Medievalistul Jacques Le Goff a fost cel care s-a aplecat, cu desăvârșită erudiție, asupra categoriilor sociale care cunosc un deosebit avânt în Europa, în perioada secolelor XII – XIII, perioadă în care este specializat autorul: intelectualii, negustorii și bancherii. În română au fost traduse cărțile sale Intelectualii în Evul Mediu (1991) și Negustorii și bancherii în Evul Mediu (1994), la editura Meridiane, iar la editura Polirom apare volumul coordonat de Jacques Le Goff, Omul medieval (1999).
Prima carte dintre cele menționate, Intelectualii în Evul Mediu, este un eseu istoric publicat, în original, în 1957, iar apoi, fără modificări, în 1985. În prefața celei de-a doua ediții, autorul își justifică fidelitatea față de textul inițial prin faptul că, deși multe lucruri despre perioada analizată au fost descoperite între timp, cadrul general al epocii a rămas același, la fel ca și imaginea intelectualului medieval prezentată în 1957. Concepută astfel, ca o descriere în linii mari a perioadei și a cărturarului ce-i corespunde, și nu ca un studiu exhaustiv, cartea riscă cu greu să-și primeze conținutul. În același timp, caracterul ei sintetic poate crea dificultăți cititorului neavizat, care o va găsi, probabil, prea concentrată și va fi nevoit să o completeze cu alte lecturi pentru a înțelege pe deplin tezele conturate de autor. Așadar, cei care nu știu ce este renașterea carolingiană sau averroismul, sau nu cunosc unele evenimente istorice ca cele referitoare la, de exemplu, Reconquista sau Cruciade, vor rămâne, pe alocuri, puțin lămuriți sau de-a dreptul năuciți. Vor avea, în schimb, un perfect plan de idei de la care să pornească o ulterioară investigație, precum și o imagine de ansamblu asupra subiectului. Aceasta din urmă ar putea fi motivul pentru care și cealaltă categorie de cititori, plictisiți de detaliile istorice cu care sunt familiarizați deja, ar găsi cartea atractivă, din moment ce, fără a intra în amănunte, ea trasează liniile directoare ale epocii, fiind un bun reper pentru sistematizarea cunoștințelor. Bineînțeles, vorbesc pentru și ca un simplu cititor, mai mult sau mai puțin avizat, nu pentru sau ca specialist, care își are propriile coordonate specifice de apreciere.
Cartea este structurată în trei părți, câte una pentru fiecare dintre cele două secole, al XII-lea și al XIII-lea, precum și unul dedicat transformării intelectualului universitar în intelectualul umanist.
În prima parte, De Goff arată factorii care au condiționat apariția intelectualului medieval, anume a celui universitar. Dezvoltarea orașelor trebuie menționată în primul rând, acolo unde apariția meseriilor prefigurează și nașterea acestei noi “profesii” – de universitar, de meseriaș al cărții. Școlile generale din veacul al XII-lea, care abia în secolul al XIII-lea se vor transforma în universitățile propriu-zise, migrează din mănăstiri în acest mediu urban, și sunt deschise, ca atare, nu doar clericilor (deși aceștia vor fi principalii rezidenți ai lor). Traducerile filozofilor greci, mai ales ale lui Aristotel, sunt încă un motiv pentru care o canalizare instituțională a acestor noi achiziții intelectuale este imperativă. Iar transformarea cărților din tezaur monastic în instrument de cercetare pavează direct drumul spre apariția Universității, în secolul al XIII-lea, subiect care constituie miezul celei de-a doua părți.
