am gândit, citind jurnalul de călătorie al Anei Hogaş şi al lui Ionuţ Florea, şi la filmul celebru, regizat de Sydney Pollack, Out of Africa (1985), în care rolurile principale erau interpretate de Robert Redford şi de Meryl Streep, ecranizare după o cunoscută carte a lui Karen Blixen. Şi, evident, la altă carte, legată de Out of Africa, prin fire nevăzute (dar documentate), aparţinând Paulei McLain, Zbor în jurul soarelui.

Mai recent, excelent mi s-a părut romanul lui Gaël Faye, Mica ţară, publicat la Pandora M (2018), din care afli, printre altele, despre conflictele sângeroase dintre Burundi şi Rwanda, istoria unor morţi anunţate.

O familiarizare cu subiectul am găsit şi în minunatul roman al Tatianei Niculescu-Bran, În Ţara lui Dumnezeu. La un moment dat, pe fondul războiului cu piraţii somalezi, din Cornul Africii, apare un episod referitor la Rimbaud, cel care, venind în deşert, renunţase la poezie, ocupându-se de comerţul cu arme şi cămile.

Nu ştiu dacă autorii cunosc (mă îndoiesc totuşi că nu!) istoria vieţii lui Rimbaud în Africa. Oricum, eu la Rimbaud m-am gândit citind în cartea lor rândurile despre dimineţile sahariene. Acest spaţiu plin de culori neobişnuite te face sensibil la nuanţe şi atent la fiecare schimbare de ton. Iată cum apare în OYIBO descrierea deşertului, prinsă de un ochi în care mirarea este încă prezentă, la ceva vreme de când nisipurile mişcătoare deveniseră fundalul permament al călătoriei pe motocicleta Yamaha Ténéré, ea însăşi un personaj:

„Unde începe Sahara. În Maroc dunele Saharei se înalță din două părți și în două nuanțe: aurii în M’Hamid și un roz psihedelic în Merzouga, unde ajungem pe o răpăială scurtă. Cum suntem în miezul verii, totul e pustiu. Sahara pare lipsită de viață; numai spre sat sunt urme de șerpi, rozătoare mici și alte lighioane și ceva tufe mărunte, în rest deșertul e ca marea, încreţeşte val de nisip după val de nisip și de aici până la Nil nu-i decât o lume de pulbere gălbuie, munți tociţi și misterioase ochiuri de apă știute doar se tuaregi.

La ora cinci, când orizontul abia dacă s-a îmbujorat, suntem în picioare. Dacă nu aș ști că e răsăritul, aș băga mâna în foc că ceea ce vedem este un curcubeu anapoda. Facem câțiva pași. Deșertul e monoton și roz în toate părțile, iar cerul e atât de albastru și umbrele dunelor atât de negre încât fiecare pixel din acest peisaj suprarealist îmi zgârie retina.”

În OYIBO, cei doi tineri arhitecţi nu scriu poezie, ca Rimbaud, nici operă de ficţiune, ci pagini de călătorie, pentru a păstra în memorie, mai puternic, elemente de civilizaţie, peisaje, tipuri de locuinţe şi materiale de construcţie, specialităţi culinare, ritualuri şi, mai ales, oameni ai unui ţinut exotic. Cartea începe cu această prezentare-sinteză, o juxtapunere de date biografice şi toponime, suficientă pentru a captiva atenţia cititorului, pregătindu-l pentru o aventură la care este invitat să ia parte. Când pleci în călătorie, este bine să scrii un jurnal, mai ales dacă te pricepi să scrii, ai stil, informaţie şi plăcerea de a transforma în poveste lumea prin care treci:

„Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi români. Din iunie 2011 până în august 2012, am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55.000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat Delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am condus 3.000 de kilometri de off-road extrem în R.D.Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Am vizitat Bulgaria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Italia, Maroc, Sahara Occidentală, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Republica Congo, Republica Democrată Congo, Zambia, Namibia, Africa de Sud, Lesotho, Botswana, Zambia, Mozambic, Tanzania, Kenya, Etiopia, Sudan, Egipt, Turcia. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.”

