Vilhelm Moberg – Trăim numai o dată, E.L.U., București, 1967, în traducerea lui Const. A. Gâdei
( Ediția princeps: 1963 – Din stund på jorden, Stockholm, 1963 )
Notă bio-bibliografică:
Karl Artur Vilhelm Moberg (n. 20 august 1898 la Småland – d. 8 august 1973 la Grisslehamn, Norrtälje) a fost un scriitor și istoric suedez. Este cunoscut pentru seria de romane „Emigranții”.
Romanele sale prezintă o solidă motivare psihologică, configurând realist aspectele sociale, politice și economice ale vieții celor defavorizați.
Scrieri:
1935: Sänkt sedebetyg (Certificat murdar de bună conduită); 1937: Sömnlös (Insomnie); 1938: Jungfrukammare (Odaia fecioarei); 1939: Giv oss jorden! (Dați-ne pământ!); 1946: Rid i natt! (Călărește în noaptea aceasta); 1949: Utvandrarna (Emigranții); 1952: Den gamla riket (Vechiul regat); 1954: Bönder på havet (Țărani pe mare). (Sursa: Wikipedia)
**
Cu o carte aproape hipnotică „vine” din trecut Vilhelm Moberg, în care personajul cu adevărat principal nu este… naratorul, Albert Carlson (Karlsson) un suedez stabilit în State, ci fratele său mort prematur, Sigfrid. Mai exact, fantoma acestuia, care îi bântuie memoria și gândurile, ca și „absența” Tatălui care nu mai este în ceruri…
Rememorările, tensiunile sociale stau sub semnul amenințărilor nucleare (suntem pe la 1961, 1962 – tocmai avusese loc criza rachetelor din Cuba!). Scrie naratorul, a cărui viață se poate suprapune pe unele elemente din viața scriitorului (p.301):
„Din cer poate cădea peste noi o licoare a nimicirii, asta poate începe oricând – a și început de multă vreme. Oamenii încep să se teamă de hrană, de băutură, de laptele micuțului sugar…
Deschid fereastra și mă uit spre norii care plutesc în lumina limpede a dimineții. Tatăl nostru carele nu mai ești în ceruri… Hristos n-o să vină pășind pe norii cerului ca să ne cerceteze cugetele și să ne judece, pe cei vii și pe cei morți. Ci va cădea din nori o ploaie ale cărei picături ne vor otrăvi sângele. Hristos n-are nevoie să mai pogoare până la noi cu osânda: putem să ne-o dăm noi înșine.
Eu însă n-o să-mi mai cercetez cugetul.”
Romanul aproape anti-roman al suedezului este într-adevăr o cercetare a cugetului (și, sau mai ales) „înainte de”. Înainte de venirea prigonitorului, care poate fi Sfârșitul, ca să nu-i spuneam moartea, jucătorul de șah din „A șaptea pecete” a lui Ingmar Bergman.
Așa se termină un capitolaș:
„Aseară am luat două somnifere, (…) în seara asta voi lua trei. (…) pentru că prigonitorul meu vine iarăși, iarăși și iarăși. Dar noaptea trebuie să-l gonesc – acest gând care mă amenință, acest înainte de. În timpul zilei mă ajut peregrinând în trecut:mi-a mai rămas încă o bucată de drum.”
Detașându-te, atât cât poți, la mai multe luni de la lectură, poți afirma că nucleul forte al cărții poate fi considerat o schemă demnă de tragediile grecești ori de capitole biblice: un fiu este „vândut” de către părinți…
O vânzare care nu se termină cu bine: băiatul trimis la școala militară, nerezistând din mai multe puncte de vedere, aproape că se sinucide, îmbolnăvirea rezultată ducând la moartea sa! Rezultă o dublă maturizare, în timpuri diferite, una dintre aceste maturizări fiind supusă însă zeiței morții, bântuitoarea cu gust de ienupăr a cărții!
Ienupărul are un oarecare rol de madlenă proustiană (dar și de sol nefast) în roman. Iată câteva rânduri despre călătoria înapoi în Suedia, ultima:
„Îmi place ienupărul și fructele lui, boabele acelea amare și tari; din ele se face o bere care-ți lasă pe limbă un gust de pădure. Berea de ienupăr pe care o făcea mama era băutura cea bună a copilăriei mele. Îmi plăcea ienupărul – cel acru, cel nefolositor, pe care lumea îl scoate pentru a face loc pomilor cu roade, ienupărul cel statornic și plin de viață, care nu poate fi niciodată stârpit, cel cu faimă rea, care nu dezmiardă și nu se fălește, care nu poate fi îmblânzit, ci crește cum vrea el, îmi plac tufele lui cu crenguțe care te înțeapă, buruiana pădurii! Îl tai de jos, îl arzi, îl smulgi cu rădăcină cu tot, dar el răsare din nou și crește la loc!
