Olguţa şi un bunic de milioane

Motto: „Tatăl meu este Regele Canibalilor; nu există prea mulţi copii cu un asemenea tată! zise Pippi, foarte mândră de ea. Şi când tatăl meu îşi va construi o corabie, o să vină să mă ia, şi atunci eu voi fi prinţesa Canibalilor. Ce viaţă o să ducem!” Pippi Şoseţica, Astrid Lindgren

Eroina lui Astrid Lingren nu ştie ce înseamnă cuvântul „canibal”, dar este foarte mândră de tatăl ei, de care îi este şi teribil de dor – fusese căpitan de vas şi dispăruse în timpul unei furtuni. Şi Olguţei îi este dor de tatăl ei. Pentru ambele fete, tatăl, prezent mai mult în închipuire, este un erou.

„Tata lucrează pentru o companie multinațională, unde e un fel de consultant sau așa ceva, n-am știut niciodată exact cu ce se ocupă. Îl cheamă Dan și e plecat în străinătate mai tot anul. În timpul liber bate la tobe, face miliarde de fotografii și se plimbă cu bicicleta. E un tip bine făcut, bărbos ca un căpitan de vas de cursă lungă (dacă descrierile din cărțile cu căpitani de cursă lungă sunt corecte) și chiar fumează pipă, având o colecție impresionantă de pipe adunate din toată lumea.” (p. 44)

Reîntâlnirea Olguţei cu tatăl său se produce în împrejurări nu tocmai fericite – mama are probleme de sănătate şi familia, altfel destul de conflictuală, se reuneşte pentru a găsi un donator compatibil. Asta este lecţia solidarităţii, a acelui „sângele apă nu se face!” Dincolo de vocea veselă a protagonistei, se ghiceşte o tristeţe care, la un moment dat, sfârşeşte în lacrimi. E doar un episod, căci, în general, Olguţa face faţă cu umor şi ironie situaţiilor dificile.

Aș spune că mai au ceva în comun cele două protagoniste (cu vârste diferite, e drept): independența și curajul. Copiii au, uneori, probleme şi preocupări de care adulţii nu au idee, la rândul lor, părinții îi feresc pe cei mici de lucrurile „pe care nu trebuie să le ştie”. Ai impresia că o criză de comunicare stă în orice clipă să izbucnească între generaţiile (trei la număr – bunicul, părinţii, nepoţii) care au valori şi principii de viaţă uşor diferite.

Nu am scris despre această carte atunci când am citit-o pentru prima oară, dar iată că scriu despre ea când o recitesc, cu intenția de a reține detalii – pasiunea cititorilor care au cam 12 ani, vârsta Olguței, personajul acestei cărți scrise iscusit de Alex Moldovan. Iscusit scrisă pentru că Olguța este un personaj ușor de recunoscut nu doar în paginile romanului, ci și pe străzile Clujului, pe la piața Unirii sau lângă Bastionul Croitorilor. Personajul este, prin urmare, veridic, având minunata alcătuire specifică adolescenței: idealism, spirit de aventură, curaj, personalitate. Inteligența peste medie, să nu uităm, îi este certificată Olguței de către niște specialiști din minister, care o declară „bun naţional”.

Meritul cel mai important al cărții cred că este limbajul, stilul firesc în care sunt prezentate întâmplările. De aceea, cartea aceasta este citită cu interes şi trece uşor pe lista de preferinţe a cititorilor din categoria cea mai pretenţioasă – copii şi adolescenţi.

Fără să coboare în zona colocvialității excesive, scriitorul reușește să intre pe lungimea de undă a cititorului tânăr de azi. Olguța e ironică, exagerează, în maniera specifică generației sale, preferă falsa interogație pentru a intra într-un subtil dialog cu cititorul de aceeași vârstă:

„Ah, blestemate verbe neregulate! O, nenorocită concordanță a timpurilor! De ce trebuie să fie franceza atât de dificilă? De ceeeee? Iar francezii ăștia… N-ar putea, de pildă, să folosească și ei… limba engleză, ca toată lumea?!” (p.75)

Dacă eşti puţin atent, observi că textul preia una dintre stereotipiile generaţiei, care privilegiază engleza şi exilează alte limbi, franceza mai ales. În fond, Olguţa este deja interesată de tot ce ţine de mediul parizian, poveşti romantice şi locuri cu istorie, de vreme ce observă în jurul ei pasiunea altora pentru Franţa. Nina desenează pe un șervețel Turnul Eiffel, același turn pe care îl desenează și antipaticul Maximilian pe un ziar uitat într-un restaurant. Aş spune chiar că această carte demontează prejudecăţile referitoare la o generaţie pierdută sau lipsită de cultură, printr-un personaj cuceritor, ager la minte şi gata în orice moment să descopere lumea:

„Ştiu numele tuturor marilor bulevarde, al pieţelor şi piaţetelor din centru, iar pereţii camerei mele sunt tapetaţi cu diverse hărţi ale acestui oraş miraculos.” (p. 74)

Romanul tratează, în felul acesta discret, fără să răsucească un cuţit în rană, câteva teme frecvente în viaţa de azi: copiii cresc fără unul dintre părinţi, plecat în străinătate la un job, fac faţă coflictelor de tot felul, la şcoală şi în familie, folosesc tehnologia pentru a-şi rezolva diverse probleme, devin repede independenţi şi se maturizează timpuriu.

Recitesc, cu diferite impresii, cărțile despre care urmează să vorbesc. La recitire, Olguța și un bunic de milioane se dovedește o lectură care-și păstrează alura captivantă. Mărturisesc că am urmărit acțiunea ca și când n-aș fi știut ce urmează să se întâmple. Acum, dacă deja ați citit Olguța și un bunic de milioanele, citiți vă rog și continuarea, Operațiunea Jaguarul.

Olguţa şi un bunic de milioane de Alex Moldovan