Alexandru Anghel este redactor la Editura Herald, traducător și coordonator de colecții. Absolvent de filosofie, preocupat de studiile de filosofia științei și de încă multe altele, s-a dovedit a fi un interlocutor neașteptat de „vorbăreț” pentru cineva atât de cufundat în studii serioase. Veți descoperi în răspunsurile oferite câtă muncă, tenacitate și cunoaștere profundă se ascund în spatele titlurilor apărute pe piața editorială românească, titluri traduse, redactate sau îngrijite de Alexandru Anghel.
Bună ziua, Alex, şi mulţumesc că ai acceptat să vorbeşti cu mine pentru bookhub.ro.
Mulţumesc şi eu pentru invitaţie. Ca întotdeauna, este o plăcere să te am ca interlocutor, tot aşa cum este o plăcere să descoperi lumea cărţii prin filtrul plin de pasiune şi pricepere al colegilor tăi de la bookhub.ro.
Eşti unul dintre oamenii aceia care par să poată înşela timpul. Eşti traducător, filosof, scormonitor în cărţi şi coordonator de colecţie. Cum reuşeşti să faci toate astea? Sau, mai bine zis, când reuşeşti?
În momentul de faţă, de fapt de vreo doisprezece ani de când traduc şi editez cărţi, mă plasez într-un echilibru mai mult sau mai puţin stabil între setea de cunoaştere şi dorinţa de a o împărtăşi altora: în cazul de faţă cititorului român. Acesta aş putea spune că este motorul sau resortul care mă împinge să duc la bun sfârşit cele mai multe dintre proiectele mele, întrucât există şi proiecte nefinalizate (care nu sunt puţine). Trebuie să mărturisesc că este un rar privilegiu pentru un traducător să parcurgă aproape toate etapele naşterii unei cărţi: identificarea ei, traducerea, conceptualizarea copertei, compunerea descrierii cărţii de pe coperta a patra şi chiar promovarea ulterioară de la târguri şi evenimente.
Legat de timp: unele traduceri sunt mai cronofage decât altele. Când trebuia să-mi scriu teza de doctorat, profesorul coordonator mă îndemna, în felul său caracteristic, la „rugăciune şi asceză”. Nu ştiu ce să spun despre rugăciune, dar aş descrie munca la o traducere densă, dintr-un clasic (cum este Hume sau Hobbes), prin „ţigări, cafea şi asceză”. Nu puteam să duc la bun sfârşit multe dintre proiecte fără un regim draconic şi fără perseverenţă. Toate aceste pot părea apăsătoare, dar când îţi place ceea ce faci, când tradusul îţi devine a doua natură, când dai posibilitatea lumii să citească autorii şi ideile pe care le-ai intermediat tu, acest act devine pură plăcere, având chiar o uşoară tentă terapeutică.
Eşti coordonatorul, la editura Herald, a două colecţii serioase şi interesante, pe care eu le-am promovat constant de-a lungul anilor: Cogito şi Mathesis. Te ocupi de publicarea unor titluri venerabile din istoria filosofiei, dar şi de cărţi din domeniul ştiinţei şi volume care încearcă abordări interdisiplinare ale marilor teme ale momentului. Este rentabilă existenţa unor astfel de colecţii?
În primul rând, apreciez nespus interesul tău pentru conţinutul celor două colecţii: recenziile tale sincere, inteligente şi spumoase pun foarte bine în perspectivă titlurile vizate şi ajung la publicul potrivit. Dacă mă întrebai despre rentabilitatea unor astfel de colecţii acum şapte ani, când apăreau primele traduceri în Mathesis şi Cogito, ţi-aş fi răspuns că numai pasiunea pentru filosofie şi ştiinţă justifică existenţa lor. Între timp, am învăţat nişte lecţii, am operat nişte modificări şi am reformulat aproape totul. În momentul de faţă, cu unele excepţii, cele două colecţii sunt cât se poate de rentabile. Cred că sunt, în general, două căi de abordare a unui plan de colecţie editorială: una prin care urmăreşti să publici ce publică toată lumea, şi una prin care încerci zone mai puţin explorate, de care lumea nu se atinge din delăsare sau din teama de a nu fi etichetată. În cazul de faţă, am mers în principal pe a doua cale, lucru care se simte mai ales în colecţia de filosofie. Chiar dacă, de cele mai multe ori, mergi pe ideea de „încercare şi eroare”, nu poţi să nu ai un plan în ceea ce publici: cititorul vede acest lucru, îşi creează o aşteptare şi revine să vadă ce mai publici.