Odată cu Universitatea apare și metoda universitară – scolastica – metoda dezbaterilor raționale, atentă la cuvânt și sclava autorității. Dar cel mai bine este lămurită scolastica prin felul în care era organizat învățământul universitar. Așadar, Universitatea avea două “niveluri”: unul primar – Artele, și altul superior – Drept, Medicină, Teologie. Artele (așa-numite Liberale) cuprindeau Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Muzica, Geometria și Astronomia (li s-au adăugat, mai târziu, Fizica și chiar Economia). Nivelul primar dura cam șase ani și se încheia, după primii patru ani, cu Bacalaureatul, apoi, după alți doi ani, cu Doctoratul. La acest nivel primar se întâlneau și studenții săraci care nu nădăjduiau să ajungă la doctorat și se simțeau liberi să polemizeze:
„Tot acolo se găseau studenţii cei săraci care nu ajungeau pînă la licenţă şi cu atît mai puţin pînă la costisitorul doctorat, care însufleţeau dezbaterile cu întrebările lor incitante. Acolo erai cel mai aproape de populaţia oraşelor, de lumea exterioară, există cea mai redusă preocupare de a obţine beneficii şi de a fi pe placul ierarhiei bisericeşti căci acolo era cel mai vivace spiritul laic iar omul se simţea cel mai liber“. (p.130)
Să te duci la universitate de dragul polemicii!, asta era, de fapt, esența scolasticii. Studiul în aceste instituții avea la bază analiza textului, inclusiv gramaticală (lectio), analiză care naște discuția, iar lectio trece în quaestio (întrebare), iar aceasta la rândul său se transformă în dispută (disputatio), detașându-se, uneori, total de text. Disputa e în centrul vieții universitare, așadar e sensul însuși al scolasticii. Iar disputa quodlibetică e o sublimare a disputei până la cote inimaginabile; totul trebuia pus la îndoială (Toma d’Aquino își dă chiar întrebarea cea mai periculoasă, cea despre existența lui Dumnezeu, și începe prin a o nega recurgând la un argument binecunoscut azi care spune că, din moment ce lumea poate fi explicată prin cauze naturale, nu ar exista motive să recurgem la cauze supranaturale):
„În dispita quodlibetică, oricine poate ridica orice problemă. Aici este marele risc pentru profesorul care susţine o şedinţă. Chestiunile sau obiecţiile îi pot veni din toate părţile, ostile, ciudate, şirete, nu importă. El poate fi interogat cu bună credinţă, ca să i se afle părerea; dar pot fi şi tentative rău intenţionate de a-l pune în contradicţie cu el însuşi, de a-l obliga să se pronunţe asupra unor subiecte fierbinţi pe care ar prefera să nu le abordeze niciodată. Uneori poate fi vreun străin animat de curiozitate sau vreun spirit neliniştit; alteori, vreun rival invidios sau un alt profesor care va încerca să-l pună într-o postură neplăcută. Uneori problemele vor fi clare, interesante, alteori ambigue, în care caz profesorului îi va fi greu să le desluşească ţinta exactă, şi adevăratul sens. Unii, cu candoare, se vor mărgini la domeniul strict intelectual; alţii însă vor fi mînaţi de gînduri ascunse vizînd politica sau discreditarea profesorului . . . Celui care voieşte să susţină, o dispută quodlibetică îi trebuie o prezenţă de spirit ieşită din comun şi o competenţă cvasi-universală”. (p.109)
Dacă voiai sa faci și un nivel superior, mai aveai nevoie de încă patru – șase ani (la Drept și Medicină) până la opt – nouă ani (Teologie) și atunci te considerai învățat.
Ultima parte vorbește despre schimbarea statutului universitarului care caută să-și facă o stare și să se înnobileze, fiind tot mai interesat de bani, avere și titluri și tot mai îndepărtat de dispute. Viața intelectualului medieval din secolele XII și XIII este prezentată, în carte, înrămată de celelalte două tipaje care o mărginesc, cel al călugărului–copist, preocupat doar de corectitudinea manuscriselor sale, nu și de conținut, deoarece de aceasta credea că depinde durata reținerii sale în Purgatoriu, acest reprezentant tipic al renașterii carolingiene precedând scolastul, și cel al umanistului retras în singurătatea cetății sale – intelectualul ce i-a urmat “meseriașului universitar”. Contrastul dintre aceștia din urmă trage cortina cărții Intelectualii în Evul Mediu:
„Nimic mai izbitor decît contrastul dintre imaginile care reprezintă la lucru, pe de o parte pe intelectualul Evului Mediu, iar pe de altă parte pe umanist.
Primul este profesor, reprezentat în timp ce predă, înconjuraf de elevi, asediat de băncile în care se înghesuie auditoriul. Al doilea este un savant solitar, surprins în cabinetul său de lucru, liniştit, confortabil aşezat în mijlocul încăperii spaţioase şi înstărit mobilată, unde gîndurile sale se mişcă liber. Acolo, tumultul şcolilor, praful sălilor de curs, totala nepăsare privind decorul în care se munceşte în colectivitate”. (p.176)
Intențiile autorului în proiectarea cărții fiind explicate mai sus, aceasta fiind concepută ca frescă a intelectualului, nu ca succesiune a evenimentelor, libertatea pe care mi-o asum, de a vorbi despre aspectele neglijate cu bună-știință în carte, nu are nicidecum intenția de a notifica vreo carență de integritate, ci, uneori, chiar de a sublinia ideile autorului.
