JURNALUL DE LA GUANTANAMO SAU FEȚELE RĂULUI DE LÂNGĂ NOI

Colecția Istorie a Editurii Corint ne propune o carte mai mult decât surprinzătoare, aș zice mai degrabă șocantă prin ceea ce aduce în prim plan – jurnalul unui deținut politic american. Dar un deținut cu totul special: arestat în 2001, în 2016 așteaptă încă să fie trimis în judecată! În toți acești ani, în ciuda nenumăratelor solicitări personale ale autorului – Mohamedou Ould Slahi sau ale avocaților săi, de ajutorul cărora beneficiază abia din 2005, acestuia nu i s-a adus nicio dovadă clară privind acuzația de terorism pentru care a fost arestat de autoritățile Mauritaniei, țara sa natală, la cererea expresă a Statelor Unite Ale Americii. La data publicării cărții, audierea în vederea stabilirii situației lui Mohamedou Ould Slahi era programată pentru data de 2 iunie 2016. Din fericire, un miracol a avut loc și cererea de eliberare a fost aprobată la data de 17 iulie 2016 și, Mohamedou Ould Slahi a fost pus în libertate la data 17 octombrie 2016, după mai bine de 15 ani de detenție în regim maxim de securitate, fără ca autoritățile americane să fie capabile să găsească vreo acuzație reală!!! Într-adevăr, Statele Unite sunt țara tuturor posibilităților! Dar ceea ce este și mai șocant, dacă putem spune așa, este faptul că americanii, care se erijează în apărători ai drepturilor omului, îi aplică unei ființe umane tratamente fizice și psihice greu de închipuit și pentru susținătorii regimurilor totalitare ale lui Hitler sau Stalin, darămite pentru cei ai democrației. Dar ceea ce este mai grav, prezumția de nevinovăție nu este luată în calcul de către justiția americană pentru persoanele de religie musulmană, care s-au aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. De fapt, acesta reprezintă motivul principal pentru care Larry Siems a militat pentru publicarea Jurnalului de la Guantanamo și s-a ocupat personal de editarea acestuia, o misiune aproape imposibilă, ținând cont de cele peste 2500 de cenzurări ale textului! Larry Siems, cu o acribie de-a dreptul ieșită din comun, a reușit să refacă puzzle-ul prin notele de subsol detaliate, care corelează informațiile deținutului Slahi cu cele din rapoartele oficiale despre tratamentele aplicate de americani deținuților politici, mai ales celor din închisoarea Guantanamo, situată în golful cu același nume din Cuba. Astfel, cititorul poate avea o imagine detaliată despre surprinzătoarele fețe ale răului pe care le are națiunea care se consideră cea mai democratică din lume.

Românii care au trăit în comunism sau care au rude supraviețuitoare ale acestui regim pot înțelege mai ușor mecanismele care generează și susțin teroarea, ca metodă de control și menținere a unui sistem instaurat pe căi ilegale, însă americanul obișnuit este incapabil să accepte că este aproape imposibil să reacționezi față de abuzurile unui sistem totalitar. Cu atât mai greu îi este acestuia (american de rând) să accepte ideea că guvernul său a construit închisori destinate deținuților politici nu numai în SUA, ci și pe teritoriul altor țări și că tratamentele aplicate acestei categorii de prizonieri sunt incompatibile cu Declarația universală a drepturilor omului. Eu personal mă întreb câți americani obișnuiți au citit acest jurnal și cum au reacționat față de manipularea obsesivă la care sunt supuși de către sursele mass-media, serialele de televiziune, cu obsedantul model al americanului cel bun și al binelui, evident realizat tot de americani, care învinge întotdeauna. În contextul actual, al alegerilor pentru noul președinte american, cu cea mai virulentă (și plină de discursuri extremiste) campanie din ultimii 40 de ani, publicarea unei astfel de cărți mi se pare mai mult decât binevenită.

Autorul jurnalului, Mohamedou Ould Slahi, un tânăr mauritan care și-a depășit condiția studiind și lucrând în Germania, și apoi în Canada, ajunge prizonier fără voia lui doar pentru că un fost cumnat a făcut parte din gruparea Al-Qaeda și se pare că este unul dintre cei care a organizat atentatul din 2001, de la New York. Dar, și mai surprinzător pentru noi este să aflăm că SUA a colaborat și a susținut această grupare extremistă în anii 1980, în războiul din Afganistan, pentru a preveni instaurarea unui regim comunist aici. Slahi recunoaște de la început că a făcut parte din această grupare și că a luptat în Afganistan doar pentru a îndepărta comunismul, după care a întrerupt orice legătură cu această organizație. Un alt element șocant este faptul că acest tânăr mauritan, care a înțeles foarte bine avatarurile unei dictaturi, după cum reiese din prima parte a jurnalului său, atunci când relatează condițiile arestării sale în Mauritania, ajunge prizonier fără ca statul american să aibă vreo dovadă concretă împotriva, dar îl acuză de implicarea în așa-zisul atentat al mileniului pregătit înaintea faimosului atentat din 2001. Umorul fin specific celor educați transpare mai ales în prima parte a acestui voluminos jurnal, de peste 400 de pagini, și îl ajută pe deținutul Slahi să supraviețuiască unei nedreptăți cumplite. Ba mai mult, autorul se detașează, nu simte niciodată ură față de gardieni sau anchetatori și se dovedește un foarte psiholog al situației de excepție pe care o trăiește. După ce este arestat în Mauritania, este transferat fără explicații într-o închisoare din Iordania, apoi în Afganistan, ca, în cele din urmă să ajungă la Guantanamo. Și uite așa ni se confirmă ceea ce presa susține de multă vreme! Americanii au închisori secrete în mai multe țări și se „bucură” de susținerea și colaborarea unor țări care se vor democratice în aplicarea tratamentelor mai mult decât umilitoare deținuților politici, chiar dacă nu există dovezi clare în privința necesității arestării acestora. Slahi le justifică atitudinea astfel:

«Proverbul german spune Wenn das Militar sich bewegt, bleibt die Wahreit auf der Strecke – „Când armata se pune în mișcare, adevărul este prea lent pentru a ține pasul, așa că rămâne în urmă”.

Legile războiului sunt aspre. Dacă se poate spune totuși că există o fărâmă de bine într-un război, atunci ea constă în faptul că scoate din oameni tot ce au mai bun și tot ce au mai rău: unii încearcă să folosească anarhia pentru a le face rău altora, iar alții încearcă să reducă suferințele la minimum.» (p. 112)

Și totuși găsirea adevărului ar trebui să reprezinte un scop pentru noi toți și să nu ne descurajăm niciodată. Supraviețuirea lui Slahi în Guantanamo este, fără îndoială, un miracol, mai ales după ce a fost victima directă a programului special de torturi aprobat direct de către Donald Rumsfeld, secretar de stat în 2003, și care a cuprins în septembrie 2003 – decembrie 2003, luni întregi de izolare totală, adică fără sursă directă de lumină, fără perceperea niciunui sunet care să te ajute în realizarea unei imagini despre realitatea înconjurătoare, luni în care a suportat peste 20 de ore de interogatorii neîntrerupte, bătăi cumplite, poziții umilitoare, molestări sexuale….

„Lipsă de somn. Regim pe bază de apă. Orice mișcare în spatele ușii mele mă făcea să adopt poziția militărească de drepți, cu inima bubuindu-mi cu viteza cu care bolborosește apa care fierbe. Nu aveam absolut deloc poftă de mâncare. În fiecare clipă mă așteptam la următoarea sesiune de tortură. Speram să mor și să ajung în ceruri; indiferent cât de păcătos sunt, oamenii aceștia nu pot fi niciodată mai miloși decât Dumnezeu. În cele din urmă, toți va trebui să dăm ochi cu Domnul și să-i implorăm mila, recunoscându-ne slăbiciunile și păcatele. Abia dacă-mi mai aminteam vreo rugăciune – tot ce puteam spune era ”Te rog, Doamne, scapă-mă de durere…” (p. 350)

Mohamedou Ould Slahi, un om profund religios, pentru care abandonarea vieții reprezintă un păcat capital, a conștientizat la timp pierderea lucidității și a acceptat să facă jocul anchetatorilor, oferindu-le un scenariu halucinant despre așa-zisul său rol în atentatul mileniului și în atentatul din 2001. Paradoxal pentru noi este că timp de câteva luni bune, după cum reiese din ultimul capitol al cărții, dedicat anilor 2004 – 2005, acuzatorii săi l-au crezut, raportându-se obsedant la motto-ul închisorii Guantanamo:

„Deținuții din GTMO sunt vinovați până la dovedirea nevinovăției.” (p. 116).

De-altfel anchetatorii săi au replicat permanent față de cererea de habeas corpus a lui Slahi spunându-i că în astfel de situații nu ai nevoie decât de dovezi circumstanțiale ca să închizi un om!. Culmea este că, după ce parcurgi jurnalul constați că nici măcar o singură dovadă circumstanțială nu s-a putut găsi pentru a-l judeca la Slahi, dar americanii au continuat să-l considere un pericol real pentru țara lor.

Erudiția și finețea intelectuală a autorului reies și din faptul că în momentul în care a fost arestat nu vorbea engleza, limba în care a scris jurnalul. După perioada de izolare totală a decis să învețe sistematic engleza, după cum ne povestește în ultimul capitol al cărții. Deși era limba anchetatorilor, sursa răului, învățarea acesteia a reprezentat, fără ca autorul să realizeze pe deplin, o metodă excelentă de supraviețuire într-o lume anarhică, fără valori pozitive. Cealaltă metodă de supraviețuire a fost, neîndoielnic, rugăciunea și credința nestrămutată într-un Dumnezeu bun, chiar dacă gardienii, anchetatorii au încercat sistematic să-i distrugă sistemul de valori și iubirea aproapelui.

„Jurnalul de la Guantanamo” ne aduce cu picioarele pe Pământ, ne zdruncină propriile concepții despre lume, ne determină să fim mai atenți la ce ni se oferă prin sursele mass-media, dar, dincolo de toate acestea, ne provoacă să ne regăsim umanitatea din noi. Sperăm într-o publicare fără cenzurări și într-o completare a acestei lecții de viață.

Jurnalul de la Guantanamo de Mohamedou Ould Slahi