De fapt, cui se adresează mai exact aceste două colecţii?
Cel mai simplu răspuns ar fi: celor interesaţi de ştiinţă şi de filosofie, cu educaţie medie şi mai ales superioară. Dar, de obicei, lucrurile nu sunt atât de simple, deoarece fiecare carte pe care o aleg caut să fie una ce exprimă o viziune asupra lumii, şi, dacă urmăreşti cu atenţie ce s-a publicat în ultimii patru ani, poţi identifica o perspectivă de la care nu mă abat decât foarte rar. Cititorul vizat este unul preocupat de o deschidere, aş putea să-i spun, „naturalist-ştiinţifică modernă”.
În definitiv, ceea ce urmăresc este un public cât mai mare, nu cât mai restrâns. De aceea textele au un nivel de adresabilitate destul de crescut (Sagan, Mlodinow, Dawkins, Voltaire), sunt texte de popularizare; sau sunt texte fundamentale (Darwin, Hobbes, Hume). Acesta este şi motivul pentru care, la nivel de imagine şi marketing, titlurile clasice le tratez tot aşa cum se obişnuieşte astăzi cu noile apariţii: o descriere atractivă şi edificatoare, precum şi citate laudative din autori celebri despre carte sau despre autorul acesteia. Crede-mă, un text fundamental nu duce lipsă de aşa ceva.
Ultimii doi ani au fost absolut remarcabili. Au apărut multe titluri grele ale istoriei filosofiei europene. În traducerea ta, au apărut,pentru prima dată integral în limba română, titluri esenţiale precum Dialogurile asupra religiei naturale a lui David Hume sau, absolut remarcabil, Leviatanul lui Thomas Hobbes (integral în limba română după aproape patru secole de la publicare). Cum a fost posibil ca aceste titluri să vină atât de târziu în faţa publicului român? Cum putem şi, mai ales, mai putem recupera din restanţele culturale?
În urmă cu nişte ani, un clujean care, printre multe altele, este un sârguincios coordonator de colecţii şi un traducător neobosit, conf. dr. Alexander Baumgarten, răspundea într-un interviu că avem nevoie de vreo cincizeci de ani pentru a traduce textele filosofice şi teologice restante. Deşi, în cazul autorilor şi temei care mă preocupă, perioada comunistă a oferit unele traduceri bune, în ritmul în care merg lucrurile acum, cred că aş putea estima şi eu cam aceeaşi perioadă pentru a ne sincroniza cu, de exemplu, nivelul de traduceri din spaţiul cultural francez sau italian. Ne trebuie mai multe proiecte de finanţare, mai multe granturi, un cadru organizat de lucru. Este adevărat, în acest demers nu sunt singur, şi îi pomenesc aici cu admiraţie pe conf. univ. dr. Dana Jalobeanu (cu grupul din jurul său) care cercetează şi traduce autori ce au marcat Revoluţia Ştiinţifică, şi pe bunul meu prieten, conf. univ. dr. Adrian Niţă, ale cărui traduceri din Leibniz, şi nu numai, au umplut un gol uriaş.
Ca să răspund la întrebarea referitoare la apariţia tardivă a celor două titluri, cred că aici a fost vorba despre o neîndeplinire a unor condiţii minime: o finanţare coerentă şi/sau o editură interesată. Leviatanul lui Hobbes este cazul cel mai grăitor: pentru o traducere completă şi un aparat critic desăvârşit este nevoie de finanţare, întrucât nu traduci şi atât. În acest caz, traducerea este dublată obligatoriu de alte lecturi din epocă şi contemporane. În lipsa acestor condiţii şi întrucât am avantajul muncii într-o editură, am reuşit, zic eu, să găsesc o cale de mijloc (destul de greu repetabilă) între o traducere „minimală” şi una ştiinţifică, academică, posibilă numai prin finanţare. Astfel, majoritatea materialelor pe care le traduc respectă rigorile ştiinţifice minime şi nu sunt excesiv de încărcate cu aparat critic, adică sunt îmbrăcate într-un veşmânt lejer, dar sunt ţesute cu un fir ales. Cred că acest model intermediar de lucru poate contribui la îmbogăţirea culturii noastre, în condiţiile în care cel care se apucă de astfel de proiecte să fie cu adevărat atras de ele şi să-i placă cercetarea.
Eşti absolvent de filosofie. Tot mai multe voci proclamă căderea filosofiei în desuetudine sau chiar moartea filosofiei. Cât adevăr e în asta? Mai au oamenii nevoie de filosofie azi?
