„Ne vedem în august” – eterna singurătate în dragoste

Gabriel Garcia Marquez a fost un scriitor columbian, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1982, opera sa fiind tradusă în zeci de limbi. În portofoliul prozatorului sud-american se regăsesc romane și proză scurtă, toate încadrate de criticii literari în curentul realismului magic. Marquez este cunoscut și pentru preferințele sale politice de stânga, pe care nu și le-a negat niciodată, ci, dimpotrivă, a vorbit deschis despre ideile sale politice în mai multe interviuri și conferințe. În anul 1967, doi dintre cei mai mari scriitori ai Americii Latine, Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa se întâlneau la Lima, într-un dialog substanțial despre locul și natura romanului în America Latină, dialog în care se regăsesc nuanțele scriiturii marqueziene, geneza scrierilor sale, precum și identitatea literaturii latine în universul internațional (dialogul a fost tradus la Humanitas Fiction, sub titlul Două singurătăți. Despre roman în America Latină, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți, 2022). La zece ani de la moartea scriitorului, familia a decis să publice ultimul manuscris al lui Gabriel Garcia Marquez, intitulat Ne vedem în august, cartea ultimele sale eforturi de a oferi o operă măreață, asemenea celorlalte, dar pe care nu a reușit să o mai aducă la forma perfectă, după gustul autorului, din cauza bolii care l-a chinuit în ultimii ani de viață. Volumul a fost tradus în limba română de Tudora Șandru Mehedinți, fiind publicat la Editura Rao, în anul 2024, cu un prolog de Rodrigo și Gonzalo Garcia Barcha, o ediție îngrijită de Cristóbal Pera.

În universul operei lui Marquez domină două teme predilecte: dragostea și singurătatea, teme care se regăsesc și în titlurile multora dintre romanele publicate pe parcursul vieții. Dincolo de temele în sine, scrierile sale sunt așezate pe un fundament istoric și social, descris cu amănuntul, conturat realist, cu numeroase nuanțe autobiografice ale vremurilor grele pe care le-a trăit. Din acest motiv, pentru a înțelege cât mai bine marile romane marqueziene este necesar a cunoaște niște coordonate biografice despre care el însuși a discutat de multe ori, acestea oferind o identitate propriei sale literaturi în peisajul scriitoricesc al Americii Latine. Lucrând și ca ziarist o bună perioadă de timp, Marquez se confruntă direct cu marile evenimente politice ale vremii, căderi de guverne, amenințări politice directe care îl determină să își schimbe domiciliul de mai multe ori, evenimente povestite în autobiografia A trăi pentru a-ți povesti viața. Din perspectiva autorului columbian, literatura, dincolo de a avea un rol estetic, are și un rol subversiv, cu atât mai mult în spațiile în care socialul și politicul trec printr-o criză accentuată, susținând, astfel, substratul ideologic al operei:

Când mă apuc să scriu o carte, o fac pentru că mă interesează să povestesc o istorie bună. O istorie care să-mi placă. Se întâmplă însă că am și o formație ideologică; cred că dacă scriitorul, orice scriitor sincer, în momentul în care își scrie povestea, fie că e cea cu Scufița Roșie, fie o istorie cu luptători de guerilă, ca să mă refer la cele două extreme; dacă scriitorul, repet, are o poziție ideologică, aceasta se va reflecta în povestea lui, adică îi va alimenta povestea și, plecând din acest moment, povestea poate căpăta forța subversivă de care vorbesc. Nu cred că este deliberată, dar cred că este inevitabilă. (Două singurătăți. Despre roman în America Latină, Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Garcia Marquez, Humanitas Fiction, 2022).

Această paradigmă este aplicabilă marilor romane ale scriitorului, cum ar fi Un veac de singurătate, Toamna patriarhului. În opinia mea, însă, romanul proaspăt publicat și tradus, Ne vedem în august, iese din acest cadru ideologic, rămânând în sfera literaturii blânde, o meditație de maturitate asupra vieții, iubirii și metamorfozei în antiteză cu pseudomorfoza.

Ana Magdalena Bach este o femeie a cărei poveste este spusă începând cu vârsta matură de 46 de ani de viață și 27 de ani de căsnicie, fiind mama a doi copii și soție, provenind dintr-o familie convențională, care se definește prin uniformitatea propriei vieți, bine croite până în ziua de 16 august al vârstei deja amintite, ziua care schimbă tot și nimic, în același timp, care destramă și croiește, care răstoarnă și așază, în aceeași măsură.

