Lucian Ban este la ora actuală unul dintre cei mai interesanți și apreciați pianiști de jazz români în lume. Cu o carieră internațională consolidată prin intermediul a nenumărate turnee, cu o serie de albume foarte bine primite de critica de specialitate, dar și de către public – are 16 albume de autor (ca si leader) editate de cele mai cunoscute case de discuri de jazz – ECM, Sunnyside, Clean Feed etc – Lucian Ban aduce alături de el pe scenă muzicieni talentați și valoroși cu ajutorul cărora atrage publicul în scrierea celor mai frumoase povești muzicale. Pe 9 mai începe un turneu dedicat celui mai recent CD înregistrat împreună cu Alex Hebert – Dark Blue. Ca să vă provoc să mergeți să-l ascultați live, am stat puțin de vorbă. Spun puțin pentru că Lucian este un narator foarte bun, cu care poți sta ore întregi de vorbă, așadar îmi place să cred că aceasta va fi prima discuție dintr-o serie mai lungă.
Eu te-am descoperit acum câțiva ani la Radio România Muzical.
Really?
Vorbesc serios! Și mi-era ciudă că nu reușeam niciodată să ajung să te ascult live, într-un concert. Nu știu cum se făcea, că de fiecare dată când îmi propuneam intervenea ceva. A trebuit să iau calea Clujului ca să reușesc să te văd în concert (despre acesta am scris aici).
Un jazz foarte special, de atmosferă și amprentat cu emoții aproape necunoscute contemporanilor. Cum ai ajuns să construiești aceste universuri sonore unice (sau atât de personalizate)? E un jazz foarte filtrat, în același timp o muzică foarte condensată în care se ghicesc mai multe rădăcini.
Cu siguranță sunt mai multe surse, care și-au pus amprenta asupra a tot ceea ce fac. A durat puțin … pentru că am început să fiu preocupat de jazz la sfârșitul anilor ´86-´87, după care în anii ´90 am intrat mai puternic și m-am ocupat de jazz împreună cu unul dintre cei mai buni cunoscători și colecționari de jazz din România, ba chiar din Estul Europei, Gyorgy Joldt din Cluj-Napoca, dar eu deja aveam în acea perioadă muzicieni care m-au influențat, de la Thelonious Monk la Paul Bley. După plecarea mea la New York s-a întâmplat ceva foarte curios, în sensul că am redescoperit rădăcinile. Deși, cuvântul acesta, rădăcini….
Da, în jazz rădăcinile capătă alt sens decât cel uzual.
Practic atunci am redescoperit puțin moștenirea muzicii europene, în special muzica contemporană.
Aveai nevoie de această distanțare spațială ca să redescoperi rădăcinile?
Nu știu dacă a fost nevoie, dar așa s-a întâmplat în cazul meu. Și pe Enescu, de fapt, l-am redescoperit tot când eram acolo.
Credit foto: Cornel Brad
Enesco Re-Imagined este unul din albumele mele preferate! Enescu este un compozitor foarte fertil pentru jazz, pentru că este foarte complex și încă foarte puțin cunoscut de muzicieni și de români.
Mulțumesc! 🙂 Așa este! Muzica lui este foarte deschisă improvizației și, deși a fost o provocare (proiectul a fost comisionat de către Festivalul Internațional George Enescu), de fapt s-a dovedit a fi destul de ușor, pentru că muzica lui era foarte ofertantă pentru jazz. Unele din lucrări sau linii erau aproape similare cu idei de la Charles Mingus sau de la alții, de aceea mie și lui John Herbert (pentru că împreună am lucrat la acest proiect) ne-a fost oarecum ușor, pentru că ele erau deschise improvizației.
Revenind la întrebare, aș spune că a primat pasiunea pentru jazz și sursele care m-au ajutat să mă formez – de la muzica clasică și până la muzica secolului XX.
Chiar așa, de ce jazz și nu clasic?
