„Evreii în România (secolele XVI-XX)“ de Gabriel Constantinescu – genul de carte-manifest pe care nu ar trebui să o mai întâlnim vreodată în spațiul nostru istoriografic

Procesul de geneză al identității naționale românești, desfășurat pe parcursul epocii moderne comportă numeroase valențe care s-au lăsat greu descifrate de către istoricii noștri, atât din cauza contextului politic la care se raportau în permanență cât și din cauze interne ce țin de subiectivitatea inerentă a acestora. Pentru o lungă perioadă de timp, aspecte importante au fost fie pierdute din vedere, fie considerate reflexe firești ale epocii în care au apărut. Or, trecerea timpului care conferă distanța necesară unor tratări oneste din punct de vedere intelectual a unor subiecte istorice delicate, nu funcționează întotdeauna în direcții dezirabile și reclamate de altfel de specificul metodei istorice, în mod ideal guvernată de obiectivitate. Dimpotrivă, prejudecăți puternic ancorate în irațional răbufnesc periodic atât în scrierile unor pseudo-istorici cât și în rândul unei părți a societății, dispusă refulărilor neconvenționale.

Așa cum s-a arătat deseori, articularea identității naționale presupune în mod necesar diabolizarea alterității. Situați la confluența unor imperii cu evidente interese de ordin teritorial sau economic, românii au reacționat sub forma complexului „cetății asediate”, mereu aflată în primejdie. Pe de altă parte, atunci când situația internă s-a stabilizat, iar cea externă și-a redus considerabil potențialul de pericol, energiile negative din societate au fost îndreptate cu toată forța spre minoritățile din spațiul nostru, plasate sub semnul unei suspiciuni constante. În acest fel a apărut, de pildă, „problema evreiască”, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fenomen căruia i s-au raliat cei mai importanți oameni politici și intelectuali ai epocii, procesul fiind perpetuat într-un mod periculos în perioada interbelică și sfârșind într-un mod tragic în timpul celui de-al doilea război mondial.

Nu este atât o speculație contrafactuală cât o constatare de bun-simț istoric că România a ratat șansa unei modernizări rapide, care ar fi permis arderea unor etape din punct de vedere economic, dacă nu ar fi proferat acest tip de atitudine la adresa minorității evreiești. În lipsa unei burghezii autohtone, evreii, integrați deplin în societate și beneficiind de drepturi politice ar fi jucat rolul de intermediar prin plasarea capitalurilor în economie, în dezvoltarea industrială în special, care ar fi impulsionat dezvoltarea statului nostru. În fond, devine irelevantă originea etnică a capitalurilor atât timp cât scopul este unul superior, acest fenomen având loc de altfel în multe alte state. În schimb, refuzul ferm al elitei politice autohtone de a vedea dincolo de interesele proprii, nu de puține ori meschine, a dus la reversul acestui scenariu, potențat uneori până la paroxism.

Antisemitismul a fost un fenomen universal, așadar larg răspândit și continuă să agite unele spirite tulburate, inclusiv în România, fiind asociat de regulă cu admirația dacă nu chiar cultul mișcărilor de extremă dreapta și implicit a exponenților acesta. Chiar dacă se află în general în stare latentă și dimensiunile sale nu mai sunt relevante, manifestarea acestuia trebuie să producă atenție și îngrijorare, mai ales atunci când provine din rândul unor personaje cu pretenție de superioritate științifică.

Acesta este cazul lucrării lui Gabriel Constantinescu, Evreii în România (secolele XVI-XX), apărută la Editura Fronde, în anul 2000, dar reprezentativă pentru o stare de spirit care încă își face simțită prezența. Autorul, născut în 1921, a urmat cariera militară participând la campania împotriva Rusiei din al doilea război mondial și a avut în consecință probleme în timpul regimului comunist, reușind totuși să absolve Facultatea de Filosofie. Pe de altă parte, afinitățile sale au fost mereu de sorginte legionară, lucru întărit de faptul că a condus după 1990 revista „Puncte cardinale”, cu o orientare evidentă. „Noi am încercat cu Puncte cardinale, scria acesta, să provocăm la o reconstrucție a dreptei pe fondul noilor realități, iar nu la o simplă imitație epigonică a dreptei interbelice. (…) Este ceea ce n-au înțeles, din păcate, mulți supraviețuitori ai Mișcării Legionare și mulți tineri exaltați sau teribiliști care au preferat unei reconstrucții anevoioase o agitație ieftină și anacronică”. În cadrul acestui context, nu este surprinzător faptul că pe un site cu tentă creștină, dar exprimare extremistă, Gabriel Constantinescu este prezentat drept o „înaltă și lucidă conștiință românească, mărturisitor exemplar al unei generații de excepție, care a știut să moară și să renască pe toate crucile istoriei…”