Dar de ce ai pleca într-o asemenea călătorie, plină de riscuri, în care confortul este o utopie, în care trăieşti, practic, de pe o zi pe alta, fiindcă orice plan este pură inutilitate?! Pentru că, se spune în carte, simţi, uneori, dorinţa de a-ţi lărgi orizonturile şi de a ieşi din rutină, de a scăpa de atmosfera apăsătoare a unui oraş de provincie, a unui oraş, în general. Şi pentru că, de mic, ai acest vis, de a călători. Poate că există şi predestinare, cum constaţi, ulterior, când priveşti o fotografie de familie, un simplu exerciţiu de anamneză:

„Până în ultima zi a lui februarie 2010 am trăit cu sentimentul că o evadare din viaţa mea era iminentă. Păstrez printre amintiri poza cu care îmi place să spun că a început totul: mama într-o rochie înflorată de vară şi eu împopoţonată în roz, la mai puţin de cinci luni, cocoţată în braţele soră-mii şi pe Mobra unchiului meu. Scena se desfăşoară în curtea bunicii din Galaţi, oraşul cartezian al copilăriri mele, unde singura aventură erau plimbările de-a lungul străzilor care aliniau o monotonie de gri şi maro. Am avut o copilărie liniştită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă şi clădeşte la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriaşe şi ţărmuri îndepărtate.”

Pregătirile pentru plecare sunt minuţioase. Primele zeci de pagini ale cărţii surprind atenţia acordată aspectelor tehnice – alegerea şi montarea pieselor adecvate unui asemenea drum, cu atât mai neobişnuit pentru ceilalţi, cu cât se va face cu motocicleta Yamaha, e drept, Ténéré, dar tot motocicletă, nu maşină de off-road. Nu se poate pleca oricum, cu orice şi oricând, sunt lucruri ştiute din neam, de la alţi împătimiţi de călătorii în zone cu nume exotice. Garajul devine personaj principal:

„Ionuţ îşi petrecea tot timpul în garaj. În spatele uşilor de tablă ruginită se desfăşura un microcosmos mirosind a ulei şi benzină, populat de scule şi sunete curioase, aglomerat de viscerele întunecate ale Daciilor abandonate în diferite stadii de resegmentare. Până să moară, magicianul acestui loc al tuturor posibilităţilor era tata-mare Petre, de meserie mecanic. Acum garajul lui devenise locul în care Ionuţ pregătea motocicleta pentru Africa. Nu întâmplător, în lunile acelea, în spatele garajului se afla încă maşina în care Ionuţ a venit pe lume. Era un Ford Taunus din 67 pe care vară de vară bunicii îl ticseau cu provizii pentru ca apoi să dispară cu săptămânile. Ionuţ spune că se întorceau cu poveşti conţinând nume caraghioase, Zakopane de pildă, care îl făceau să-şi imagineze că locurile astea trebuie să se afle la capătul celălalt al pământului. Vară de vară Ionuţ a aşteptat în van să fie luat de tata-mare în călătoriile misterioase. Când o să mă fac mare, îşi jura la culcare întorcându-se de pe o parte pe alta, o să ajung mai departe ca el!

La sfârşitul verii, Ionuţ transformase Mobra în vehicul de expediţie: snorkel eliminat pentru a balansa lipsa de corecţie a amestecului, bujie Iridium, filtru de aer performant, arcuri progresive, protecţii de mâini, un parbriz mai înalt, scăriţe enduro mai late, o evacuare custom cu finale Leo Vince, un cric central custom, scut motor şi suport pentru coburile de aluminiu – lista indeterminabilă de detalii tehnice mă copleşea şi mă făcea să bănuiesc că pe drum ne vom confrunta cu siguranţă cu un dezastru.”

Titlul cărţi are propria istorie, spusă frumos şi exact, ca la dicţionar. De altfel, permanent în paginile cărţii apar termeni din numeroasele dialecte africane, denumiri diverse, cuvinte cu sonoritate interesantă. Şi poate că, de aceea, acest jurnal de călătorie este şi o mărturie a faptului că, atunci când călătoreşti, barierele lingvistice trebuie luate în calcul:

„OYIBO, substantiv provenind din dialectal Nigerian igbo, ulterior adoptat în yoruba şi în alte dialecte tribale din nordul şi sudul Nigeriei ca denumire standard pentru persoanele cu pielea albă (rasa caucaziană). Nu este un termen peiorativ.”

Diferenţele dintre oraş şi sat sunt foarte mari în Africa. În casa construită fără ferestre (precauţie din cauza căldurii) a unei bătrîne văduve de 82 de ani se intră pe brânci, printr-o trapă care întinde eventualului atacator o capcană. Dogonii din Mali au atâtea neveste câte grânare – 3 neveste, 3 grânare şi cam 20 de copii. Fulanii, cel mai mare trib nomad african (40 de milioane), îşi construiesc igluuri din stuf, aşa-numitele “case de iarbă”, bukkaru. Satele sunt pline de copiii care îşi fac jucării din obiectele găsite. Oamenii sunt primitori şi împart bucuroşi bruma lor de hrană cu oaspeţii. Pieţele se recunosc după munţii de mirodenii, bijuteriile de ambră, tarabele pline de săpun ori de preţioase nuci de cola, aduse din Coasta de Fildeş.

