Imediat după 1990 baschetul a început să fie din ce în ce mai popular și adus în prim-plan și la noi în România. O să țin minte toate viața entuziasmul tribunelor de la meciurile din NBA (liga profesionistă de baschet din SUA), comentate ca la carte de Florian Petrică (el însuși fost jucător de baschet, dar și un foarte bun om de televiziune, cu un doctorat care a avut ca subiect rolul mass-media în promovarea sportului); de asemenea, rămâne în memoria mea afectivă atmosfera de la Jocurile Olimpice din 1992 (atunci Dream Team a transformat iremediabil baschetul în spectacol sportiv din toate punctele de vedere) și magia creată în jurul coșului de echipele de „supermani” – Michael Jordan, Scottie Pippen, John Stockton, Karl Malone, Magic Johnson, Larry Bird, Patrick Ewing, Chris Mullin, Charles Barkley și mulți alții (despre toți se vorbește în carte și nu doar la superlativ). Rămân la ideea că fără televiziune, baschetul ar fi fost un oarecare sport de echipă și atât; cred cu tărie că e unul dintre sporturile parcă special create pentru a da bine pe sticlă.
„Michael Jordan. Viața” aparține lui Roland Lazenby, un cronicar sportiv american, care a ales să scrie despre Air Jordan în cel mai pur stil american; nu mă înnebunesc neapărat după acest tip de abordare, dar măcar pot să apreciez obiectivitatea și uriașa muncă de documentare. Ce nu-mi place e că, dintr-o nestăvilită dorință de a fi cât mai obiectiv dă prea multă atenție datelor și statisticilor, tuturor coordonatelor vieții sportivului, crezând că în felul acesta dă o mai mare greutate celor spuse de el (sunt multe relatări care nu ajută deloc lectura, note despre unul sau altul dintre prietenii lui Jordan, relatări ale unor întâmplări care n-au nicio treabă cu jocul propriu-zis sau cu performanța sportivului). Cartea nu este nici roman, nici biografie romanțioasă, ci este o biografie cuprinzătoare a vieții lui Jordan, așa cum a recompus-o Lazenby, fără prea mult stil și fără prea multe metafore. Dar… găsesc volumul extrem de util sportivilor (indiferent de natura sportului practicat), util antrenorilor și, în general, celor care vor să știe care este cheia unei performanțe greu de întrecut în următorii zeci de ani. Dincolo de statistici, totuși Air Jordan a avut talent cât cuprinde, a avut voință, și, mai ales, a perseverat. Am scris anul trecut pentru bookhub.ro cronica la o altă carte apărută tot la Publica, unde scriam:
„Gritul este un amestec în proporții destul de stricte de înzestrare naturală, pasiune și perseverență. Cu alte cuvinte, dacă vă întrebați de ce X sau Y n-au mers până la capăt pe drumul succesului înseamnă că una dintre cele trei componente le-au lipsit. Sau chiar două dintre ele. Cartea în sine răspunde multor dileme cu care se confruntă zilnic educatorii sau antrenorii, managerii de top sau doar simpli performeri; ce ne lipsește ca să atingem vârful și, mai ales, să ne menținem acolo. Talent avem? Capacitate de muncă există? Dar cu perseverența cum stăm?”
Așadar, Jordan a avut acel grit atât de necesar să ajungi să faci performanță, dar și să te menții în vârf ani buni. Cred că aici este misterul: deși a jucat și baseball și golf, baschetul va rămâne sportul care i se va potrivi mănușă. În ciuda faptului că a fost până la sfârșitul carierei un individualist, egoist chiar, a avut șansa să-l întâlnească pe Phil Jackson, cel care a pus echipa în slujba talentului său. Și i-a dat o și mai mare valoare talentului său nativ, astfel încât și coechipierii săi să devină din ce în ce mai buni și mai puternici. Coeziunea unei echipe precum Chicago Bulls a stat în schema de atac în triunghi a lui Jackson; în ciuda oricăror animozități și conflicte mai mult sau mai puțin deschise cu patronii sau cu o parte dintre fani, Jordan și colegii săi au avut un teren la dispoziție să-și etaleze valorile și o lungă serie de succese ca să-și câștige și să-și mențină aproape admiratorii.