Formația mea de bază nu e una clasică; da, am studiat armonie clasică și teorie puțin mai târziu, când am vrut să mă ocup serios de muzică, așa că am trecut puțin prin „canalul” clasic și am studiat la Academia de Muzică cu Anatol Vieru, deci am trecut prin acest canon. Dar jazzul a fost pentru mine încă de la început o formă de expresie prin care puteam să dau frâu liber improvizației.
„Explorator de lumi interioare” cred că este sintagma care te-ar descrie foarte cuprinzător. Hai să vedem din ce e compusă lumea ta interioară care se reflectă în formele acestea muzicale atât de diverse.
Mi-e teamă că nu pot să răspund la întrebarea aceasta. Pentru că nu cred că știu sigur din ce e compusă.
Dar te consideri un explorator?
Ca orice alt muzician sau orice alt artist, da.
Dacă este să trec de la un album la altul, trecerea nu se face sub forma unui salt; nu-ți abandonezi vechiul proiect, nu-l faci uitat, ci te folosești de acesta ca și cum ar fi o rădăcină, de care ai nevoie ca să construiești în continuare. Cum se produce declicul? Cum faci loc inovației, noului în viața ta artistică?
Ai fi surprinsă, dar de multe ori trecerea de la un proiect la altul ține de niște elemente „extra”, de oportunități; agentul îmi spune că avem de pregătit un turneu sau că avem o cerere pentru un anumit grup sau o comisionare.
Au fost proiecte pe care le-ai refuzat?
Da, au fost, dar în general am primit proiecte care m-au interesat, adică, cumva, de-a lungul a douăzeci de ani de carieră națională și internațională în mod deliberat m-am poziționat într-o zonă în care lucrurile se întâmplă într-un anume fel. Adică e o zonă de nișă, un câmp foarte creativ, iar ofertele sunt din start bune. E un nivel foarte competitiv și am reușit ca în toți acești ani să nu fac alte lucruri (să mă ocup și de altceva), chiar dacă a însemnat să lucrez la un nivel mai mic sau în locuri mai mici, sau pe o scenă mult mai limitată.
Evident, au fost interese pentru anumite direcții muzicale, dar ele au evoluat în timp și cu siguranță există, îmi place să cred asta, un fir roșu de la un proiect la altul, care definește personalitatea mea și stilul meu.
Credit foto: Cornel Brad
Vorbim despre o personalitate care a crescut în cei 20 de ani și de un sound a la Lucian Ban care s-a consolidat datorită, printre altele – zic eu – și prieteniei. Ai nevoie de prieteni în lumea muzicală? Pentru că sunt câteva nume care tot revin în proiectele tale de-a lungul anilor.
Sigur, ei sunt colaboratorii mei. Există afinități, evident, ca în orice domeniu de exprimare artistică; ai afinități mai mari pentru anumiți artiști – stilistice, de generație. În cazul meu, cred că sunt mai degrabă stilistice și care țin de felul cum vedem noi muzica (mai mult sau mai puțin în același fel). Din acest punct de vedere, am fost foarte norocos, pentru că relațiile muzicale pe care le-am dezvoltat atunci când m-am mutat la New York, au rămas cu mine și sper că vor rămâne și în viitor. Oameni ca Alex Harding, Mat Maneri, John Hebert, Abraham Burton … sunt oameni cu care lucrez de mult timp și cu care am făcut nenumărate proiecte și albume.
Cel puțin cu Mat Maneri ai foarte multe în comun…
Da, da… pentru că avem o chimie muzicală și personală foarte bună. Aș spune că întâlnirile sunt esențiale și că sunt (cel puțin în domeniul jazzului) într-un fel cele mai importante.
Da… și le întreții cu pasiune multă și cu dorința de a explora, bănuiesc că vă stimulați reciproc în relația asta a voastră de prietenie, indiferent la care partener de scenă ne referim. Și vă dăruiți unul altuia ceea ce aveți nevoie.
Da, da, așa este.
Cum vă raportați la public? Ce reprezintă pentru voi publicul, în condițiile de astăzi, când vorbim despre un public de jazz destul de „nișat”, hai să zicem așa? Contează pentru cine cântați sau unde cântați?