Una dintre “marile absențe” din lumea intelectuală a lui Le Goff este galantul trubadur, născut în sudul Franței și apoi răspândit cu rapiditate în întreaga Europă. Deși Octavio Paz, în rând cu alți autori de altfel, consideră că anume trubadurii ne-au învățat iubirea romantică, Jacques Le Goff nu-i include nici pe aceștia, nici pe autorii romanelor cavalerești (care tot în secolul XII apar) în rândul intelectualilor. Are dreptate, de bună seamă, căci nici noi nu-i considerăm intelectuali pe maneliștii de azi. Intelectualul din secolul XII, asemănător celui de azi, este cel legat de lumea universitară, cu diferența că aceasta, pe atunci, abia prindea viață. Totuși, dacă insist asupra trubadurilor, o fac nu pentru că ar fi meritat să fie incluși în categoria de intelectual, ci pentru că, împreună cu misticii, au dat naștere individualismului, primii prin descrierea sentimentelor personale ale îndrăgostiților deznădăjduiți, iar cei din urmă prin aplecarea asupra suferințelor lui Isus. Anume pe această dublă filieră a pătruns ideea și în filozofie, domeniu mai demn de măreția de care se va bucura, ulterior, aceasta.
Dacă trubadurii și romancierii abia au fost pomeniți în cuprinsul cărții, goliarzii, în schimb, pentru că au avut legătură cu universitatea, s-au bucurat de mai multă considerație din partea autorului. Grupuri de răzvrătiți față de biserică, dar și față de orice altă autoritate, căreia îi adresau poezii satirice, ducând un mod de viață provocator, pe care azi l-am numi libertin, goliarzii sunt, poate, corespondenții medievali ai tinerilor ce au făurit revoluția sexuală din anii ’60. Ei nu puteau fi trecuți cu vederea din moment ce “au infectat” mediul universitar, ideile lor pătrunzînd până la averroiști și fiind, împreună cu aceștia din urmă, prigoniți.
Ciocnirii Occidentului cu lumea arabă Jacques Le Goff îi rezervă nu mai mult de o pagină, deși Averroes și averroismul sunt amintiți în mai multe rânduri și în pofida faptului că Aristotel, autoritatea dominantă a scolasticii, a fost recuperat tocmai prin intermediul arabilor. Bineînțeles, istoria “reîntoarcerii” Filozofului depășește scopul cărții și chiar merită o carte aparte, iar eu o amintesc doar pentru că, din nou, ar avea legătură directă, în opinia unor autori, cu apariția universităților. Astfel, după moartea sa, lucrările-i s-au prăfuit într-un subsol al rudei discipolului său, de unde le-a scos un bibliotecar, după care acestea nimeresc în Roma, în urma cuceririi Atenei de către Sulla. După căderea Imperiului Roman de Apus, de Aristotel se interesează sectele neortodoxe din Bizanț și aici, pe teritoriul actualelor Turcii, Sirii și Iran, este tradus intens (în siriană). Asta în timp ce, în Europa, doar o infimă parte din Aristotel, anume din scrierile sale de logică, e tradusă de Boethius. Astfel, din secolul VI, când Boethius operează acele traduceri, până în secolul XII, adică timp de șase secole, europenii l-au cunoscut pe Aristotel doar în calitate de logician. L-au întâlnit din nou în Spania, unde a ajuns datorită arabilor care, în marșul lor triumfal, prin Orient și Africa de Nord, spre Europa, înhață și scrierile aristotelice de la bizantini, pe care le studiază pe peninsula Iberică, unde organizează biblioteci grandioase (de exemplu, la Toledo). Anume aici, Ibn Rushd (cel poreclit de latini Averroes) își scrie faimoasele comentarii la Aristotel care vor sta la baza averroismului latin. Cum în secolele XII și XIII creștinii recuceresc teritorii importante din peninsulă Iberică, ocupată, pentru o lungă perioadă, de musulmani (restaurarea creștinătății în peninsulă a fost numită, mai târziu, Reconquista), schimburile culturale între arabi (dar și evrei) și occidentali se intensifică, iar Aristotel este abia atunci descoperit de aceștia din urmă și în calitate de fizician, moralist, metafizician.
Dar în lumea latină nu va intra un singur Aristotel, ci o suită întreagă, după cum afirmă și Jacques Le Goff:
„El soseşte acum înzestrat cu comentariile marilor filozofi arabi, ale lui Avicenna şi mai ales ale lui Averroes. Aceştia l-au împins la extrem, l-au îndepărtat pe cît era posibil de creştinism.