Câtă vreme suntem capabili de autoreflecţie, câtă vreme ne putem studia felul în care examinăm orice lucru va exista şi filosofie. Din câte am auzit eu, cele mai recente voci ce proclamă această moarte sau osificare a filosofiei vin din partea unor oameni de ştiinţă cu priză la public. Dacă la începutul ştiinţei moderne cei care practicau această îndeletnicire se numeau „filosofi naturali” se întâmpla pentru că încă nu se operase o separare conceptuală între cele două activităţi. Spun „conceptuală” pentru că, în realitate, filosofia (cu ontologia şi epistemologia sa) nu a fost stoarsă din activitatea ştiinţifică. Thomas Kuhn spunea că oamenii de ştiinţă, când propria lor activitate suferă o criză şi nu mai progresează, încep să filosofeze: cu alte cuvinte, aceştia se întorc la fundamentele cunoaşterii, îşi reevaluează metodele şi protocoalele, multe dintre ele fiind reguli stabilite cu multă vreme în urmă de mari figuri şi de mari tradiţii filosofice.
Aşa cum ştiinţa nu cred că poate renunţa la filosofie, nici omul obişnuit nu cred că ar trebui să fie văduvit de roadele acesteia. Dincolo de marile întrebări ale vieţii (de pildă: De ce există ceva mai degrabă decât nimic? Are vreun sens viaţa în acest univers? Cine sunt eu? Ce este conştiinţa mea? Există viaţă după moarte?) şi de înţelegerea felului în care ne cunoaştem pe noi înşine şi realitatea din jurul nostru, cred că majoritatea oamenilor ar găsi un folos mai ales acolo unde filosofia devine practică. Cel mai reprezentativ domeniu este, în opinia mea, „gândirea critică”: o îmbinare strălucită între instrumentarul ştiinţific şi logica filosofică. Gândirea critică, în general vorbind, este o analiză sau o evaluare raţională, sceptică şi cât mai obiectivă a faptelor cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi. Este, până la urmă, o metodă de filtrare a informaţiei ce ne asaltează pe parcursul vieţilor noastre, de la un anunţ de vânzare a unei maşini sau o ştire din mass-media până la mărturii despre vindecări miraculoase sau viziuni extatice. Cred că fiecare dintre noi avem nevoie de acest minim instrument de cernere a bullshit-ului, iar filosofia are ce ne oferi.
Trăim o epocă ştiinţifică. Niciodată nu s-a investit mai mult în cercetare, înţelegem tot mai bine şi mai riguros universul în care trăim. Unii celebrează metoda ştiinţifică ca fiind cea mai mare realizare a spiritului uman, alţii deplâng „nesfârşita gâlceavă dintre pământ şi cer”(Kolakowski) iscată de ştiinţă. De ce e atât de importantă ştiinţa pentru noi? Şi ce aşteptăm de la ea în viitor?
O spun de la început: ştiinţa mi se pare cel mai important şi util instrument descoperit vreodată de om. Ştiinţa funcţionează fie că vorbim despre o bombă ţintită cu precizie, fie că vorbim despre o operaţie chirurgicală de succes, şi mai ales dacă vorbim despre predicţii referitoare la fenomenele naturale. Problema nu este ştiinţa, ci felul în care o folosim: ea s-a dezvoltat mai repede decât am reuşit noi să ne dezvoltăm atât moral, cât şi intelectual. Majoritatea dintre noi suntem copleşiţi de forţa transformatoare a acestui instrument şi începem ori să-l demonizăm, ori să-l divinizăm. Ştiinţa ne scoate, cumva cu forţa, din stadiul relativ de copilărie în care ne aflăm, cu poveştile noastre despre lumi pline de zâne bune şi rele, ne scoate dintr-un cosmos predictibil şi ne aruncă într-un univers impredictibil şi rece. Ne-a luat pe nepregătite, iar dacă nu suntem informaţi cu privire la limitele şi posibilităţile sale, dacă nu primim o minimă educaţie științifică riscăm, după cum credea Carl Sagan, să ne autodistrugem.
Se mai spune că ştiinţa, prin anatomizarea alcătuirii noastre şi prin perspectiva pe care o oferă, ne „dezumanizează”. Însă omul este singura specie de pe Pământ (şi, din câte ştim, din univers) care cultivă ştiinţa: cum ar putea fi dezumanizant un lucru atât de specific omului?