Și, până la urmă, ajunge în gospodărie, dar nu mai înainte ca aceasta să fie lovită de doliu, după o veche datină, când moare cineva, cele mai frumoase tufe de ienupăr de pe coastă trebuie să stea de pază afară, câte una de fiecare parte a intrării: buruiana pădurii a ajuns în sfârșit la cinste.
Acolo, pe coastă, în vechiul nostru imaș al oilor, ienupărul se înălța ca în copilăria mea. A fost o revedere. Am apucat cu amândouă brațele tufa cea mai mare de ienupăr. Mi-a răspuns înțepându-mi mâinile. M-a zgârâiat cu ghimpii… (…) A fost o îmbrățișare dureroasă, m-a usturat mult timp, dar în acea clipă am simțit că mă întorsesem. Eram din nou acasă!
Pe coasta cu ienuperi a fost o revedere cât și un bun rămas. N-o să mai revăd niciodată locul unde m-am născut.
După ce timp de șase săptămâni am colindat ca strigoi vechea mea patrie, m-am întors în țara în care trebuie să mor.”
Moberg nu este neapărat îndrăgostit de Statele Unite, cam tot ca o fantomă se simte și acolo, într-o țară a fantomelor cu care ar vrea să aibă o altfel de relație, de pildă cu fostele soții (sau mai ales cu mama copiilor, ca să fim mai exacți) și cu copiii…
Se întoarce într-o Californie care nu este deloc una a Hollywoodului, „se ascunde” într-un hotel situat oarecum între ocean și o autostradă (cel mai bine pare să-l înțeleagă pe nebunul cartierului!, poreclit Iisus, care avea damblaua de a convinge oamenii să renunța la a mai conduce automobile, considerate adevărate ucigașe – făcea tot felul de statistici, arătând cât de mulți oameni mor în accidente), unde își aduce aminte de trista poveste a vieții fratelui său, dar și de primele contacte cu Moartea: când era mic niște iepurași de casă sunt uciși de un câine bătrân și credincios, cei doi frați vor să se răzbune pe el, scena în care încearcă să-l ucidă este cutremurătoare, ca și cea în care o vită este sacrificată, memorabilă fiind și vânătoarea de sitari, ca și scena morții tatălui celor doi frați, tată care, după cum descrie naratorul, nu s-ar fi luptat cu Moartea: „se întâlniseră doar – și se înțeleseseră.” (p.324)
În linii mari, tehnic vorbind, poate nu este o carte care să te marcheze dacă nu o citești atunci când trebuie: finalul este al unei păci care poate să nu fie a Omului:
„Iar pacea se lasă în sufletul meu; curând timpul tău se va trece! Dar nu te mâhni, căci toate câte le vezi și le auzi vor pieri la rândul lor. Așa că nimic nu mai e important pentru tine. Tu ești și începutul și propriul tău sfârșit. Căci nu există nici început, nici sfârșit. Cu această certitudine, poți fi fără teamă.
Astfel îți vei găsi pacea!”
Naratorul își continuă plimbarea de seară de-a lungul țărmului Oceanului Pacific, printre dune… În urma lui valurile șterg urmele pașilor în nisip.
În ultimă instanță e o carte cam bătrâncioasă, care abia vorbește despre iubire, deși se trec în… revistă prima iubire
(p.167-168: „Dar dragostea pe care am trăit-o în ultimul an al copilăriei a fost ucigător de serioasă. Mâinile iubitei mele mi-au mângâiat o dată creștetul – și după cincizeci de ani pot încă retrăi bucuria acelor clipe care mi-au aparținut.
N-a mai fost niciodată vreo apropiere între Katrin și mine. Dragostea mea pentru dânsa se hrănea din visuri, fantezii și închipuiri. Nimic trupesc nu o întreținea. Iată de ce o păstrez neîntinată.”),
soțiile… cu creșterile și descreșterile iubirilor respective, dar parcă abia schițate.
Oceanul de bere cu gust de ghimber, cu valurile sale mortale, rămâne în memoria cititorului, ștergând încet, încet, iluzia condiției umane…
Ar fi fost chiar culmea ca lipsa de speranță să vorbească despre speranță! Speranța și ființa se exclud, metafizic vorbind!