Se numea Ana Magdalena Bach, împlinise patruzeci și șase de ani de la naștere și douăzeci și șapte de la căsătoria fericită cu un bărbat pe care-l iubea și care o iubea, cu care s-a măritat fără să mai termine Facultatea de Arte și Litere, încă fecioară și fără să fi avut logodnici înainte. Mama ei fusese o faimoasă învățătoare de școală primară montessoriană care, în ciuda calităților sale, n-a vrut să fie altceva până și-a dat ultima suflare. Ana Magdalena a moștenit de la ea splendoarea ochilor aurii, darul de a vorbi puțin și inteligența de a-și folosi tăria de caracter. Provenea dintr-o familie de muzicieni.

Fiecare 16 august este o punte către viață și moarte, către durere și rememorare, către căutarea de sine și ce a mamei, care dorise să fie înhumată pe insulă, acolo unde pustietatea și liniștea domneau atunci, fiind înlocuite rapid de clădiri somptuoase, stricând ambianța mult dorită. Drumul Anei este urmărit până la vârsta de cincizeci de ani, perioadă în care se transformă, se transfigurează, reușind să iasă din cadrul convențional. Cunoscând anual noi și noi aventuri de o noapte, fugitive, dureros de efemere, pendulând între un bărbat care îi lasă 20 de dolari în zori până la un criminal în serie, de care află de la televizor, Ana Magdalena este într-o căutare continuă, neștiind însă mereu ce dorește să găsească.

Niciodată n-avea să mai fie cea de dinainte. Presimțise asta pe feribotul de întoarcere, printre hoardele de turiști care i-au fost totdeauna străine și care, pe neașteptate și fără motive clare, i-au devenit nesuferite. Fusese aproape gata să-și ia diploma în Arte și Litere, și a citit cu mare sârg tot ce trebuia să citească, și a citit mai departe ce-i plăcea mai mult: romane de dragoste de autori cunoscuți, cu cât mai lungi și cu final nefericit, cu atât mai bine.

Propria nefericire o urmărește și în gesturile mărunte, în detaliile vestimentare descrise cu mare acuratețe de autor, dar și în lecturile pe care și le alege: de la Bătrânul și marea, Antologia literaturii fantastice până la Jurnal din anul ciumei, al lui Daniel Defoe, însoțite de muzica valurilor și nopților de pe insula care uită totul, pe notele pasionante ale lui Debussy, Clar de lună. În gusturile personajului feminin se regăsesc multe dintre referințele culturale ale autorului, care era un cititor al lui Borges și un iubitor al Jurnalului lui Defoe. Legătura inconturnabilă cu insula se frăgezește din momentul în care Ana se descoperă și își descoperă mama, care ține strâns, încă, un secret major, fiica sa văzându-se pe sine în oglindă. Află fericirea efemeră, dar cine poate garanta cuiva fericirea veșnică?, iese din tiparul vieții croite cu atâta acuitate, decizând momentul în care își putea lua adio de la un trecut fără culoare.

Ana Magdalena s-a văzut atunci pe sine în sicriul deschis ca într-o oglindă lungă, cu zâmbetul înghețat și brațele încrucișate pe piept. S-a văzut aidoma și cu vârsta pe care o avea în ziua aceea, cu voalul și cununa cu care se măritase, diadema cu smaralde roșii, și cu verighetele de nuntă, așa cum mama dispăruse chiar înainte de a-și da sufletul. Nu doar că a văzut-o cum fusese în viață, cu aceeași tristețe de neconsolat, ci s-a simțit privită de ea din moarte, iubită și plânsă de ea, până când trupul s-a destrămat în propria-i pulbere de pe urmă și n-au mai rămas decât osemintele roase, pe care groparii le-au desprăfuit cu o mătură și le-au azvârlit fără îndurare într-un sac.

Se poate muri și cât încă respiri, este ceea ce se întâmplă cu personajul principal al lui Gabriel Garcia Marquez. Trăind în propria singurătate, dar în vacarmul propriei vieți, Ana Magdalena moare cu fiecare zi în care nu se regăsește, în care se adâncește într-un tipar al unei existențe aparent perfecte.

Romanul Ne vedem în august este departe de a fi un roman presărat de mici imperfecțiuni cum sunt avertizați cititorii la început, ci este, mai degrabă, un roman care iese din tiparul scrierilor marqueziene. Este romanul de maturitate, cu personaje grave născute sub durerea anilor grei ai autorului, este o profundă reflecție despre viață, efemeritate, moarte, dragoste, singurătate, cea din urmă fiind considerată de autor o condiție a naturii umane. În ciuda dorinței de a nu le da cititorilor această poveste, Gabo și-a încheiat opera cu o pagină remarcabilă.

Ne vedem în august de Gabriel García Márquez