Mai este oare acesta un om?

„Voi, ce trăiți la adăpost

În casele voastre tihnite,

Voi, care seara, întorcându-vă, găsiți

Mâncare caldă, chipuri prietenoase:

Gândiți-vă, mai este oare acesta un om,

Când trudește-n glod,

Când nu știe ce-i tihna,

Când luptă pentru un codru amar de pâine,

Când moare pentr-un da sau nu?

Gândiți-vă, femeie-i aceasta,

Fără cosițe, fără nume,

Fără puterea de a-și mai aminti,

Cu ochii goliți, cu frigul în pântece,

Ca broasca-n vremuiala iernii?

Gândiți-vă că toate acestea au fost aievea:

Vă-ncredințez aceste slove.

Săpați-le în inimile voastre

Când stați acasă sau mergeți pe stradă,

Când vă culcați, când vă sculați;

Repetați-le copiilor voștri.

De nu, să vi se năruie căminul,

De pat vă țintuiască boala,

Iar pruncii voștri de la voi întoarcă-și fața.”

De obicei, fiecare prezentare de carte pe care o scriu poartă un titlu specific, unul care se ivește pe parcursul lecturii sau ulterior, în timp ce redactez recenzia. De data aceasta, pur și simplu nu am putut înlocui titlul cărții lui Primo Levi, interogația sa dureroasă, atotcuprinzătoare, căci ea definește nu doar experiența unui supraviețuitor, ci și sechelele cu care acesta a rămas, îndoiala în umanitate, în lumina și binele care ar trebui să ne ghideze pe fiecare de-a lungul întregii noastre vieți.

E o carte de(spre) care am auzit cu ani în urmă, în timpul studenției, la cursul de literatură comparată, dar căreia se pare că abia acum i-a venit sorocul întâlnirii cu mine. Am citit-o în Săptămâna Mare, cu sentimentul că asist la o confesiune deopotrivă lucidă și emblematică pentru un supraviețuitor al lagărelor naziste. Ca și destui dintre voi, cred, am citit multe astfel de cărți mărturisitoare. Am citit până când mi-am spus că e prea mult, că mi se întunecă nu doar rațiunea, ci mi se clatină din temelii încrederea în om, în superioritatea ființei umane, în capacitatea acesteia de a trăi prin raportare zilnică la principii și la valori morale sănătoase.

Cu toate acestea, încă de la primele pagini am realizat că această carte se deosebește esențial de celelalte: centrul ei de greutate nu rezidă în descrierea minuțioasă, veristă, a ororilor din lagărele naziste, ci într-o tulburătoare, profundă meditație asupra naturii umane, asupra fenomenului cumplit al depersonalizării sub acțiunea repetată a răului provocat de semenii tăi, după cum însuși scriitorul torinez mărturisește:

„În privința amănuntelor atroce, cartea mea nu aduce nimic nou față de ceea ce cititorii din întreaga lume știu despre neliniștitoarea problemă a lagărelor morții. Ea nu a fost scrisă cu intenția de a formula noi capete de acuzare, ci, mai curând, ar putea furniza date pentru un studiu nepărtinitor privind unele laturi ale sufletului omenesc.” (pag. 71)

Așadar, nu aspectele emoțional-dramatice îl interesează pe autor, deși acestea nu lipsesc din cartea sa; intenția lui Primo Levi este aceea de a relata cât mai precis ceea ce el însuși a trăit și a asumat, a filtrat prin conștiința proprie, analizând ulterior efectele devastatoare pe care le are asupra omului acțiunea exercitată constant de un om asupra altui om. Și-a cenzurat, probabil, nevoia firească de a-și învinovăți torționarii, dorința de răzbunare, într-un admirabil efort de obiectivare, detașându-se de acel timp al ororii, al non-viețuirii în lumina rațiunii. Orice Lagăr, crede Primo Levi, reprezintă un experiment odios, căci permite celor aflați vremelnic la putere să-i deposedeze pe ceilalți de tot ceea ce îi definește: identitatea de nume și de rasă, conștiința, rolul social, achizițiile cognitive etc. Lagărul uniformizează și reduce, deschide în om zone imunde, întunecate, diabolice. Îl întoarce la instincte și la nevoile fiziologice de bază, opacizându-i conștiința și principiile, orice experiență trăită anterior. Lagărul redimensionează altfel natura umană:

„Să închizi între fire de sârmă ghimpată mii de indivizi de vârste, condiții, origini, limbi, culturi și obiceiuri diferite și să-i supui unui regim de viață constant, controlabil, identic pentru toți și mai prejos de orice necesitate e cel mai diabolic experiment în comportamentul animalului-om în lupta pentru existență”. (pag. 113)

Primo Levi a fost capturat de naziști în 1943, în timpul Rezistenței antifasciste. Se alăturase, de câteva luni, unui grup de partizani, iar după ce a fost prins și identificat drept evreu, a fost deportat inițial într-un lagăr intermediar, apoi la Auschwitz, unde a stat unsprezece luni. Între 1943 și 1945, Primo Levi a trăit succesiv trei experiențe: mișcarea de rezistență antifascistă, lagărele de exterminare prin muncă epuizantă și degradantă, inclusiv experiența refugiatului în diverse lagăre rusești.