În ceea ce privește lucrarea lui Gabriel Constantinescu, trebuie precizat din capul locului că aceasta constituie un delir antisemit de la început până la sfârșit, trăgându-și seva din clișee și prejudecăți des întâlnite în alte epoci, dar nu mai puțin dăunătoare în prezent. Autorul se putea altfel? – pleacă de la premisa acțiunii malefice a evreimii mondiale, care manifestă o ură fanatică la adresa creștinismului și în consecință încearcă în permanență să îl distrugă prin intermediul puternicelor organizații care stăpânesc lumea, în special finanțele acesteia. Respingând teza că principala cauză a adversității la adresa evreilor este de natură religioasă, autorul ne poartă rapid prin istoria veche a evreilor, al căror caracter diabolic s-ar fi manifestat cu precădere în diverse spații istorice înainte de apariția creștinismului. Or, evreii care au început să vină în Țările Române din secolul al XVII-lea nu puteau să facă excepție de la această stare de spirit.

În mod frecvent, autorul se bazează pe scrierile lui Nicolae Iorga, în special pe a sa „Istorie a evreilor din țările noastre” sperând că autoritatea de necontestat a marelui istoric va oferi consistența necesară interpretării unilaterale, în mod explicit deformată. Dincolo de calitatea de istoric a lui Iorga, supusă oricum contestărilor mai vechi sau mai noi, este astăzi o evidență că acesta a fost un antisemit furibund, cel puțin în perioada anterioară primului război mondial. Nicolae Iorga, alături de A.C. Cuza, a fost unul dintre fondatorii unei Alliance Antisemitique Universelle, dar, mai mult, a întreținut prin intermediul ziarelor sale o atitudine ostilă față de evrei, cu accente extrem de violente, aproape neegalate în perioada modernă, atunci când acest tip de atitudine reprezenta normalitatea. Iată ce scria în 1910, în „Neamul românesc pentru popor”: 

„Bucatele, ba până și poamele din grădină sunt vândute de mult la cine știe ce lichea jidovească în buzunarul căruia sună câțiva franci (…) Cu asemenea mijloace se țin în țara noastră sute de mii de Jidani care n-au meșteșug și nu asudă asupra ogorului, ba chiar și râd de cine lucrează la câmp, ca și cum acela ar fi dobitocul lor. Se țin, se îngrașă, se rumenesc și plodesc case întregi de copii, care trăiesc, pe când ai noștri se ofilesc și pier din lipsa de casă încăpătoare, de hrană bună, de îngrijire la boală. (…) Dacă ați avea deputați, [se adresa țăranilor]bănci, tovărășii de vânzare legate cu băncile, n-ați hrăni din carnea voastră suptă sutele de mii de jidani grași care nu muncesc”. 

Acesta reprezintă doar un exemplu din multele care se pot cita, în paginile acestui ziar regăsindu-se editoriale scrise de Iorga, articole ale unor colaboratori sau caricaturi de o virulență antisemită extremă. Or, în aceste condiții, este lesne de închipuit gradul de obiectivitate ce caracterizează lucrarea lui Iorga la care Gabriel Constantinescu apelează des. Mai mult, un capitol al cărții, dincolo de câteva paragrafe, este alcătuit în întregime dintr-un fragment al lucrării lui Iorga, ceea ce relevă capacitatea analitică a autorului, care, de altfel, apelează des la citate lungi din diverși autori străini sau români. 