Publicul este cam același peste tot. Am rămas foarte deschis, pot și vreau să cânt oriunde; dacă locul este ok, dacă există un pian ș.a.m.d. Și cânt cu aceiași plăcere și la Brăila și la New York sau la Londra sau la Sao Paolo. Nu contează numărul celor din sală, chiar nu contează! Pe de altă parte, multe din proiectele mele sunt destul de „chamber” – duo, trio, quartet, cu excepția celor dedicate lui Enescu (care au fost mai mari).
Asta am observat și eu, nu cânți cu foarte mulți instrumentiști în spate, pe scenă.
Rațiunile sunt mai degrabă economice. Dar, de exemplu, în momentul în care Sezonul Franța-România și Opera din Lyon mi-au propus proiectul cu Œdipe am acceptat imediat. Îmi doresc să o fac din perioada când am prezentat Enescu Re-Imagined în cadrul Festivalului Enescu.
Œdipe în varianta Ban trebuie ascultat obligatoriu! 🙂
Stăteam de vorbă cu directoarea Institutului Francez [Irina Petrescu] care mi-a spus că proiectul ar trebui adus și în România. Eu i-am răspuns că dacă e cineva interesat o să vin sigur. Deocamdată… în noiembrie, după premiera de la Lyon o să avem un turneu mare în Europa, în decembrie o să avem turneu în Franța, Belgia, o să fim implicați și în Festivalul Europalia, ajungem și la Jazzdor. Proiectul chiar a trezit interesul multor oameni de prestigiu din lumea jazzului.
Și fiindcă vorbeam de parteneriate, proiectul este realizat împreună cu Mat Maneri, cu care am reorchestrat cele 600 de pagini de partituri.
Câte nopți pierdute sunt acolo?
O vară întreagă!
V-a obsedat munca la proiectul cu Enescu?
A fost destul de greu să concentrăm opera, pentru că noi n-am făcut o producție a operei întregi, ci am făcut o reintepretare/reimaginare a acesteia. Nu l-am lăsat pe Enescu ca atare. Îi am alături de mine pe Mat Maneri, Jen Shyu (cea care face mai multe roluri, inclusiv pe Iocasta), Theo Bleckmann (de asemenea, și el face mai multe roluri), Louis Sclavis (clarinet), Ralph Alessi (trompetă), John Hebert (bass), Tom Rainey (tobe).
Trompeta este un instrument care se potrivește foarte bine cu Enescu.
Enescu a scris câteva lucrări care chiar au intrat în repertoriul trompetiștilor, precum Légende.
Muzica ta e la limita dintre jazzul clasic și cel experimental – experimentezi, cred că e în natura ta să experimentezi tot timpul și să cauți noi expresii muzicale – și de aceea ai nevoie și de instrumentiști foarte buni; la tine chiar se aud instrumentele, ele au partea lor de glorie. E o caracteristică care pentru mine face diferența dintre muzică și zgomot. Faptul că folosești puține instrumente te obligă să faci un balans între orchestrație și linia melodică, te obligă să-ți regândești proiectul, sau … chiar, cum începi un proiect? Cum începi să-l compui?
Sunt două categorii de proiecte: fie sunt propuneri, pe care le primesc și cărora le răspund pozitiv, cum e Œdipe, iar în acest caz lucrurile sunt clare – trebuie să mă ocup de muzica lui Enescu (și mă gândesc în special la orchestrație); acest gen de proiecte dictează ansamblul sau direcția. Fie sunt proiecte care se bazează pe interesele mele de a lucra cu anumiți muzicieni, de a dezvolta anumite idei. Am descoperit și că am o afinitate pentru ansamblurile mici (chiar nu m-am așteptat la asta!): duo, trio. Destul de multe duete, iar duetul e o propunere speciala – Nu e solo dar nu e nici tocmai grup (trio, quartet, etc) – e o intimitate împărtășită cu un singur partener/parteneră …. are austeritatea soloului, dar creată cu cineva…. e ceva foarte delicat. Acum, că m-ai întrebat, îmi dau seama că s-ar putea ca asta să fie o afinitate personală, evident luând în calcul și motivele economice, care chiar nu pot fi ignorate. Mă simt familiar și atunci când cânt în quartet, sau în cvintet. Am un quartet cu care am luat o mulțime de premii (cel cu care am lucrat la Elevation), dar în ultimul timp așa s-au așezat lucrurile… am făcut multe duete, pentru că am avut șansa să lucrez cu unii dintre cei mai buni muzicieni din lume la ora actuală. Abraham Burton, unul dintre cei mai buni saxofoniști contemporani; Alex Harding, considerat de critica muzicală și de comunitatea internațională de jazz unul dintre cei mai importanți baritoniști ai ultimelor decade; Mat Maneri, cel despre care All About Jazz a spus că a schimbat felul cum se ascultă viola și vioara în jazz. De aceea chiar mă simt foarte norocos.