Începută în decembrie 1945 și continuată pe parcursul anului următor, cartea aceasta reprezintă, în egală măsură, confesiunea unui supraviețuitor și documentul „la cald”, studiul menit să contribuie la înțelegerea celor trăite. Primo Levi își povestește experiența cu detașarea unui cercetător. Punctual, lucid, pe etape, atent să nu omită nimic din ceea ce consideră esențial pentru înțelegerea adevăratei mize/ problematici a cărții sale: sistemele opresive și tehnicile folosite de reprezentanții acestora, raporturile dintre victime și călăi, dintre victime și victime, lupta brutală, degradantă pentru supraviețuire, suprimarea identității individuale și reducerea omului la instinctele primare. Din acest punct de vedere, cartea izbăvește și eliberează interior, readuce omul în lumina conștiinței, o conștiință care simte imboldul firesc al demascării, al avertizării, pentru ca istoria să nu se mai repete.

Cele șaisprezece capitole în care scriitorul reconstituie capturarea și suferințele îndurate în lagăre nu au o structură elaborată. Ceea ce le caracterizează este fragmentarul, așa cum însuși Primo Levi recunoaște, căci acestea „nu au fost scrise în succesiunea lor logică, ci în ordinea urgenței”. Sunt scrise, probabil, separat, așa cum memoria le-a selectat, printr-o tehnică a decupajului, piesele din puzzle fiind ulterior aranjate, organizate.

Relatarea alternează persoana I singular cu persoana I plural: călătoria cu trenul, drumul istovitor, trierea, deposedarea de bunuri, tunderea, repartizare, muncile umilitoare și adesea inutile, foamea – sunt tot atâtea experiențe pe care deținuții le trăiesc împreună, inițial ajutându-se între ei, ulterior conducându-se după principiul „supraviețuiește cel puternic”. Iar cel puternic nu este neapărat cel mai tânăr și mai viguros, ci acela care își refuză privilegiul contraproductiv al gândirii. Să nu filtrezi experiența lagărului altfel decât în virtutea supraviețuirii: bucata ta de pâine, supa infectă, lingura sunt atât obiectele vitale, cât și cele de schimb pentru obținerea unor mici avantaje. Primo Levidescrie toate aceste aspecte ale vieții în lagăr, subliniind faptul că depersonalizarea a fost conștientizată nu atât pe parcursul lunilor de lagăr, cât în ziua în care au ajuns acolo:

„Atunci ne-am dat seama, pentru prima dată, că limba noastră nu are cuvinte pentru a exprima această ofensă: desființarea unui om. Într-o clipă, cu o intuiție aproape profetică, ni s-a dezvăluit realitatea: am ajuns la fund. Mai jos de atât nu poți să decazi: nu există o condiție omenească mai mizeră, nici nu e de conceput. Nimic nu mai e al nostru: ne-au luat hainele, pantofii, până și părul; dacă am vorbi, nu ne-ar asculta, iar dacă ar încerca să ne asculte, nu ne-ar înțelege. Au să ne ia și numele, iar dacă vom vrea să-l păstrăm, va trebui să găsim în noi puterea de a o face în așa fel încât înapoia numelui să rămână și ceva din noi, așa cum am fost”. (pag. 27)

De aici încolo, cartea reface etapizat tot ceea ce memoria scoate la suprafață: organizarea lagărului, muncile desfășurate, bătăile, înfometarea sistematică, hrana de proastă calitate, chipurile colegilor de baracă, micile gesturi umanitare, trocul cu alimente și cu obiecte de strictă necesitate etc. Sunt inserate mici istorii personale ale unor deținuți de diverse vârste și origini. Unora dintre aceștia, scriitorul le aduce, în cartea sa, mulțumirea și omagiul celui ajutat să reziste și să scape cu viață din infern. Alții sunt schițați pentru a ilustra o anumită trăsătură umană, o anumită concepție de viață. Nimic îngroșat, nimic grotesc, imparțialitatea datelor este respectată mereu, căci asta și-a propus autorul încă de la început. Să fie „nepărtinitor” în ceea ce reconstituie.

În capitolul „Cei aleși și cei damnați”, Primo Levi dezvoltă câteva idei interesante. Pornește de la teoria că „nicio experiență omenească nu e lipsită de sens și nedemnă de a fi analizată”; așadar, experiența lagărului, oricât de cumplită ar fi fost, i-a oferit o lecție fundamentală despre natura umană. Primo Levi crede că nu ar trebui să cădem în capcana facilă a deducției potrivit căreia „omul este esențialmente brutal, egoist și prost”, în condițiile în care cade orice barieră a lumii civilizate. Mai degrabă este de înțeles faptul că, în fața bătăilor repetate, a privării de libertate, a înfometării, „multe deprinderi și instincte sociale sunt reduse la zero”. Într-o astfel de lume dantescă, două categorii de disting clar: „aleșii” (cei care, în ciuda privațiunilor de orice fel, reușesc să-și păstreze umanitatea, cei luminoși – puțini, de altfel) și „damnații” (cei care abdică de la omenesc, singura lor miză fiind supraviețuirea zilnică, larvară, pentru care sunt dispuși să facă orice li se cere). Dacă în condiții normale, în lumea așa-zis civilizată, cele două categorii sunt mai greu de delimitat, Lagărul desființează bariera și norma morală, scoțând din fiecare om acea latură necenzurată, dar dominantă:

„Dacă aș putea să cuprind într-o singură imagine tot răul timpurilor noastre, aș alege acea imagine familiară mie: un om descărnat, cu fruntea plecată, cu umerii aduși, pe chipul căruia nu găsești nici o urmă de gândire”.

Mai este oare acesta un om? de Primo Levi