Borgo Sud. Sângele apă nu se face

Motto: „Respiram mereu un aer ușor albastru, care intra de pe terasa ce dădea spre mare. Marea se evapora la noi în casă.” Donatella Di Pietrantonio

Poți citi acest roman pentru povestea de dragoste, reactualizare a unui tipar de basm, până la un punct – Cenușăreasa nu e chiar dependentă de prințul chipeș, provenit dintr-o familie respectabilă, deși este, cu adevărat îndrăgostită și dornică să aibă casa ei, exact pe malul mării, ca în poveste. Are o carieră universitară și disponibilitatea de a o lua de la capăt, fără compromisuri.

La nuntă, mireasa e zgâriată pe obraz de un burlan ruginit, alunecat de la locul lui din pricina ploii. Picătura de sânge cade pe rochie și o pătează. Pata aceea nu iese cu nimic, nu iese nici cu apă, nici cu altă soluție, rămâne așa. Peste ani, rochia e redescoperită într-un dulap și trebuie luată o decizie în privința ei – va fi aruncată sau își va găsi loc într-un bagaj, la plecarea definitivă din frumoasa casă de pe malul mării. E semn rău pata aceea, dar nimeni nu e dispus la nuntă, mai ales mirii, îndrăgostiți, cum sunt, să ia în considerare ghinionul. Ulterior abia, când se despart, semnul e reconsiderat.

Citind Borgo Sud, la fel de bine poți fi atras de romanul social, privire în secțiune a mediilor pitorești de tip enclavă, cu legi proprii, care trasează granițe invizibile între cei bogați și pauperi. În cartierul Borgo Sud nu intră oricine. Adriana se reîntoarce acolo însoțită de sora ei, într-o după-amiază caniculară, când este sigură că nimeni nu-i poate ține calea. Avea de recuperat o fotografie, cea a lui Vincenzo.

Sângele apă nu se face, așa se spune. Într-o familie, copiii sunt de multe ori diferiți, nu seamănă între ei, cum nu seamănă degetele de la o mână. Cât timp autoritatea părinților este absolută, conflictele sunt evitate, dar nu se poate întâmpla lucrul acesta la nesfârșit.

Pe rând, personajele acestui roman trăiesc rușinea de a face parte dintr-o familie în care, dacă există, iubirea căpătă forme inacceptabile. Sinceritatea este un bisturiu în mâinile părinților. Ei nu-și menajează copiii – n-au încredere în alegerile lor, îi bănuiesc de imoralitate, le reproșează violent că îi fac de rușine în sat. Câte o pungă cu ardei, aliment preferat, strecurată în geanta fetei celei mari, este un gest care vorbește despre afecțiune, în locul mamei. Nu la fel de iubitoare este privirea adresată Adrianei, fata cea mică, în brațele căreia doarme un copil cu tată absent. Nimic nu-i înduioșează: inima părinților e de piatră.

Când în casa lor vine în pețit un tânăr elegant, mama nu ezită să-și avertizeze fata că nu și-a ales un bărbat potrivit. A țintit prea sus. Căsătoria aceasta nu va rezista – sună predicția mamei. Piero e din altă lume, care le este superioară:

„Mama, care era mai tăcută, se tot vânzolea între bucătărie și masă, atentă la musafir. Când și-a luat rămas-bun, el a sărutat-o instinctiv pe obraji.

Mai târziu, când eu spălăm vasele, iar ea strângea fața de masă, a spus:

― E un băiat de treabă, dar se vede că nu-i din lumea noastră. Mi se pare cam mult pentru tine.

Am închis apa și m-am întors spre ea. Fără să vrea, lovea pe neașteptate și rănea adânc. Poate de fapt simțeam și eu că Piero era cam mult pentru mine.

Mi-am mușcat buza de jos, care a încetat astfel să-mi mai tremure. Și atunci i-am răspuns:

― Amintește-ți că eu am crescut altundeva. Și-am ținut de școală.

Nu s-a lăsat impresionată de atâta lucru și a vrut să aibă ultimul cuvânt:

― Dacă te face să suferi mai târziu, să nu vii la mine să te plângi.

Nu era ca blestemul aruncat asupra Adrianei, dar avea greutatea unei profeții.

