Despre nihilism, un exemplu de „așa nu” – „Părinți și copii” în regia lui Vlad Massaci

Brian Friel face dramatizarea romanului lui Turgheniev în 1987 și iată că de atunci au trecut câteva decenii, niciunul dintre acestea lipsit de des pomenitul conflict între generații. Ce diferențiază fiecare decadă este cauza conflictului, deseori aceasta fiind generată de evoluții sociale și schimbări de regimuri politice. Turgheniev a scris Părinți și copii în 1862, deci cu câteva decenii înainte de instalarea regimului comunist în Rusia; chiar dacă schimbările sociale erau de domeniul evidenței, la vremea aceea nimeni nu știa ce va fi cu adevărat în următorul secol. Tinerii ruși pleacă la studii în Europa și revin acasă dornici să contribuie activ la schimbarea obiceiurilor și tradițiilor, să imprime un suflu nou culturii și toate celelalte, un „pelerinaj” început cu multă vreme înainte. Acesta este și mobilul conflictului dintre generațiile familiilor Bazarov și Kirsanov. Două familii cu niveluri de trai diferite, cu venituri diferite, dar ambele dornice să-și susțină fiii să învețe și să avanseze în ierarhia socială. Tinerii se întorc acasă cu un amalgam de idei și de teze, singura lor certitudine fiind dorința de schimbare. Evgheni e radical – vrea și înlocuirea mobilului care stă la baza relațiilor interumane, Arcadi e mai conciliant. Cum sfârșesc cei doi este previzibil, căci radicalismul nu e niciodată bun, iar eșuarea ideilor radicale implică adeseori și moartea (la propriu) a oamenilor care le promovează. Arcadi se salvează, dar la final el urlă că va lupta pentru păstrarea visului lui Evgheni. Toți ceilalți, membrii celor două familii și servitorii caselor acestora, gravitează în jurul celor doi tineri, încercând să înțeleagă ce e cu schimbarea de care tot vorbesc aceștia, dar și cum îi va afecta pe ei această schimbare. Ține de regizor cum se aduce la scenă acest conflict, în ce cheie îl rezolvă și dacă îi dă tentă de distopie sau nu.

credit foto Florin Ghioca

Vlad Massaci a optat pentru o politizare accentuată a conflictului, cu alte cuvinte a mutat accentul în spațiul social. Ciudat este că la nivel scenografic această idee nu este foarte bine susținută, pentru că societatea nu există în scenă, nu este prezentă fizic, ea este doar insinuată prin prezența scaunelor goale și a instrumentelor unei orchestre simfonice parcă tot aflată în așteptarea instrumentiștilor. Singurul instrumentist este Nicolai Petrovici Kirsanov. În a doua parte a spectacolului, societatea va fi redată printr-o aglomerare de violoncele pe verticală, o grămadă neordonată de instrumente, semn că oamenii tind să devină instrumentele puterii, tocmai pentru că-și pierd identitatea. Evgheni și Arcadi se vor mișca în acest cadru fix – o scenă uriașă, un spațiu aproape gol (sau golit de experiențe?) căruia trebuie să-i dea sens și cuprindere – ocolul acestuia de către personaje în diverse momente seamănă deseori cu o plecarea spre moarte a prizonierilor de război – încercând ca în interior să mute lucrurile, să forțeze schimbarea. Totul are coerență atât timp cât acțiunea se petrece acasă la Kirsanovi, când în scenă apare casa Bazarovilor, lucrurile nu mai stau atât de bine. Regizorul a apelat la o schimbare radicală de decor, mișcând scena la propriu, astfel încât din podea se ridică un perete plin cu icoane, lângă acesta fiind masa la care stau părinții lui Evgheni; instrumentarea clară a spațiului casnic suprimă necesitatea interpretării/decodării din partea spectatorului, care se vede nevoit astfel să asiste la un dialog previzibil, mutat exclusiv în sfera conflictului clasic dintre generații. Icoanele, trimitere clară la credință și conservatorism, fac notă discordantă cu atitudinea și ținuta tânărului nihilist. Un contrast mult prea clișeistic pentru gustul meu, aș fi preferat o evidențiere mai subtilă, nu atât de evidentă, încât să-mi anuleze nevoia de a căuta și de a pune întrebări. În tot acest spațiu – casa lui Evgheni – relațiile sunt de un formalism aproape indecent, lipsite total de exuberanța atât de prezentă în familia lui Arcadi. Și cu toate acestea, ceva te face să te apropii de Arina și Vasili Bazarov. Le simți tristețea, e atât de evidentă, încât îți vine să strigi „am mai văzut asta, inventați altceva”. Nu știu dacă acesta era efectul pe care și l-a dorit Vlad Massaci, dar ce știu sigur e că la momentul întâlnirii dintre tatăl care-și plânge fiul mort și Arcadi exagerarea mi s-a părut nefundamentată, nesusținută. Grotescul falsei comunicări dintre cei doi (cărora li se adaugă mama îndurerată) mi s-a părut prea puțin lucrat și aproape fără nicio legătură cu tot ceea ce s-a întâmplat până atunci. În fond, dacă cineva s-ar fi nimerit în sală doar la acel moment, ar fi putut foarte bine să spună că a nimerit la o scenă de priveghi, nu contează a cui și cam atât.

credit foto Florin Ghioca

Întoarcerea în familia Kirsanov pare din acest punct de vedere o aterizare forțată într-un alt spațiu și o altă poveste. Decuparea aceasta, forțată la maximum, nu face altceva decât să îndepărteze spectatorul de ideea de fond a piesei: mobilul conflictului dintre generații este dat de preluarea ideilor nihiliste și încercarea tinerilor de a-i convinge pe toți ceilalți să le adopte. Nu mi-a fost clar deloc tot spectacolul pe ce să mă concentrez: pe punerea în evidență a ideilor nihiliste (dacă asta ar fi trebuit să fac, atunci slabe șanse, căci nihilismul nu este reprezentat decât la nivel de câteva monologuri și nici acelea foarte bine construite) sau pe conflictul între generații, ca atare (să zicem că acesta este prezent, bine ilustrat, dar insuficient exploatat, prea puțin pentru un spectacol de peste trei ore). Finalul este o proiecție în viitor, o încercare de a pune în legătură succesul bolșevicilor și a revoluției comuniștilor de adoptarea ideilor nihiliste. E o încercare nereușită, în opinia mea și-mi asum ceea ce spun: ca să faci această legătură evidentă trebuia ca pe tot parcursul spectacolului să construiești calea sau să fixezi/ancorezi câteva idei – la nivel de replică, decor, să te folosești de orice alt mijloc scenic. Nu mi-a fost suficient „șocul” provocat de proiecțiile video și jocurile de lumini care trimit cu gândul la spațiile concentraționare, nu e nici prima dată, nici ultima când se vor folosi într-o montare teatrală; era cu adevărat un șoc dacă ar fi fost construită corect relația dintre trecut (cauze) și viitor (efecte) trecând printr-un prezent efemer. Ori tocmai această relație lipsește spectacolului. De aceea eu nu-l găsesc rotund, închegat, ci o sumă de momente, gândite fiecare în parte și jucate ca atare.

credit foto Florin Ghioca

Un spectacol de la care am avut așteptări foarte mari, din păcate nu mi s-au confirmat. O trupă de actori care, fiecare luați individual, dau bine pe scenă, dar au fost prea multe momentele în care am avut impresia că nu toți joacă în același spectacol.