Astfel, nu unul ci doi Aristotel cel puţin pătrund în Occident: adevăratul şi cel al lui Averroes. În realitate, chiar mai mulţi, căci fiecare comentator sau aproape fiecare are al său Aristotel”. (p.126)
Mai mult ca atât, occidentalii nu prea știau greaca și pentru a-l traduce pe Aristotel, recurg la ajutorul mozarabilor, evreilor și musulmanilor.
Istoricul filozofiei Alain de Libera acordă mult mai multă importanță influenței arabe (a peripateticienilor) asupra Occidentului decât cea cu care o învestește Le Goff, iar în contextul subiectului intelectualității medievale, primul consideră că această influență a fost decisivă pentru dezvoltarea universităților, anume pentru că lumea arabă nu avea universități, iar tot acel tezaur științific arab a găsit albia potrivită în care să se reverse. Trebuie de menționat, însă, că filozofia aristotelică a fost receptată diferit de arabi și de creștini. La acea vreme, specificul arab era naturalist, aceștia dezvoltând o medicină științifică, dar fiind și buni matematicieni, astronomi. Astfel, ei au folosit raționalismul aristotelic ca instrument pentru dezvoltarea acestor științe, în timp ce occidentalii creștini l-au preluat pentru a pune pe fundamente raționale problemele teologice. Curios este faptul că după această preluare a lui Aristotel de către creștini de la arabi, aceștia din urmă se îndepărtează de raționalism și destramă o tradiție științifică mai veche decât cea occidentală.
În orice caz, autoritatea lui Aristotel în timpurile marii scolastici nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce acesta era numit de către gânditorii timpului, pur și simplu, Filozoful, precum nici influența arabă nu trebuie subestimată, dacă însuși Toma d’Aquino îl numea pe Averroes, simplu, Comentatorul. Înrâurirea și unicitatea celor a căror nume se contopește cu întreaga tagmă pe care o reprezintă cu greu poate fi tăgăduită.
Și dacă tot am amintit de Toma d’Aquino, și acesta este amintit doar, în câteva rânduri, în Intelectualii în Evul Mediu. Toma d’Aquino n-a fost trubadur, nici romancier și nici măcar goliard, a fost un gânditor reprezentativ al scolasticii secolului XIII, care ar fi meritat cel puțin la fel de multă considerație ca și Abélard, cel ce domină secolul precedent și singura personalitate din cartea lui Le Goff a cărui gândire și viață sunt descrise cu mai multă rigoare. Chiar și pentru relația Abélard – Heloïse, care ar avea puțină legătură cu viața universitară, s-a găsit loc în scurtul eseu al lui Jacques Le Goff și asta, probabil, nu pentru că istoria lor romantică e de un fermecător tragism, ci pentru că oferă ocazia de a prezenta atât condiția femeii în epocă, cât și, mai ales, constrângerile la care este supus intelectualul cleric nevoit să se confrunte cu problema căsătoriei. Scrisorile rafinatei Heloïse către soțul său mutilat, scrisori a căror autenticitate este pusă la îndoială de către mulți istorici, sunt folosite pentru a ilustra atitudinea față de căsătorie în veacul caracterizat de un puternic curent antimatrimonial, tot datorită influenței poeziei de curtoazie a trubadurilor, fapt care rămâne valabil, indiferent de autenticitatea scrisorilor atribuite Heloïsei.
Poate că ar fi de menționat și zorii Inchiziției, încă timide și blânde, care se ivesc în secolul XII și care, aparent irelevanți pentru subiectul cărții, totuși s-ar putea să fi subvenționat prestigiul “facultății” de Drept, una din cele trei trepte superioare ale învățământului universitar medieval. Dar, desigur, nu mă așteptam ca autorul să opereze cu asemenea speculații și ipoteza chiar nu este atinsă.
Trubadurii, romanele cavalerești, ordinele călugărești cerșetoare, succesele Reconquistei, Inchiziția, Cruciadele… Atât de bogate sunt cele două secole în evenimente și începuturi care pot, mai mult sau mai puțin, coresponda cu fenomenul universitar, încât este uimitoare concizia de care dă dovadă autorul, reușind, totuși, să concentreze și să transforme abundența evenimentelor într-o imagine bine închegată a intelectualității, cu o desăvârșită erudiție și capacitate de a intriga, încât sunt convinsă că oricine va citi Intelectualii în Evul Mediu nu se va opri până nu va deschide toate parantezele intercalate de Jacques Le Goff, care sunt tot atâtea provocări pentru a cunoaște mai multe.