„Cea mai mică ezitare în apărarea echipei adverse era penalizată instantaneu. Jordan găsea soluții și când adversarii se mișcau bine în apărare. Părăsea podeaua într-un zobr prelungit, în care avea timp să-și schimbe decizia în privința finalizării. Elgin Baylor a fost primul care a practicat zborul în baschet, în anii 1950, iar Julius Erving a adăugat mișcării, ulterior, o anume poezie. Dar grația lui Jordan era pur și simplu fascinantă. În momentele acestea, când limba ieșea inevitabil din gură, survola defensiva de la înălțime cu un calm nemaipomenit. Acum putea să joace mingea și să-și experimenteze mișcările fără să se îngrijoreze pentru ce ar fi putut gândi antrenorul. Din cauza slam-dunkurilor lui spectaculoase, observatorii nu mai băgau de seamă uluitoarea lui abilitate de a juca cu spatele. Când un apărător încerca să-l blocheze pe verticală, Jordan pur și simplu îl ocolea cu spatele și puncta din interiorul apărării.”
Am citit cartea destul de repede, nu pe nerăsuflate (adevărul e că aproape 800 de pagini nu prea au cum să fie citite pe repede-înainte!). Cu o nostalgie crescândă o dată ce numărul paginii înainta vertiginos. Despre subiectul cărții, vă asigur, niciodată nu se va scrie destul. Alta e problema: cum scrii, din ce unghi preferi să-l descrii pe Jordan, cum îi așezi între pagini viața sportivă etc.? Personalitate complexă, unul dintre cei mai neînțeleși sportivi ca atitudine (rămâne opinia mea după ce-am citit cartea), Air Jordan a făcut epocă în baschetul internațional și a deschis drum altor și altor talente. Venit să joace sportul de echipă într-o vreme când nu existau nici aruncările de 3 puncte și nici prea mulți negri care să joace baschet în NBA, dintr-un stat în care segregarea era mai mult decât prezentă, Jordan a reușit să atragă precum un magnet: lumini, bani, fani, transformări, jucători din ce în mai buni, antrenori pe măsura talentului său, prieteni și mai puțin prieteni, ghinioane, pierderi, pariuri, nopți albe, eșecuri, scandaluri. Rămâi la sfârșitul cărții cu un gust amar: banii nu aduc fericirea în sport, dar sunt necesari precum aerul. Și banii vin la pachet cu publicitatea, deci cu televiziunea. Și de aici toată nebunia. Jordan a avut momente când n-a făcut față acestei presiuni continue – expunere forțată de media și participarea la tot felul de activități conexe terenului de baschet, dar a înțeles din timp că tot televiziunea va fi și cea care îi va aduce mai aproape fanii. Pe care i-a iubit necondiționat. Și pentru care a făcut spectacol mereu. Cel care a câștigat sume colosale din publicitate a știut că banii nu aduc fericire, ci doar confort; și a făcut tot posibilul să-și ajute familia (de care este atât de legat), dar și prietenii, ba chiar și fanii.
«- Mă duceam la vechea arenă din Chicago și urmăream meciurile, povestește el. Și știam că ultimele opt minute erau „timpul lui Jordan”. Dacă avea deja 30 de puncte după al treilea sfert de joc, știam că, la final, o să aibă 50 de puncte. Dacă avea 20 de puncte, atunci va termina cu 40. Domina total ultimele opt minute ale meciului. Ce era atât de remarcabil la Michael Jordan, un lucru pe care l-am văzut în multe meciuri, era că nu ignora niciun meci, nu renunța niciodată la posesie, juca mereu cu intensitate.»
Despre tot ce înseamnă „Michael Jordan. Viața” veți citi pe îndelete în consistentul volum. Și dacă m-am legat de statistici, iată care ar fi cele specifice volumului: 11 părți, 38 de capitole, la care se adaugă mulțumirile, notele și sursele; 816 pagini. Și rămân la părerea că se mai pot scrie încă cel puțin atâtea pagini. Așadar, căutați cartea și luați-vă timpul necesar să intrați în lumea performanței și a talentului nativ, în lumea show-ului de succes și a performanței de cea mai înaltă clasă, în lumea lui Michael Jordan.
Sursa foto: http://wallpapercave.com
Editura: Publica
Colecția: Victoria Books
Traducere din limba engleză: Florin Tudose, Vasile Decu, Raluca Chifu
Nr. pagini: 816
Anul apariției: 2016
ISBN: 978-606-722-166-4
Cartea o puteți cumpăra de aici sau de pe site-ul editurii.