Lesotho, vecin cu Africa de Sud, este descris ca adevăratul ţinut al pasionaţilor de enduro, un loc unde se organizează un raliu mult mai provocator decât Dakar-ul. La 2.873 de metri altitudine, pe un platou cu vegetaţie săracă, se află trecătoarea Sani. Apa îngheţată spintecă muntele de bazalt, în mod spectaculos, iar vântul „şfichiuie ca un mănunchi de bice pe spinarea unei turme în galop”. Traseul este bine marcat de “endurişti”, care denumesc expresiv locurile periculoase – „Curba sinucigaşilor”, „Întorsura vântoaselor”, “Cotul îngheţat”. E prea frig peste noapte pentru ca cei doi călători să poată dormi în cort. Sunt invitaţi în mokhoro, să se încălzească puţin. Casele circulare ale localnicilor aşa se numesc, mokhoro (piatră, mortar, nisip şi balegă), şi oferă adăpost împotriva vântului puternic. Nu există curent electric. Pereţii sunt afumaţi de lumânări. Viaţa aici curge într-un ritm ancestral – într-o climă aspră, secetoasă, de munte, oamenii sunt nevoiţi să trăiască din creşterea vitelor (capre şi oi).

Unele momente sunt relatate cu haz. De exemplu, curiozitatea localnicilor îi împinge pe cei doi călători, la un moment dat, să rămână în afara unui sat, ca să-şi asigure un spaţiu cât de cât retras. Îşi doresc doar câteva ore de odihnă. Însă sosirea lor în satul african ia proporţiile unui eveniment şi trebuie tratat ca atare, aşa că oamenii vin, însoţiţi de un poliţist, să se intereseze cine sunt străinii:

„Nu vă supărați, spune polițistul. În sat se vorbește că în câmp s-ar fi instalat un grup de străini și oamenilor le este teamă. Vor să știe care sunt intențiile dumneavoastră.

Încercam să dormim, spune Ionuț.

Atunci de ce nu mergeți să dormiți în sat?

Pentru că până să veniți dumneavoastră, aici era liniște.

Dar e periculos să stați așa în câmp, spune polițistul.

Ionuț comite eroarea să întrebe de ce.

O să te mănânce leii!, țipă o voce. O să te sugrume un șarpe!, spune alta. O să te ia viitura! strigă altcineva. O să te îneci și o să ajungi mâncare pentru animalele sălbatice! C’est top dangereux; tu ești fou!

Ionuț întreabă mulțimea dacă vreunul dintre ei a văzut un animal sălbatic în realitate și țipetele se transformă în mormăieli.”

Alt episod se referă la practicile magice, dezvăluite străinilor de către localnici. Voodoo, „vrăjitoriile din Benin”. Iată cum se face “medicamentul de cameleon”, un fel de leac absolut, pentru toate afecţiunile imaginabile, eficient atâta timp cât este recomandat şi oferit de vraciul-judecător-şef de trib – juju. Nu găsirea cameleonilor este problema, ci respectarea interdicţiilor:

„Bine, dar de unde ai atâția cameleoni?

O! exclamă el, sunt foarte leneși și foarte ușor de prins.

Dar ne lămurește că, pentru a-i captura cu succes, trebuie să ținem cont de anumite superstiții: dacă ne taie calea, trebuie să facem trei pași înapoi, iar în cazul în care vom avea ghinionul să ne muște, trebuie să-i mușcăm la rândul nostru, altfel vom muri.”

În carte, impresionează atmosfera creată prin atenţia acordată detaliilor, dar şi prin sentimentul puternic de participare directă la această traversare a Africii, tentat fiind, deşi eşti doar cititor, să te proiectezi în deşert şi să te vezi suferind de sete şi de căldură, descoperind alte obiceiuri şi alte moduri de a trăi, mai simplu, mai aproape de esenţe. Satele par pustii, ziua, din pricina căldurii, însă călătorii şi motocicleta lor devin uşor subiect de interes şi animă viaţa locurilor prin care trec:

„Locuințele sunt arareori făcute din cărămidă și mortar; mulți preferă să trăiască în continuare sub o pânză întinsă între patru pari, care, la cei mai înstăriți ia forma unui foișor cu o platformă de dormit. În arșița zilei nu mișcă nimeni. E suficient însă să oprim motorul într-o localitate, că suntem imediat asediaţi de zeci de copii.”

