Ura nu este răspunsul la iubire; moartea este răspunsul.

Ura nu este răspunsul la iubire; moartea este răspunsul.

…

Sunetul nopții în portul Algeciras:

Pârâitul aducător de veşti al anunțurilor de la difuzor.

Bâzâitul puternic, ca de insecte, al bărcilor de poliție din port.

Zarva înfundată a mulțimii mereu în mişcare în clădirea terminalului.

Afară:

Un câine de luptă latră o mulțime de stele.

Un avion cu reacție al armatei despică cerul.

Înăuntru:

Un puști slab de minte, cu voce cântată, rostește o rugăciune în arabă.

Un espresso dă pe dinafară din ceașcă, în hohote de râs.

KEVIN BARRY, Vaporul de noapte spre Tanger

Kevin Barry este un Jackson Pollock în literatura contemporană; e nevoie să păstrezi câțiva metri distanță ca să-i înțelegi frumusețea densă. Vaporul de noapte spre Tanger, al treilea roman al său, este o lectură teribilă, amuzantă și violentă. Istoria începe ca un tribut adus lui Beckett. Așa cum Vladimir și Estragon îl așteptau pe Godot, Moss și Charlie așteaptă în portul spaniol Algeciras vaporul de la ora 23. Din când în când unul dintre ei se apropie de biroul cu indicator INFORMACÍON, unde la informacíonista, o persoană vizibil sictirită de întrebările lor, își rezumă răspunsul doar la un gest.

Maurice și Charlie par a fi acolo dintotdeauna. Cei doi au o geantă plină de fluturași cu imaginea unei fete. Ea este Dilly, fiica lui Maurice, care a dispărut acum trei ani. O fată care poartă dreaduri și are ochi verzi. O fată cât o vrăbiuță. Peste ambii plutește incertitudinea, oare informația dibuită de ei este una corectă? La un moment dat, intuiția extraordinară a lui Charlie observă în mulțime un tânăr care trage după el un caine și îl iau imediat la întrebări. Acest interogatoriu ne face să înțelegem cine sunt de fapt acești doi bărbați. Apare prima notă de tensiune în poveste, o tensiune care va lua forma și intensitatea unor valuri. Vor veni pline de forță, ca apoi să se spargă liniștite de mal.

Pentru o ficțiunea criminală în stil gangster noir acest roman este scris superb. La Kevin Barry cuvântul își recapătă valoarea lui literară și devine aproape muzical. În mare parte, Vaporul de noapte spre Tanger este un dialog. Frazele sunt parcă aruncate (de unde și asocierea pe care am făcut-o cu Pollock), și la o primă vedere par o vorbărie inutilă, potrivită doar pentru a umple golul în timp, un du-te vino între anii ‘ 98 -2018. Acest gen de structurare a prozei poate predispune cititorul către o lectură rapidă care în viteza ei ar putea omite importante pete de culoare. Eu le-am cam ratat, ajunsă la jumătate cu lectura și înțelegând cât de faină e, am luat-o de la început, dar deja cu un creion în mână.

Talentul lui Kevin Barry constă în subtilitatea deosebită cu care portretizează fărădelegile pe care cei doi protagoniști le-au săvârșit de-a lungul anilor. Fiecare capitol are încărcătura sa specială de evenimente ce depășesc orice graniță morală, dar însoțite de o doză bună de umor. Charlie Redmond și Maurice Hearne sunt traficanți de droguri; foști dependenți, care au căutat în cele mai mizere cotloane ale ființei lor și au înghițit litiu împreună la balamuc. Dacă ar fi fost spusă altfel, această poveste, te-ar fi podidit plânsul; mă bucur însă că autorul a ales un drum literar mai puțin sensibil. Nu îmi plac cărțile care mizează pe emoțiile cititorilor, după părerea mea stau la „baza piramidei Maslow”.

De ce a plecat totuși Dilly, cea atât de iubită?

Poate din cauza unei plimbări nocturne pe care a avut-o în copilăria timpurie împreună cu tatăl său. Poate pentru că mama ei se droga, poate din cauza unei povești nespuse… sau poate pentru că pe la 14-15 ani, așa cum povestește Maurice, a căpătat „o față de leproasă”:

„Bărbații stau pe bancă, neliniștiți. De la înălțimea anilor lor, au un loc bun de observare. Sunt suficient de bătrâni să vadă departe în oricare direcție acum.

S-a complicat treaba, zice Maurice. Cu Dilly. Pe măsură ce-a crescut. Când a ajuns la paişpe-cinşpe ani? Freca menta pe-acasă cu o față de leproasă. Iar școala la care mergea? Asta chiar mă enerva, de fapt.

Surorile Veşnicei….

Sau ce pula mea erau! Îmi aduc aminte de o zi, Charles, când era mai rău, o zi în care chiar aveam alte lucruri pe cap. Da’ mă deranja, știi? Ideea că biata Dill era la școala aia. Așa că am sunat-o pe directoare. I-am tras o săpuneală zdravănă. I-am zis ia ascultă aici, cucoană, bine? Nu zic că eu mă ocup de uniforme și-aşa. Dar nu-ți dai seama cu ce avem de-a face aici? Ăștia sunt tineri foarte deschişi. Încă se formează. Sunt tinere de cinşpe ani. Şi dumneata le pui să se fâțâie prin toată școala în uniformele alea vechi, oribile? Fuste și pulovere îngrozitoare, fără formă, până la genunchi, ca niște saci? Încerci să le faci pe fetele astea să se nege pe ele însele! Şi-s fete frumoase! Ştii ce-nseamnă asta? Că parcă poartă un hijab catolic, în pula mea!

l-ai zis-o, Maurice.

Nu zic că eram în poziția să fac pă deșteptu’. In momentul ăla, eram la un kilometru şi ceva de coasta Clare, cu o încărcătură de juma’ de tonă de hașiş marocan. Și cu groaza că-mi urlă Isus în cap.”(…)

(Se mai întâmplă să ai probleme cu copilul când ești traficant de droguri și ți-ai dat odrasla la o școală de măicuțe.)

Dacă e sa mă întorc la comparația cu Pollock, detaliile împrăștiate în textul lui Barry sunt picăturile de vopsea aruncate pe pânză, o caracatiță, un 13 tatuat deasupra sânului, Gorríon, Cynthia care șofează asigurându-l pe Moss că unica distanță ce trebuie respectată este cea față de prietenul lui, Charlie; și brusc la un moment dat, aceste picături sunt acoperite de linii lungi continue care le leagă și înțelegi ce sunt aceste flashback-uri și că, de fapt, Cynthia vorbea nu pentru Maurice, ci pentru ea însăși.

Vaporul de noapte către Tanger este cartografia unor vechi cicatrici, este despre cum să-ți faci viața praf, iar Charlie și Maurice sunt personaje extraordinar de convingătoare de care creatorul însuși s-a detașat. Ei sunt într-atât de asemănători încât au ajuns să își continue unui altuia dialogul. Partea tragică și amuzantă deopotrivă este momentul în care îl ratează pe Godot, îl privesc, dar nu-l văd, rămânând în continuare în clădirea terminalului din portul Algeciras, lângă biroul cu indicator Informacion, lângă ferestruică, pe aceeași bancă depănând mai departe amintiri…Și există ceva magic în toată istoria asta, simțim prezența imperceptibila a finalității…

P.S.: Mă bucura foarte mult faptul că Michael Fassbender va adapta varianta cinematografică acestui minunat roman.

Vaporul de noapte către Tanger de Kevin Barry