Da, pentru că vioara în jazz era foarte puțin folosită, ca instrument.
Nu mi-aș fi închipuit în 1996 că o să cânt jazz cu o violă sau o vioară! Niciodată! E total neașteptat!
Mat Maneri e atât de versatil și-i dă atât de multă culoare instrumentului! El, ca om, e o spumă, o explozie de emoții!
E briliant! Noi și lucrăm de mult timp împreună… cu Mat am avut, totuși, șansa să concertez în toată lumea (cu proiectul Transylvania Concert, editat de prestigioasa casă germană ECM Records), iar în octombrie o să apară un album al lui, compus de el, cu cu quartet din care fac parte și eu.
În acești 20 de ani de carieră, spre deosebire de alți muzicieni, tu ai foarte multe proiecte, ai muncit foarte mult. Ai condensat foarte multă experiență în proiecte foarte distincte. Te-a ajutat faptul că ai trăit în permanență în două lumi?
Care ar fi cele două lumi?
Aici și în SUA.
Am plecat în 1999, cu bursă la New School University (programul lor de jazz) și de atunci am trăit în permanență la New York. Aici revin doar când am turnee.
Deci tu ai plecat cu totul, n-ai mai lăsat nimic aici. Te-ai rupt, oarecum, pentru că altfel nu ți-ar fi fost bine acolo, n-ai fi putut să te acomodezi.
În momentul în care am plecat mi-am vândut apartamentul, singurul lucru pe care-l posedam. Deci vroiam să plec! Asta am vrut din momentul în care am înțeles că dacă vrei să faci muzică e esențial să treci și prin New York, care rămâne capitala jazzului. În momentul în care am reușit să o și fac, a fost cu toată ființa! New Yorkul este un creuzet și un loc în care toată lumea se poate simți bine. A trăi și a activa în acest oraș în domeniul artistic nu e deloc ușor. Competiția îți face supraviețuirea foarte dificilă, dar asta m-a rodat. Tot timpul vin generații noi din urmă, iar critica și presa îți dau atenție la început, după care apar alții noi și tu trebuie să-ți conservi locul/poziția. Critica e întotdeauna interesată de noile voci; spre deosebire de critica din România, care e gerontofilă, aș spune că acolo accentul e pus pe noile voci, pe cine apare nou în domeniu, fără să diminueze aprecierile față de maeștri. Dar ei sunt curioși!
Exact! Curiozitatea este o calitate care în România nu este apreciată la justa ei valoare!
Sunt curioși și asta pune presiune pe tine, cel care ești deja consacrat/recunoscut. În 2001 am avut un duo cu Alex Harding, care a fost foarte bine primit și imediat am mai scos trei-patru albume, ceea ce a făcut ca interesul pentru mine și proiectele mele să fie maxim. Au fost și niște premii, după care a scăzut puțin atenția pentru mine, pentru că au apărut alții din urmă. Dar, în același timp, cariera mea s-a dezvoltat, aveam noi proiecte pentru că eu m-am folosit de trambulina de început.
Ai fost vreodată complexat că vii din Est?
Din Est sau…?
…sau din România?
