Supraviețuirea – cea mai importantă lecție de viață

„Un automobil claxonează în spatele lor. S-a făcut verde. Benjamin bagă în viteza întâi și conduce, totul se întunecă și el mijește ochii ca să distingă drumul. Cerul se crapă și o ploaie nebună cade peste mașină, apoi se pornește vântul. Benjamin îi vede semnele prevestitoare în întunecimea care s-a lăsat dintr-odată, în stegulețele smucite de pe fațada hotelurilor și în mersul aplecat al pietonilor de pe trotuare. E un vânt care ar putea spulbera un oraș, o furtună care ar trebui să aibă nume de om.” (Supraviețuitorii, pag. 205)

Două planuri temporale, trei frați și o singură traumă – un accident petrecut în copilărie, peste care niciunul dintre ei n-a știut să treacă. De fapt, n-au fost ajutați să treacă. Electrocutarea lui Benjamin se transformă dintr-un eveniment tragic, cu consecințe imposibil de anulat, într-o succesiune de fapte și întâmplări de viață puse sub semnul tragismului. Viețile celor din familia lui Benjamin, vocea Supraviețuitorilor, sunt date peste cap și aduse în punctul a ceea ce ar fi trebuit să fie: dacă până atunci părinții alcoolici se lăsau conduși de patimă și abuz, din momentul electrocutării, fiecare dintre cei cinci își ia viața în propriile mâini și pleacă pe propriul drum. Distanțele dor, dar în cazul lor devin pansamente pentru răni care nu se vor cicatriza niciodată.

Alex Schulman, un scriitor suedez care are un podcast de succes în țara de origine, nu e la primul roman (care se vinde foarte bine nu doar în Suedia, ci și în alte câteva zeci de țări), după cum nu e nici la prima scriere de sorginte autobiografică. Supraviețuitorii s-a născut din nevoia de a reface legăturile cu frații lui, din nevoia de a păstra vie amintirea părinților (ambii trecuți în lumea umbrelor), dar și din nevoia de a păstra copilăria intactă. De fapt, treaba cu copilăria, așa cum e ea reflectată în paginile romanului, e mai degrabă o răfuială cu trecutul, o revoltă de copil care nu s-a bucurat de copilărie, n-a fost lăsat să se mire de propriile descoperiri, n-a fost ajutat să înțeleagă că tot ceea ce i se întâmplă și tot ceea ce trăiește îi aparține. Benjamin, Pierre și Nils sunt trei frați care-și petrec verile la casa de vacanță aflată pe malul unui lac, în mijlocul unei păduri. Așa se explică foarte desele descrieri de peisaje, cel dedicat pădurii de mesteceni argintii e chiar poem în proză, de o frumusețe aparte. Foarte multe detalii de ordin geografic, dar aproape niciunul de ordin temporal. Aproape că se intuiește vârsta celor trei frați la momentul tragediei, părinții par prinși între două vârste, singurele constante sunt mersul la saună, pescuitul și cantitățile mari de alcool băute de cei doi adulți. Nu există anturaje, nu vine nimeni în vizită la cabană, frații se joacă ei între ei, timp suspendat și niciun detaliu cu privire la viața de la oraș.

„Cearșaful care se îngălbenea în patul copiilor înainte ca, în cele din urmă, să fie schimbat. Toată vesela murdară din chiuvetă, cum se ridicau coji de banană neliniștite din ascunzătorile lor de sub farfurii, când cineva dădea drumul la apă. Dungile de murdărie de pe cada de baie, ca marcajele fluxului în porturi, pungile de gunoi stivuite una peste alta lângă raftul de pantofi din hol. Benjamin începea să înțeleagă că nu numai casa era murdară, ci și oamenii din ea. Începea să completeze un puzzle, comparându-se cu alții. Obișnuia în timpul orelor să-și curețe murdăria de sub unghii cu ajutorul unui briceag. Era ceva ce făcea să treacă timpul și îi plăcea că ocupația dădea imediat rezultat, își plimba atent cuțitașul pe sub unghie și rândurile negre dispăreau fără urmă, unul câte unul. Aduna murdăria pe bancă, într-o grămăjoară. Dar când privea unghiile celorlalți din clasă, nu vedea nici o murdărie, era cineva care avea grijă de unghiile lor, se asigurau ca ele să fie curate și tăiate. Profesorul de desen, care adesea stătea aplecat peste el, mirosea a cafea, și cămășile pe care le purta aminteau de parfumul merelor. Odată l-a rugat pe Benjamin să rămână după ore. Profesorul s-a ghemuit în bancă, lângă el; i-a spus că, de multe ori când îl ajutase, simțise că băiatul miroase a transpirație și că el nu voia să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala, dar știa că adolescenții caută totdeauna motiv să fie răutăcioși și că, într-o zi, o să râdă de el că miroase. Benjamin îl ascultase cu atenție pe profesorul de desen. Există doar două reguli de ținut minte, spuse acesta: schimbă ciorapii și chiloții în fiecare zi. Fă duș în fiecare dimineață. În aceeași seară, se ocupase igiena sa. Când nimeni nu-l vedea, își băgă mâna sub pulovăr, trecând-o pe subsuori, apoi o mirosea. Simți pentru prima oară mirosul propriei transpirații. Văzu dintr-odată lucrurile clar.” (pp. 165 – 166)