Întunericul din camera 405 e acum iluminat de un adevăr surprinzător: mama ghicise viitorul fetelor ei. Avea darul prezicerii în felul ăla al ei visceral, fiziologic, ca o durere de burtă sau o tulburare intestinală. Era ca o piază rea. Când Adriana a venit la mine cu copilul în brațe, când mi-a spus de datoriile făcute de bărbatul ei, era întruchiparea perfectă a unei făpturi blestemate.” (pp. 76-77)

Tinerii, la rândul lor, odată plecați de acasă, se arată necruțători – au mereu ceva de reproșat părinților. Întâmplările din trecut devin ușor pretexte pentru o îndepărtare inevitabilă. Urmează ruperea, fie și temporară, a legăturilor cu familia.

Copiii cad alături de trunchi. Este minunată această metaforă a lui Andrew Solomon, folosită cu referire la familiile în care între părinți și copii relațiile sunt dificile, mai cu seamă din lipsa comunicării autentice. Prejudecățile societății au rolul lor în distrugerea armoniei familiale – trăiești cu lumea, părerea lumii contează. Modelul parental nu este urmat întotdeauna, dimpotrivă, tentația copiilor de a se răzvrăti este semnul cert al independenței pe care ei nu o pot obține decât departe de trunchi.

„Nu știu cu certitudine care dintre ele a început. Sora mea s-a jurat că nu ea, că mai întâi a încasat, ca de obicei jignirile – hoațo, curvo – și primele palme. Mi-a povestit asta mai târziu, când eram în pat. În seara aia doar tata a mâncat, fiecare dintre noi și-a inventat o scuză: care durere de cap, care durere de burtă.

― Când s-a apucat să-mi spună că am dezonorat familia, am văzut negru în fața ochilor și am început să dau și eu. Ce fel de familie suntem noi? a întrebat Adriana.

Nu am știut ce să-i răspund.

Îmi era frică de acel blestem. Am încercat să mă liniștesc, sunt doar superstiții de demult, gândire magică și ignoranță, dar îmi era teamă pentru ea.” (p. 72)

Cartea aceasta este, în latura ei duioasă, și un frumos roman al surorilor, nedespărțite în copilărie. Ulterior, după moartea lui Vincenzo, fratele lor, toată familia suportă, pe termen indefinit, consecințele traumei. Copilul Adrianei va fi botezat Vincenzo, în amintirea băiatului din fotografia de care Adriana nu se desparte niciodată, o poartă cu sine prin locuințele insalubre din Borgo Sud, unde locuiește un timp, în cartierul pescarilor, în cartierul mafiot:

„Când eram mai mici, eram nedespărțite. Apoi am învățat să ne pierdem una de alta. Era în stare să nu dea niciun semn luni de zile, dar niciodată nu dispăruse atât de multă vreme. Părea că ascultă de un instinct nomad și, când nu îi mai plăcea un loc, nu încerca să-l schimbe, ci îl părăsea.” (p. 12)

Borgo Sud este o carte despre copiii, de obicei mai mulți la părinți, care nu sunt niciodată siguri că sunt iubiți în mod egal. Ei își suspectează frații că au devenit, lipsindu-i de dreptul lor, favoriții părinților, pe diverse căi – prin deces prematur, ca Vincenzo, de exemplu. Frații rămași în viață sunt geloși pe un frate mort:

„S-a retras încet-încet într-o stare de indiferență finală. Nici acum nu sunt sigură de ce anume a murit mama. De cancer, dar de mai mult de-atât. Din cauza unei sume de zerouri. Zero era valoarea pe care o conferea ea ideii de a mai rămâne în viață. Zero era și utilitatea ei. Copiii erau – eram – departe, iar când aveam vreo nevoie nu îi vedeam niciodată ajutorul, vreun sfat ori vreo privire. Cu toții îi cunoșteam zgârcenia emoțională.

I se dăruise toată lui Vincenzo cel de la cimitir. Un fel de anestezie o ținuse departe de noi, cei care supraviețuiserăm. Așa a lăsat-o pe Adriana să-i scape, cum pierzi o monedă sau cheile de la casă. Cum mă pierduse și pe mine la șase luni. Și-a dedicat toată atenția singurului dintre noi care nu mai avea nevoie de ea. Fusesem de multe ori geloasă pe mort. Amintirea e o formă de reproș și nu reușesc să o iert.