Nu, n-am fost niciodată complexat, dar, totuși, sunt un muzician care vine din afara tradiției jazzului, care este o expresie muzicală americană. Complexat e un cuvânt foarte puternic, dar nu uit nicio clipă că jazzul este inventat de afro-americani; toți putem participa, este adevărat, dar în același timp sunt conștient că vin din afară.
Rădăcinile le aparțin lor, dar formele de exprimare pot fi și ale noastre, ne rămân nouă. Pentru că jazzul lasă foarte multe portițe.
Fiecare dintre noi poate contribui cu ceva. Dacă ai ceva de spus și dacă cunoști tradiția o poți face liniștit.
Consideri că ești într-un punct la maturității tale profesoniale?
La vârsta pe care o am, ar trebui! 🙂 De fapt, am vrut să spun I better have! 🙂
Asta evident că nu exclude jocul sau capacitatea de a te juca, sau dorința de a explora și de a inova.
Am în continuare enorm de multe idei și de proiecte pe care vreau să le dezvolt! Rămâne de văzut dacă sunt inovatoare. Nu mai sunt la început, asta e sigur. Sunt conștient că am dezvoltat un sound care e al meu.
Alex Harding
Asta pot să o confirm. Hai să vorbim acum despre Dark Blue, turneul pe care-l începi împreună cu Alex Harding.
Alex este primul muzician de calibru internațional cu care am început să lucrez când m-am mutat la New York; l-am ascultat prima dată când eram într-o vizită la NY, cred că era 1996. Nu o să uit asta, pentru că a fost o experiență foarte puternică pentru mine; am mers atunci într-o vizită de două săptămâni și imediat m-am uitat să văd ce concerte sunt și am văzut și concertul Sun Ra Arkestra. Ei cântau într-un perfoming space din subsolul unui restaurant destul de mare (care astăzi nu mai există) și au ieșit cântând de pe coridoare, din bucătărie, de peste tot. Sun Ra era un adevărat concept foarte performativ, care avea legătură cu dansul și cu teatrul, foarte bine pus la punct, cu costume și o întreagă mitologie dedicată lui Ra. Alex Harding era unul dintre ei, ulterior mi-am dat seama că l-am văzut atunci cântând. O experiență foarte puternică! După ce m-am mutat la NY și eram student, un coleg mi-a spus că trebuie să merg neapărat să-l văd cântând pe acest saxofonist. Am mers și după concert l-am întrebat dacă ar fi dispus să lucrăm împreună; el a fost foarte deschis (era deja foarte cunoscut) și mi-a fost, într-un fel, mentor. Am avut o chimie foarte bună, i-a plăcut mult cum scriu compozițiile; de fapt, înainte de a înregistra primul proiect comun, el a înregistrat niște compoziții de ale mele pentru un trio al său. După aceea m-a prezentat casei de discuri CIMP Records și așa am realizat primul album împreună – Somethin’ Holy. După aceea au urmat Premonition (un cvintet) și Tuba Project, înregistrat cu Bob Stewart. La acest proiect am vrut să lucrăm cu un tubist, care înlocuiește bass-ul, și am fost extrem de norocoși. Bob Stewart este, într-un fel, responsabil pentru readucerea tubei în jazzul modern. Tuba a fost la început parte esențială din ansamblurile de jazz, după care a fost înlocuită de contrabas, pentru decade întregi. După aceea, Alex Harding este prezent la un alt album realizat cu Sam Newsome – The Romanian-American Jazz Suite. E un album mai puțin cunoscut, dar am făcut totuși niște turnee în America cu acest proiect (Alex a cântat atunci inclusiv colinde românești).
Acum, la aproape douăzeci de ani de la debutul meu discografic american, avem iarăși un album în duo, ceea ce mă emoționează foarte mult. Am început cariera mea americană cu el și de atunci am trecut prin sute de turnee realizate cu o mulțime de ansambluri, dar acum am revenit la formula de duo cu el.
Cred că era timpul să reveniți la duo!
Alex iubește România și publicul de aici. El a venit deseori în România, am cântat în nenumărate locuri cu el, așa că proiectul acesta a venit într-un fel cât se poate de natural.
Deci, tu ai compus tot albumul?
