“Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin” de Stefan Zweig (recenzie)

(Nesfârșita luptă dintre Bine și Rău – Castellio versus Calvin)

Pe la jumătatea cărții lui Stefan Zweig, mi-a răsărit în minte numele unui volum, de vreo două sute de pagini, scris de Karl Jaspers despre imensa influență pe care, de-a lungul istoriei, au exercitat-o patru oameni: Socrate, Buddha, Confucius și Iisus. Cartea se numește Oameni de însemnătate crucială. Primul lucru la care m-am gândit a fost că Sebastian Castellio, umanistul care pleda pentru toleranță, pentru libertatea de a gândi și de a tălmăci fiecare în parte cuvântul lui Dumnezeu după propriile puteri și nevoi, toate acestea într-o lume în care cu toții să poată conviețui în liniște și armonie, ar fi meritat să se afle în rândul celor menționați mai sus. De altfel, în cartea Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin, Stefan Zweig tocmai lucrul acesta încearcă să-l ducă la bun sfârșit: să reabiliteze un om pe nedrept uitat de istorie, un intelectual fără de care lumea de astăzi ar fi arătat cu totul altfel, mult mai cenușie, mai strictă și mai mohorâtă.

Stefan-Zweig Nu este de acord Dumnezeu cu reprezentațiile de teatru, este El împotriva distracțiilor, a petrecerilor, își întoarce El cu scârbă privirea de la cei care dansează, care se joacă, îi sunt răniți ochii de hainele colorate? Da, spune Calvin. Iar cei care refuză să urmeze drumul sobrietății și al recluziunii vor fi aspru pedepsiți. Jean Calvin instituie disciplina bisericească și în vederea respectării ,,ordonanțelor” (,,un țarc de paragrafe și opreliști”) întemeiază un oficiu special, o poliție secretă menită să supravegheze și să se asigure că lațul în care este prins gâtul locuitorilor este ferm.

,,Un cetățean a zâmbit în timpul unei ceremonii de botez: trei zile de închisoare. Altul, obosit de căldura din toiul verii, a ațipit la predică: închisoare. Niște lucrători au mâncat plăcinte la micul dejun: trei zile de închisoare în care vor primi doar apă și pâine. Doi cetățeni au jucat popice: închisoare. Un lăutar orb a cântat din scripcă și cei din jur au dansat: e exilat din oraș. Un cetățean a lăudat tălmăcirea Bibliei făcută de Castellio: e surghiunit. Câțiva țărani, conform obiceiului străvechi, au discutat afaceri la ieșirea din biserică: închisoare, închisoare, închisoare!” (p.66-67)

Calvin știe că dacă vrea cu orice preț să-și impună regimul său dictatorial, trebuie să înăbușe din fașă orice urmă de nesupunere, fie că este vorba despre un simplu zâmbet, fie că este vorba despre o tânără care patinează sau despre un bărbat care-i oferă amicului său o priză de tutun. În numai cinci ani, Calvin pune să fie

,,spânzurați treisprezece oameni, decapitați alți zece și arși încă treizeci și cinci – toate acestea într-un oraș relativ mic; șaptezeci și șase de persoane sunt izgonite din casele lor, fără a mai pune la socoteală cetele celor care au fugit la timp din calea terorii.”

Se înstăpânește teroarea în Geneva; iar lucrul acesta duce la apariția unui fenomen morbid: cetățenii, alienați de faptul că nu știu niciodată exact dacă păcătuiesc sau nu, dacă urmăresc cu atenție imperativele lui Calvin sau se abat de la canonul acestuia, încep să-și spioneze semenii, denunțurile încep să apară din toate părțile, solidaritatea și omenia sunt expulzate și trecute în registrul păcatelor.

Calea este una singură – cea a lui Calvin. Totul până ce la rug este dus un individ ciudat, Miguel Servet, care are pretenția și neobrăzarea de a-i expune lui Calvin ideile sale cu privire la divinitate. Evident, cum tot ce se opune, chiar și numai într-o mică măsură, concepției lui Calvin este un atac la adresa lui Dumnezeu, Miguel este considerat eretic. În urma unor amânări, Servet este prins și găsit vinovat. Maniera emoționantă în care Zweig descrie arderea pe rug a lui Servet este copleșitoare. Cu toate că este un om ruinat, ,,ereticul” nu renunță la ideile sale, fapt ce-l transformă într-un martir. Un om moare pentru ideile sale! La scurtă vreme, autoritatea lui Calvin începe să fie pusă la îndoială. Dintr-un întuneric absurd, prin care cenușa unui om ars pe nedrept ,,la foc molcom” încă plutește, se ridică un strigăt – strigătul lui Sebastian Castellio:

,,O, Isuse, creatorul și împăratul lumii, vezi Tu toate acestea? Devenit-ai oare cu totul altul decât cel care ai fost, devenit-ai atât de crunt și de hain față de ființa Ta? Pe vremea când mai pășeai pe Pământ, nu se afla ființă mai blajină, mai bună decât Tine, nu se găsea unul care să fi îndurat cu mai multă blândețe hulirile. Batjocorit, insultat, scuipat, încununat cu spini, răstignit între tâlhari, în cea mai cumplită înjosire, Tu Te-ai rugat pentru cei care Ți-au adus toate aceste jigniri și umilințe. Să fie oare adevărat că ești atât de schimbat acum? În numele stânt al Tatălui, Te implor să-mi spui: este cu adevărat voința Ta ca toți cei care nu urmează toate poruncile și preceptele Tale întocmai cum o cer preoții Tăi să fie înecați, sfâșiați cu cleștele, presărați cu sare, sfârtecați cu săbiile, fripți la foc molcom și supuși la tot felul de cazne până ce își dau sufletul? Încuviințezi Tu oare toate acestea, Isuse? Să fie cu adevărat slujitorii Tăi aceia care pun la cale asemenea măceluri, care schingiuiesc și ciopârțesc astfel oamenii? Te uiți tu cu mulțumire când e invocat numele Tău la asemenea masacre cumplite, de parcă ai fi flămând după carne de om? Dacă ai fi Tu acela care să poruncească asemenea orori, o, Cristoase, atunci ce i-ar mai rămâne de făcut Satanei? Ce cumplită blasfemie, ca Tu să poți săvârși asemenea fapte, aceleași cu ale Necuratului! O, ce nerușinare a oamenilor să pună pe seama lui Isus fapte ce nu pot fi decât voința și născocirea Satanei!” (p. 153-154)

Două secole, scrie Zweig, vor trece într-o beznă totală: niciun pictor, niciun gânditor, niciun spirit liber nu va scăpa din ghearele de gheață ale calvinismului. Abia apoi, cu forțe proaspete, revoltat împotriva aservirii, avea să apară cel mai liber cetățean al Genevei: Jean-Jacques Rousseau.

Cartea este o lecție de istorie și totodată o dovadă a faptului că spiritul uman, oricâte nedreptăți i s-ar face, își va găsi întotdeauna drumul spre lumină și libertate.

Editura: Humanitas