În opoziție cu evreii, românii, deși posedă un suflet nealterat, devin victimele credulității și sentimentelor sale eminamente pozitive. „Invazia” evreiască este explicată astfel prin slaba rezistență a poporului nostru la „ispitele și pericolele care îi pun în primejdie ființa”, dar și prin faptul că românii nu sesizau primejdia reprezentată de aceștia. Mai mult, evreii, prin mijloace specifice au avut capacitatea de a influența opinia publică astfel încât asistăm la apariția unui conflict deschis între români și evrei, cei din urmă fiind sprijiniți de un „deloc neglijabil contigent de români filoiudaici.” Ciudată afirmație dacă ținem cont de faptul că, din nefericire, cei care au încercat să protejeze populația evreiască au reprezentat rare excepții, printre care îi putem numi pe Titu Maiorescu sau Petre P. Carp. În rest, atât oamenii politici cât și intelectualii reprezentativi ai epocii au purtat un război deschis cu evreii din România pe care îi considerau un pericol fatal la adresa ființei naționale românești. Așa au fost de pildă, filosoful Vasile Conta sau poetul Vasile Alecsandri, citați, de altfel, în cadrul lucrării, dar și mulți alții de la I.C. Brătianu până la Mihai Eminescu. De altfel, în viziunea lui Gabriel Constantinescu, rezistența larg împărtășită față de revizuirea articolului 7 din Constituție, în urma Congresului de la Berlin din 1878, prin intermediul căreia s-ar fi putut acorda cetățenia română evreilor, a fost un act de demnitate națională săvârșit de oameni politici care au pus interesele țării mai presus de orice.

Chiar și în acest condiții, remarcă autorul, evreii au reușit să se infiltreze cu succes în agricultura românească, la fel cum au făcut-o în  domeniile comerțului și meșteșugurilor. Sprijiniți de o presă activă, aceștia au acaparat majoritatea terenurilor agricole din Moldova, devenind proprietari de fapt, la fel cum au penetrat viața comercială a Munteniei. Autorul colportează tot felul de cifre și statistici din surse cel puțin dubioase pentru a creiona un tablou apocaliptic al situației de fapt, caracterizată de invazie și acaparare în permanenta daună a românilor neputincioși. La fel, în timpul primului război mondial, arată acesta, evreii, incapabili funciar de integrare în societate, au dovedit lipsă de loialitate față de statul român fie prin faptul că nu s-au împăcat cu serviciul militar, fie prin inducerea corupției în rândul funcționarilor. În mod evident, lucrurile au stat exact pe dos, evreii mobilizați luptând cu eroism pe front, dovadă fiind numărul mare de medalii pe care le-au primit. În schimb, atitudinea statului român a fost una profund nedreaptă atât față de soldații evrei cât și față de evreii rămași în spatele frontului, mereu tracasați, hăituiți sau suspectați de pactizare cu inamicul. Așa cum inabilă a fost reacția lui Ionel Brătianu față de semnarea tratatelor de pace, care ar fi însemnat acordarea protecției juridice pentru evreii din România, atitudine mult apreciată însă de autorul nostru, care vede în această acțiune un exemplu pentru generațiile viitoare.

În ceea ce privește perioada interbelică, Gabriel Constantinescu apelează la mărturiile și faptele unor personaje cu o tristă faimă în ceea ce privește chestiunea evreiască. Este cazul lui Octavian Goga, antisemit notoriu și promotor al unei dure legislații antievreiești în calitate de prim-ministru sau al lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, sinistră organizație de extremă dreaptă de sorginte nazistă și care promova într-un fel sau altul dispariția evreilor din România. În schimb, contextul extern care se precipita spre izbucnirea unui nou conflict și care a dus la dezmembrarea României Mari devine cadrul în care politica antievreiască a statului român devină cel puțin scuzabilă. Într-adevăr, concede Gabriel Constantinescu, atât în perioada statului național-legionar cât și în cea a dictaturii antonesciene, persecuțiile împotriva evreilor au dus la pierderi de vieți omenești. Chiar și în acest condiții, scrie autorul, „Să remarcăm însă că într-o lume în care milioane de oameni au dispărut masacrați în lagărele de concentrare și de muncă forțată, atât în Răsărit cât și în Apus, România a dat dovadă de reținere și înțelepciune”.