Nu, nu, cam el a făcut majoritatea compozițiilor! Sau, hai să zicem, eu 30% și el 70%. E o colaborare fără de care nu se poate în formula de duo.
În toate compozițiile tale fiecare instrument în parte își are partea lui de glorie. Asta cred că ține și de disponibilitatea ta de a-i valoriza pe toți cei cu care cânți și de a-i pune în lume. Revenind… Dark Blue e nume destul de … dark! 🙂
Depinde cum privești! Albastrul închis e o culoare și un feeling omniprezent în jurul nostru. Mai mult, așa numita BLUE NOTE este esențială pentru culoarea, emoția atât de specifică a jazz-ului.
Te definește albastrul? Din ce am văzut pe scenă, nu prea!
Nu știu! 🙂
Chiar, pe tine te interesează foarte mult decorul sălii de concert, scenografia?
Evident că o sală de concert care arată într-un anume fel e mai bună decât una improprie. Dar nu am o obsesie pentru mise en place. Cânt în foarte multe locuri …
… și asta ar însemna să-ți pierzi energia inutil.
Cânt în săli consacrate, care au prestigiu, cu piane extraordinare, acustici foarte bune, sisteme de sunet extraordinar, dar și în locuri mai puțin performante din acest punct de vedere, dar, până la urmă cea care crează magia este muzica.
Revenind, primul concert din cadrul turneului Dark Blue este la …
… la Timișoara, pe 9 mai, un concert produs de una dintre cele mai bune organizații de la noi (cu care lucrez și în cadrul proiectului Bartok – în cadrul proiectului Timișoara – capitală europeană). După aceea mergem la Brăila, pe 13 mai (în cadrul Cinefeel Jazz Series la Filarmonica Lyra). La Brașov ajungem pe 15 mai – Chamber Jazz@Centrul Multicultural – în cadrul unui program curatoriat de mine, unic în România; un proiect asociat cu Centrul Multicultural al Universității Transilvania realizat după un model foarte răspândit în lume; cred că așa ar trebui să funcționeze toate universitățile din România, pentru că este un proiect care susține inovația și nu are rigori comerciale (clubul trebuie să supraviețuiască). În America cântăm de foarte multe orin în locuri și săli de concerte care țin de universități și concertele sunt sponsorizate de acestea, pentru că doresc să promoveze inovația (în toate domeniile, nu doar în jazz).
Așa se face educația. Și dacă vrei să ai un public educat, așa ți-l crești. Așa-l educi. Ceea ce la noi nu prea se știe.
Exact! De foarte multe ori cântâm în muzee, care au serii întregi de concerte de muzică clasică și/sau de jazz. În România nu știu să existe un muzeu care să facă așa ceva.
După Brașov ajungeți …
Ajungem la Baia Mare, unde voi cânta pentru prima dată în Colonia Pictorilor (pe 17 mai). Abia aștept! E un spațiu pe care l-am văzut pe internet și care arată extraordinar. N-am știut că la Baia Mare există o tradiție a școlii de pictură – ei au avut la începutul secolului trecut o adevărată școală care a lăsat urme și care a trezit interesul pentru artele vizuale. Iar Colonia Pictorilor este un spațiu foarte modern, expozițional și de conferințe.
După aceea mergem la Zalău (18 mai – Centrul de Artă și Cultură), un loc care ilustrează foarte bine filosofia mea – nu am nicio ezitare să cânt în spații mici sau în locuri cum este Zalău. Pentru că acolo sunt oameni entuziaști care vor să se întâmple asta. Cred că e a patra oară când cânt acolo în ultimii trei-patru ani; s-a construit un public pentru jazz. Revin cu bucurie de fiecare dată, chiar dacă pianul nu e cel mai bun. Dar entuziasmul și bucuria publicului contracarează dificultățile.