Deși Supraviețuitorii se naște din împletirea celor două planuri narative, niciunul dintre acestea atent aranjate, romanul este de fapt o asamblare de piese de puzzle, piese care vin în calea cititorului după cum vrea memoria afectivă a lui Benjamin (așa se explică orele notate la fiecare început de capitol), dar declicul cititorului se produce după jumătatea cărții, când toate piesele încep să-și găsească locul în interiorul unei rame. Povestea este a familiei, a celor trei frați și a relațiilor acestora cu părinții. Electrocutarea lui Benjamin este evenimentul care forțează pe toți membrii familiei să așeze în matca lor adevărate toate faptele și întâmplările. Nu există ierarhii între frați, deși Nils pare a fi preferatul părinților, în fapt el ajunge să fie cel mai izolat dintre toți, cel mai puțin înțeles. Tăcerile lui prelungi, obsesia părinților de-al vedea la studii cu orice preț îl transformă treptat într-un inadaptat. Când Nils aduce resturi de bomboane (scăpate pe jos sau rămase pe fundul lăzilor) și le împarte cu frații lui îți dai seama că, de fapt, tristețile nu devin mai suportabile dacă le împarți cu cei dragi, din contra. Sunt câteva locuri în carte în care cititorul își ține respirația, în speranța că astfel se va mai diminua spasmul din stomac. Neputința copilului, incapacitatea lui de a înțelege ce i s-a întâmplat și, mai ales, incapacitatea lui de a înțelege lipsa de reacție a părinților, tăcerile acestora contribuie decisiv la destrămarea familiei: frații pleacă fiecare pe drumul lui, tatăl moare primul, deși la o vârstă avansată, iar moartea mamei este evenimentul care-i readuce împreună pe cei trei.

<<În nici una dintre aceste ocazii, nici măcar când era beată, mama nu s-a apropiat de durerea ei și niciodată nu l-a întrebat pe Benjamin despre a lui. O singură dată, după o asemenea seară în care băuse destul de tare și nu ajunseseră acasă înainte de ora două – Benjamin se așezase pe toaletă, de îndată ce sosise acasă și își golea stomacul neliniștit, când a primit un mesaj de la mama.

„Nu sunt sigură că vreau să mai fiu aici”, scria ea.

„Să fii unde?”, a întrebat Benjamin.

Ea nu a răspuns și Benjamin s-a întins în pat încercând să priceapă. A văzut înaintea ochilor imagini despre ce ar putea să însemne mesajul.>> (pp. 209 – 210)

Ciclul vieții, așa cum este el alcătuit de Alex Schulman, e aproape clasic. Ce diferă și face romanul unic este tensiunea și notele de dark, ba chiar de thriller pe alocuri. Un roman care nu te lasă să respiri, un roman care te forțează să-i însoțești pe frați peste tot, la saună, în pădure, la înot, în bucătăria insalubră a cabanei. Un roman din care înveți despre suferință, despre cât de mult adânci pot fi traumele și de ce nu trec de la sine. Un roman în care relațiile umane se compun și recompun de fiecare dată altfel; așa se explică de ce la final nu poți judeca aspru nici pe mama, nici pe tatăl celor trei, cu atât mai puțin pe cei trei frați. Narațiunea se construiește asemenea unui univers: în jurul unui epicentru, de unde iradiază consecințe și efecte greu de ignorat. Epicentrul – electrocutarea lui Benjamin. Consecințele – ce-a fost înainte de accident capătă altă valoare, ce urmează după seamănă a catastrofă. Finalul este unul aproape clasic, nu e cazul să-l detaliez aici. Important este însă faptul că pentru cei trei frați moartea în sine, ca proces sau suită de evenimente, pierde mult din nota de tragism și capătă în schimb trăsăturile izbăvirii. Moartea devine eliberatoare.

„În această zi nu putea trece din nou prin toate fără să doarmă. Nu ar putea. Acum știe ce trebuia să facă. Trebuie să vorbească cu frații lui despre lucruri pe care nu le-au mai discutat de douăzeci de ani. Întoarce perna și se culcă pe partea cealaltă. Dă cu ochii de fotografia cu cei trei frați de pe noptieră. E făcută la malul apei, la lacul de la casa de vară. Benjamin, Pierre și Nils, cu soare în păr, în chiloți și cu cizme, trupuri de băieți arse de soare. Culori deschise, veste de salvare oranj pe cerul albastru. Vor ieși pe lac să întindă năvodul. Benjamin este în mijloc, îi ține pe frații săi cu câte-un braț pe după fiecare. Au trupurile libere, relaxate. Râd de ceva neașteptat. Nu e așa ca atunci când zâmbești pentru poză, e altceva, ca și cum tata, chiar înainte de a face fotografia, ar fi spus ceva cu adevărat amuzant, luându-i prin surprindere. Râd de se prăpădesc. Se țin unul de altul. Sunt, limpede ca lumina zilei, frați.” (p. 228)

Supraviețuitorii de Alex Schulman. De citit.