Așa cum era de așteptat, lucrarea merge pe linia falsificării adevărului istoric minimalizând oribila tragedie la care au fost supuși evreii din partea autorităților române. Au existat fapte reprobabile, dar la o scară infimă față de pretențiile „propagandei iudaice” care încearcă să pună pe seama poporului român „crime imaginare”. În realitate, așa cum am arătat cu alte ocazii și cum s-a scris în literatura de specialitate, România a fost un stat deosebit de activ în exterminarea evreilor din teritoriile ocupate în urma campaniei împotriva Rusiei. Mai mult, se poate afirma în lumina tuturor cercetărilor întreprinse, este drept, preponderent de istorici străini, că România a fost, cu excepția Germaniei naziste, statul care a exterminat cei mai mulți evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Este o pată care nu va putea fi vreodată ștearsă din trecutul nostru istoric și în nici un caz nu poate fi minimalizată sau negată. Gabriel Constantinescu nu rezonează însă cu cercetarea onestă, lipsită de patimă și interpretează în aceeași manieră nefastă episodul Holocaustului românesc. În schimb, vede în comunism o creație integral evreiască din punct de vedere ideatic, așa cum instaurarea regimului comunist în România cu toate consecințele cunoscute a fost opera cinică a evreilor care își doreau distrugerea poporului român și a credinței creștine.

În mod evident, avem de-a face cu o lucrare ale cărei principale idei sunt incompatibile cu realitatea și care urmărește cu obstinație scopuri dizgrațioase, bazate pe argumentări anacronice. În plus, cartea suferă grav de lipsă de metodă istorică, fiind lipsită inclusiv de un aparat critic. Autorul indică sursele în cadrul textului, fără a indica de cele mai multe ori editura, anul apariției sau numărul paginii de unde a extras citatele, ceea ce întărește senzație de superficialitate. Gabriel Constantinescu scrie în permanență stăpânit de ură viscerală și guvernat de irațional, iar rezultatul îl reprezintă această lucrare, aflată în opoziție atât cu metodologia istorică adecvată cât și cu bunul-simț elementar. Este genul de carte-manifest pe care nu ar trebui să o mai întâlnim vreodată în spațiul nostru istoriografic, viciat oricum pentru o perioadă lungă de timp din diverse cauze. Într-adevăr, cuvintele pot deveni în anumite contexte periculoase pentru existența unor grupuri umane, vinovate de apartenență suspectă. În fond, Holocaustul românesc nu ar fi fost posibil în absența antisemitismului endemic din România, manifestat atât în perioada modernă cât și în perioada interbelică și la articularea căruia au contribuit cele mai importante personaje ale politicii sau culturii noastre. Este un avertisment sever asupra unei tragedii pe care nu ne permitem să o repetăm vreodată. Evreii nu au fost niciodată un pericol pentru România, în schimb acest gen de autori sunt.

Doctorul Ben Carson, un renumit neurochirurg american, participant la cursa prezidențială din interiorul Partidului Republican, a povestit despre copilăria grea pe care a avut-o din perspectiva privațiunilor materiale. În aceste condiții, mama sa, dând dovadă de o severitate excesivă, îl obliga să citească mereu câte o carte și să scrie rezumatul acesteia pentru a demonstra că a înțeles despre ce este vorba. S-au adunat multe cărți și multe rezumate în acest fel. În schimb, după mulți ani, avea să afle că mama sa era…analfabetă și nu citise vreodată ce scrisese el. Îmi pare că genul de lucrare scrisă de Gabriel Constantinescu se adresează exclusiv unui public analfabet din punct de vedere istoric, măcinat de frustrări și incapabil să gândească în mod autonom. Este drept însă că autorii sunt în cele mai multe cazuri, la rândul lor, analfabeți din prea multe puncte de vedere.

Evreii în România (secolele XVI-XX) de Gabriel Constantinescu

Editura:  Fronde, Alba Iulia – Paris

Anul apariției: 2000

Nr de pagini: 196

ISBN: 973-994661-3-1