Pe 20 mai, ajungem la București, unde vom cânta la Institutul Cultural Francez, alături de pianistul Benoit Delbecq; e un concert mai special, în sensul că e unul cu două piane în prima parte, a doua parte e dedicată albumului Dark Blue, iar partea a treia va fi un trio format din noi doi și Alex Harding. Sala Elvira Popesco e o sală foarte specială, cu o acustică foarte bună – acolo am înregistrat în februarie Free Fall cu Alex Simu. Interesant este că noi făcusem mai multe concerte și chiar vroiam să înregistrăm, dar în momentul în care am ascultat inregistrarea primului concert, cel de la Elvira Popesco, am decis imediat că vrem să-l documentăm într-un album. Iar casa de discuri Sunnyside Records a fost imediat de acord, pentru că a fost o seară magică, una din acele seri când ți se leagă toate. Deci, Institutul Francez devine pentru mine un partener foarte bun în București. Nu mai cântasem acolo de 18 ani, când am prezentat acolo împreună cu grupul meu o suită. Pe 12 noiembrie, în toamnă, o să facem acolo lansarea Free Fall.
La ARCUB vei mai cânta?
Deocamdată n-am nimic în plan. Dar ce mă bucură este că am reușit să creez pentru ei programul Artist in Residence. Eu am vrut să aduc artiștii în centru, care să curatorieze o stagiune.
Și seria ta a fost una foarte bună.
Toate seriile au fost foarte bune. Și cea a lui Mircea Tiberian și cea a lui Cristian Soleanu de acum. La fel, tot pentru ei am dezvoltat Festivalul de jazz – Bucharest Jazz. L-am făcut internațional, am creat evenimentele conexe și am reușit să aduc o mulțime de muzicieni legendari. Am făcut expoziții de fotografii, conferințe și lansări de carte, am vrut să sprijin foarte mult out put-ul muzicienilor de jazz români care nu mai sunt cosemnați de o presă disfucțională. Am vrut să ofer un cadru în care se poate vorbi despre albumele apărute în anul respectiv. M-am bucurat foarte mult că a crescut și că merge în continuare. La fel și pentru Artist in Residence.
Revenind la turneu….
… marți, pe 21 mai cântăm la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca, iar după aceea o să mergem la Satu Mare (23 mai) , la Teatrul de Nord, acolo unde Ovidiu Caita este foarte deschis să cosntruiască o stagiune de jazz. Ceea ce este esențial! Ei în felul acesta vor câștiga un alt fel de public.
Și în toamnă veți lansa Free Fall.
Până atunci avem și alte turnee. În octombrie am un turneu cu Alex Harding (cu Dark Blue), în o mulțime de orașe din toată America. După care revin în Europa ca să continui proiectul Retracing Bartók, început anul trecut în cadrul proiectului Timișoara – capitală culturală europeană. E un proiect prin care vrem să facem două lucruri; primul – să spunem povestea lui Bartók, care este fascinantă și prea puțin cunoscută. Născut în județul Timiș, el a avut cea mai mare colecție de cântece populare din Transilvania – peste 3500 de cântece! Toate înregistrate pe cilindri de ceară și transcrise de el și de soția lui.
Deci, o arhivă similară cu cea a lui Brăiloiu!
Mai mare ca a lui Brăiloiu! Bartók a pus bazele etnomuzicologiei; pasiunea și iubirea lui pentru România sunt parte a unei povești atât de puțin cunoscută! Deja am început să facem o expoziție, împreună cu unul din marile muzee din Timișoara, prin care să spunem povestea lui Bartók.
Pe de altă parte, am luat cântecele din arhiva Muzeului de Etnomuzicologie din Budapesta, unde se află acești cilindri de ceară (ei au fost digitilizați); noi, adică eu și Mat Maneri, am ales 50 de cântece și le-am reimaginat, le-am dat haina de jazz, împreună cu saxofonistul britanic JOHN SURMAN, una dintre figurile cheie ale jazz-ului european din ultimii 50 de ani.
Și mai am și alte proiecte până în toamnă! Dar, până atunci, să lansăm Dark Blue!
Eu mă bucur tare mult că am reușit să găsim timpul potrivit ca să stăm de vorbă, îți doresc sănătate ca să poți duce toate proiectele la bun sfârșit și să ne revedem curând!