Zona urbană a ţărilor Africii are, în general, infrastructură dezvoltată, dar este puternic afectată de poluare. Johannesburg nu e cum se zvoneşte. Cândva, rata mare a criminalităţii îi adusese faima de oraş periculos, disputat de bandele de delincvenţi. Se dovedeşte că Johannesburg are cartiere cu vile luxoase şi este un loc civilizat, cu spaţii verzi şi zone atractive pentru turişti. Totuşi, aici hrana se găseşte numai la supermarket şi este plină de coloranţi. Casa lui Nelson Mandela, diplomat, om politic cu viziune, primul preşedinte democratic ales prin sufragiu multirasial a fost transformată în muzeu.

Tot despre un preşedinte, care nu pleacă însă de la putere, este vorba în Camerun, ţară care trebuie traversată repede – este perioada alegerilor, iar insurgenţa opoziţiei pare iminentă. Nigeria, cel mai mare exportator de ulei de palmier, este dependentă de importuri, o ţară cu mult petrol şi nicio rafinărie. Lagos ar fi putut fi o Veneţie a Africii, dar este doar un oraş sufocat de noxe şi de grijile fiecărei zile:

„Pe canale, vâslesc negustorese care fac troc cu roşii, conserve de bulion şi saci de garri. Fiecare familie din Makoko are cel puţin o barcă cu care face cumpărăturile şi duce copiii la şcoală şi unde câte un tată improvizează un atelier de reparaţii auto. Alte bărci sunt mici ateliere sau cârciumi plutitoare: într-una se macină cassava, într-alta se prăjeşte peşte.”

Rezervele de apă şi de hrană se refac din mers. Uneori, ca mic-dejun nu e decât praful deşertului. Oprirea de o noapte, într-o pădure de mangrove şi de baobabi se dovedeşte o filă de poveste. Altfel, “deşertul e monoton şi roz”, şoselele, unde există, se topesc, cu tot cu hoiturile de animale, măcinate de hartmattan, vântul cald şi uscat din zonă.

Din când în când, călătorii descoperă bogăţia culinară a Africii – porumbul fiert, cratiţele de potje şi pap, un fel de mămăliga africană; biltong înseamnă fâşii de carne crudă, condimentată şi deshidratată; rizarachide este orezul cu sos de alune şi frunze de baobab; nouadhibou este macroul prăjit, cu orez, ierburi aromatice, un polonic de tamarin şi o mână de ardei iute.

„În schimb, în Pretoria regăsim mamaie cu porumbul fiert şi ne aşezăm la coadă la ambasade cu câte un ştiulete aburind. Diplomaţii ne dau veşti urâte. Credeam că s-a terminat calvarul vizelor? Ei bine, nu. Etiopia nu mai acordă vize decât rezidenţilor ţărilor africane, iar Sudanul de Sud, autoproclamat independent de câteva luni, tocmai a făcut implozie. Suntem sfătuiţi politicos să aplicăm în ţara noastră de origine. Sunăm în Harare, scriem Ambasadei Etiopiei de la Viena (unde e arondată România), Serviciului Imigrări din Etiopia (pentru a confirma această informaţie) şi misiunii diplomatice româneşti din Addis Abeba. Ne răspund doar diplomaţii români.”

Foarte importantă se dovedeşte legătura prin Skype cu diverşi oameni care le dau sfaturi şi îi ajută pe cei doi români – care găsesc alţi români şi în Africa – să-şi continue călătoria, să găsească slujbe provizorii, ca să se poată întreţine, să se descurce cu autorităţile. Alte probleme apar odată cu defecţiunile tehnice:

„Schimbătorul de viteze face figuri. Inevitabilul se produce pe la jumătatea zilei, când Yamaha rămâne blocată într-a patra. Mai mergem așa, fără frână de motor, încă 30 de km.”

La încheierea călătoriei, li se cere celor doi să se grăbească (nu aveau încă documentele necesare reîntoarcerii – ultimele vize, ultimele taxe etc.), fiindcă vaporul urmează să ridice ancora în aceeaşi seară. Cei doi se dau peste cap, reuşesc să îndeplinească formalităţile, se încadrează în timp, îşi caută loc pe vapor şi, de epuizare, cad într-un somn din care se mai trezesc abia a doua zi, ca să constate că vaporul nu se mişcase din loc. O va face câteva ore mai târziu, plutind pe ape calme, din ce în ce mai departe de Africa.

Şi îi simţi pe cei doi călători gata să spună, ca unul dintre descoperitorii cascadei Victoria, fascinat de fluviul Zambezi: “Sunt gata să merg oriunde, numai să fie înainte.”

OYIBO, 2 oameni 1 motocicletă. 14 luni în Africa de Ana Hogaş, Ionuţ Florea