Această imagine sumbră a ştiinţei cred că este foarte bine contracarată de marii popularizatori ai spiritului ştiinţific – Carl Sagan, E.O. Wilson, Leonard Mlodinow, Steven Weinberg, Sean Caroll, Richard Dawkins, Stephen Jay Gould, Kip Thorne, ca să numesc doar câţiva – care ne-au arătat că această întreprindere profund umană ne oferă o perspectivă asupra alcătuirii noastre şi asupra lumii în care trăim ce merge dincolo de provincialismul, tribalismul, şovinismul şi xenofobia atât de tentante pentru spiritele ce cad pradă perspectivei oferite de o lume închisă şi încremenită în trecut: nu trebuie decât să privim cerul înstelat şi să fin conștienți în fiecare clipă că toţi suntem, în ultimă instanţă, pulbere de stele.
Legat de ultima parte a întrebării, pot spune că, având în vedere progresele uimitoare ale ştiinţei şi în cazul în care nu ne autodistrugem, cred că ea ne poate oferi o viaţă mai bună, mai lungă şi mai mult răgaz pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Totul depinde, evident, de cum o vom folosi, de adaptarea noastră (etică, socială, intelectuală) la provocările pe care le impune, altfel ne vom minuna de forţa pe care o dezvoltă şi vom căuta refugiu în propria fantezie, care este mult mai controlabilă şi mai predictibilă.
Multe dintre textele pe care le publici aparţin Iluminismului clasic, altele vin din zona Noului Ateism (Harris, de exemplu), altele abordează alte forme de critică a religiei. În timp ce unii proclamă moartea religiei ca fenomen hegemonic, alţii văd, dimpotrivă, o reîntoarcere a religiei în lumea de azi şi o sete fără precedent de sacru a omului contemporan. Care este statutul religiei azi? Are ea vreun viitor? Are umanitatea alte opţiuni în afară de revenirea la pietate?
Religia este fără nicio îndoială un produs uman. Formele pe care le-a avut de-a lungul timpului au depins de epoca şi de constituţia psiho-socială a celor care au aderat la ea şi care au promovat-o. Religia nu este un simplu cod moral, ea face afirmaţii despre realitate, despre originea şi alcătuirea universului şi a omului, este o formă de cunoaştere bazată pe credinţă. În general, religia se structurează şi se ţine laolaltă prin raportare la o serie „adevăruri” ce nu pot fi puse sub nicio formă în discuţie, iar această dimensiune reprezintă şi forţa, şi slăbiciunea sa. Este forţa sa, întrucât răspunde nevoii omului de a avea certitudini, şi este slăbiciunea sa, întrucât o separă de restul umanităţii (de orice altă religie sau doctrină care nu-i împărtăşeşte „adevărul”) şi o face o ţintă uşoară pentru orice analiză raţională. Când, în primii ani ai secolului al XVIII, marele filosof şi teolog englez Samuel Clarke începuse să apere creştinismul folosindu-se de argumente raţionale, colegii săi l-au acuzat că a deschis calea către ateism. Într-adevăr, Clarke scosese religia creştină, dogmele şi principiile sale, de sub aripa fideismului, din zona lui „Cred pentru că este absurd”, pentru a o aduce în zona dialogului public raţional, dialog la care au luat parte filosofi atei, liber-cugetători şi deişti (Anthony Collins, David Hume, Voltaire, D’Holbach etc.).
Astăzi, Noul Ateism, după cum mai este numit, a avut cel puţin rolul de a pune în discuţie la nivel public doctrine fundamentale ale celor trei religii abrahamice. S-a năvălit în Sanctum sanctorum şi s-a ridicat în aer praful aşezat acolo de-a lungul veacurilor. Dincolo de excesele întâlnite, în această dezbatere, de-o parte şi de alta, cred că atât creştinul, evreul sau musulmanul, cât şi agnosticii, liber-cugetătorii sau ateii au avut ocazia să arunce o nouă privire asupra unor lucruri lăsate neatinse de atâta amar de vreme.
Aş vrea să zic că, alături de atâtea voci, religia nu poate avea un viitor dacă nu se schimbă, dacă nu se modernizează cumva. Însă religiile revelate, religiile „cărţii”, nu se pot schimba, cel puţin la nivel fundamental, fără a dispărea. Schimbarea le va ucide. Din păcate, singura lor şansă de a avea un viitor este să rămână anacronice, să nu renunţe la credinţa în veşnica autenticitate a unor vechi idei şi doctrine. Dacă începe să creadă că Biblia sau Coranul sunt simple metafore şi că poate nu sunt revelate, întregul edificiu se va prăbuşi, întrucât cheia realităţii oferită de aceste texte se va face pierdută.