În ultima perioadă trebuie să-și fi trecut în revistă copiii împrăștiați prin lume. Un apel tăcut. Adriana, neînfrânată și dispărută. Sergio, plecat să extragă petrol în deșert. Domenico, retras undeva la țară. Cel mic închis într-un azil din pricina unui retard mintal pe câte nu avea să-l depășească niciodată. Eu mă ocupam de ea și de tata o dată pe săptămână, dar eram prea diferită. În esență, eram mai îndepărtată decât toți ceilalți.” (p. 123)

Scenele de violență domestică sunt grave, mai ales cele dintre mamă și fiică. De fapt, violența se învață, și, în forma ei fizică, violența pare mai puțin nocivă. Mult mai periculoasă, prin caracterul ei insidios, este violența emoțională. Verbalizată, aceasta devine adevărata sursă a crizelor de furie. Nici mama, nici fiica nu știu cum să-și stăpânească demonii mâniei. Adriana, crede mama, îi face de rușine în lumea lor, unde nu mai pot sta cu fruntea sus. Onoarea, câtă este, se dovedește mai importantă decât iubirea.

„Alergam spre scuarul fin fața blocului, fără să-mi pese de puținii oameni de pe stradă, care mă priveau uimiți că fugeam pe căldura aia. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul și rușinea pe care o urlau în casă mă cuprinsese și pe mine. Când am urcat scările, nu s-au mai auzit doar strigatele, ci și alte zgomote. Am văzut de unde veneau imediat ce am intrat: palme, îmbrânceli, smucituri, un corp care cădea sau se lovea de pereți, masa mutată din loc, scaunele răsturnate cu picioarele în sus. Rufele care fuseseră adunate și lăsate împăturite pe scaun zăceau împrăștiate pe jos, iar pe una se vedeau niște urme negre de pantof. Mama o bătea pe Adriana și asta puteam să înțeleg, dar și Adriana o bătea pe mama. A mușcat-o de braț în fața mea și tot în fața mea a plesnit-o cu toată puterea peste obraz. Mi-au trebuit câteva clipe ca să înțeleg că tot ce văd e adevărat. Apoi am închis ușa și m-am aruncat în mijlocul acelei revărsări de furie, urlând și eu Gata, încetați, dă-i drumul! Eram asaltată de labele și ghearele unor animale care continuau să se lupte din inerție. S-au oprit brusc. Asupra mea s-a revărsat doar respirația lor necontrolată, caldă, precipitată.” (p. 71)

Ca să folosim expresia lui Andrew Solomon din Departe de trunchi, cartea asta este „o tragedie cu final fericit”. Într-o familie există mai multe feluri de a iubi, de a accepta diferențele de opinie și dorința fiecăruia de a trăi în acord cu propriile principii. Un lucru e cert: sângele apă nu se face.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011, cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Cea care se întoarce (2017) a fost recompensat în anul apariţiei cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, a fost adaptat pentru teatru şi se află în curs de ecranizare în Italia.

Las mai jos alte fragmente:

„În sat, lumea își mai amintește și azi ce a făcut Adriana la restaurantul Al bivio, care nici măcar nu mai există.” (71)

„Părinții și frații mei, cu limba lor tărăgănată, satul dintre dealuri, toate erau departe, sălășluiau în amintiri nu tocmai fericite și în foarte puțin din spațiul prezent. Ea, dimpotrivă, era mereu extrem de prezentă și de periculoasă. Mă jenam foarte tare că eram soră cu ea.” (p. 35)

„Mama a fost mereu imprevizibilă. Manifesta un interes neașteptat, apoi se închidea iar în sine. Îi cunoșteam acele manifestări de grijă, precum și inconsecvența lor. Încercam să îi atrag atenția, dar era ceva ce nu ținea de merit sau vinovăție. Dacă aș fi știut asta de când eram mică, dacă mi-aș fi dat seama că afecțiunea ei nu depindea de mine, aș fi economisit toată energia aia consumată inutil.” (p. 67)