Spui că există o sete fără precedent de sacru a omului contemporan. Eu aş spune că există o sete fără precedent de spiritualitate a omului contemporan. Pluralismul, societatea deschisă, formele de guvernământ seculare, toate acestea au contribuit la libertatea de a-ţi alege propria religie, de a-ţi formula propria spiritualitate. Am putea spune că astăzi, într-o anumită măsură şi în anumite ţări, există câte o religie de fiecare om, o spiritualitate alcătuită după preferinţele fiecăruia, întrucât nu mai există o impunere centralizată, teocratică, care să ne spună în ce şi în cine să credem. Poate că această formă de spiritualitate este viitorul pe care îl va avea religia.
Asistăm la apariţia unor înfruntări culturale fără precedent în spaţiul românesc şi a unor regretabile polarizări (vezi, de exemplu, nebunia iscată in jurul iniţiativei Coaliţiei pentru Familie). Cum poate societatea românească trece cu graţie peste aceste momente de fractură internă? Poate ajuta în vreun fel educaţia umanistă şi scientist-filosofică pe care încerci s-o faci la dezamorsarea unor astfel de conflicte intrasociale?
În fond, acest tip de conflict nu este nou. Drepturile minorităţilor de gen, de rasă, sexuale sau religioase au fost de atâtea ori puse în discuţie şi negate, şi sunt sigur că vor mai exista astfel de episoade. Punctual vorbind, cred că toate aceste dezbateri nu vor schimba opiniile de-o parte sau de alta: cei mai mulţi oameni (cu drept de vot) şi-au ales deja tabăra. Discuţiile publice în contradictoriu pe tema căsătoriei persoanelor de acelaşi sex au o utilitate mărginită, fără efecte pe termen lung. Cel mult, ele furnizează omului de rând, atunci când sunt de bun simţ şi bine construite, argumente în favoarea taberei din care face parte – ştiu eu, poate că este un lucru bun să ne mai şlefuim abordarea! Însă, cred că adevărata schimbare se petrece odată cu schimbarea generaţiilor, iar aici intră tipul de lecturi pe care îl promovez în cele două colecţii ale editurii Herald. Colecţia de filosofie oferă texte scrise de autori martori ai unor epoci care au definit societatea modernă în care trăim astăzi, iar cea de ştiinţă oferă o perspectivă non-sectară asupra semenului tău, arătându-ţi că poţi gândi independent şi poţi trăi liniştit fără a avea certitudini absolute.
Ştiu că ai şi acum în lucru traducerea unui alt text fundamental pentru prima dată în limba română. Ne poţi spune despre ce e vorba?
Este vorba despre Tratat asupra naturii omeneşti, scris de David Hume în prima parte a secolului al XVIII-lea şi în prima parte a vieţii sale. În anumite zone ale filosofiei, precum filosofia minţii şi epistemologie, monumentala carte a lui Hume este comparabilă ca influenţă cu Leviatanul lui Hobbes, fiind considerată de mulţi documentul fondator al ştiinţei cognitive. Această traducere vine să umple la rândul ei un gol în spaţiul traducerilor filosofice româneşti şi sper că va fi receptată cu acelaşi interes de care s-a bucurat Hobbes.
Ce planuri de viitor ai în privinţa Cogito şi Mathesis, dar nu numai?
Planul pentru cele două colecţii se află în plină desfăşurare. Pentru colecţia de filosofie urmează să fie publicat un text netradus până acum la noi, scris de controversatul autor de secol XVIII, Paul-Henri Thiry, Baron d’Holbach – este vorba despre Eseu asupra prejudecăţilor; iar în colecţia de ştiinţă urmează să mai apară un titlu de Sagan, Miliarde şi miliarde, la care se va adăuga ultima carte a fizicianului Sean Carroll, The Big Picture: On the Origins of Life, Meaning, and the Universe Itself (2016). Dar asta nu e tot. O surpriză o constituie reluarea unei colecţii mai vechi a editurii, numită „Cultură şi civilizaţie”, unde voi aduce autori cât mai interesanţi şi mai importanţi: primele două titluri plănuite pentru început sunt Franz Cumont, Astrologie şi religie la greci şi la romani, şi extrem de populara carte (pe care o traduci tu acum) a lui W. Durant, Povestea filosofiei, o interesantă istorie a ideilor şi oamenilor care au făcut cinste filosofiei.
Mult succes, Alex. Îţi ţinem pumnii.
Sursa foto: arhiva personală Alex Anghel
