Dragostea și Individul la vreme de Holocaust (și de nebunie). Atunci când nu exista „De ce?”…

Moto:

„…genocidul nazist este cumva crucial pentru înțelegerea noastră de sine.” (Michael A. Bernstein)

Dacă tema nu ar fi cea care este, genocidul sub forma particulară a Holocaustului, am putea să vorbim despre eleganța stilului lui Martin Amis. Ba chiar, la promovarea cărții, este un citat din „Los Angeles Times” (pe coperta IV): „Elegant și subtil. Un sofisticat efort de a înțelege cultura de zi cu zi a genocidului.”

O sensibilitate exacerbată ar accentua „continua” cultură a genocidului și a urii, cultivată acum și din motive… ecologice, dar dacă ne întoarcem la momentul istoric surprins în roman, suntem la Auschwitz și aceasta spune totul.

Dacă Emil Fackenheim a scris „Condiția umană după Auschwitz”, Martin Amis „povestește” despre condiția umană la Auschwitz, în timpul atrocităților, crimelor, umilințelor, rezultând și un eseu asupra iubirii în vremea unei altfel de holere, cea a spiritului, a nebuniei… Voinței. Voinței de putere, în ultimă instanță! (p.316)

Iubire aproape platonică în special, sexualitatea fiind și ea „tratată” (dar nu insistăm aici, vă lăsăm să descoperiți acest aspect), Îndrăgostitul fiind un fel de Don Juan, iubirea ofițerului nazist „de legătură” Angelus Thomsen fiind pentru… soția comandantului lagărului, Hannah Doll, o rebelă sui generis, „triunghiul amoros” la care se bate apropo pe aceeași copertă fiind întregit de Paul Doll, comandantul… De fapt, nu este deloc un triunghi amoros așa cum se înțelege prin această… sintagmă, ci mai degrabă o tensiune amoroasă rezultată, pe de o parte, din criza căsniciei vechi deja (aproximativ 14-15 ani), criza accentuată, evident, de situația criminală din… „Zona de interes” fizică, concentraționară. Și pe cealaltă parte, de imposibilitatea împlinirii fanteziilor, mai degrabă, lui Thomsen! Fantezii care vor țese, în contextul prezentării motivelor care îi apropie pe Angelus și Hannah, o iubire aparent durabilă, cel puțin din partea bărbatului…

Consideră Thomsen la trei ani după terminarea războiului, subliniind adevărata zonă de interes:

„În timpul național-socialismului, te uitai în oglindă și-ți vedeai sufletul. Te dădeai în vileag. Lucrul acesta era valabil, par excellence și a fortiori, cu asupra de măsură, în cazul victimelor sau al celor care trăiseră mai mult de un ceas și avuseseră vreme să-și înfrunte propria reflexie. Și totuși, era valabil și pentru toți ceilalți – răufăcătorii, colaboraționoștii, martorii, complotiștii, de ce nu, martirii (nota a.g.s.: despre etimologia cuvântului „martir” la pagina 104!) și până și obstrucționiști neînsemnați, ca mine și ca Hannah Doll. Cu toții am descoperit, sau nu ne-am putut împiedica să dezvăluim, cine anume eram.

Cine era cu adevărat om. Asta era zona de interes.” (p.363)

Oglinda aceasta de mai sus este una dintre cheile cărții, despre ea scrie, la ea meditează Szmul Zacharias (și el cu povestea lui de iubire pentru soție, rămasă în orașul lor de baștină), evreul din „trupele” Sonderkommando, care făceau „curățenia”, unul dintre cei mai vechi în breaslă, încă de la începuturi, a cărui ultimă „hotărâre” îi salvează viața lui Hannah, dar care îl condamnă la moarte imediată pe el însuși, ultimele lui cuvinte fiind „Eigentlich wolte er dass ich Ihnen das antun!” (p.376)

Dar deja am descoperi prea multe din partea de intrigă… polițistă, reliefându-l prea mult pe comandantul lagărului, „Moș Sugativă”, care se considera un om normal („Sunt perfect normal”, p.49; „Sunt un romantic, e musai să existe romantism”, p.81), dar care (se) înnebunea după… numere: „Ele evocă logică, exactitate și chibzuială.” (p.34) Cert este că romanticul se hotărăște, din mai multe motive, să… îi fie omorâtă soția sfidătoare (mai înaltă decât el, care îi și învinețește ochii într-un episod care va duce la victime colaterale), soție cu care avea două gemene, monstruozitatea arătându-i-se încetul cu încetul, dezvăluirea ținând de harul scriitorului, care, oarecum paradoxal, nu încearcă să înțeleagă (decât, conform moto-ului ales, citat în postfață, la 393, sinele nostru) și să explice Fenomenele care țin de o Răutate care nu poate să fie… pură, deoarece, nu-i așa, Puritatea respinge Răul și mai ales pentru că, la documentare, a fost foarte atent, de pildă, la Primo Levi, citat tot în postfața (autorului):

„Poate e imposibil și, mai mult chiar, poate nu trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat, fiindcă să înțelegi aproape că echivalează cu a legitima. Dați-mi voie să mă explic: să înțelegi o premisă sau un comportament uman înseamnă să o circumscrii, să-l circumscrii pe autorul ei, să te pui în locul lui, să te identifici cu el. Acestea fiind zise, niciun om normal nu va reuși vreodată să se identifice cu Hitler, Himmler, Goebbels, Eichmann și atâția alții ca ei. Lucrul ăsta ne descumpănește și, în egală măsură, ne oferă un sentiment de ușurare, din cauză că poate e de dorit ca lumile lor (și, de asemenea, din păcate, faptele lor) să rămână incomprehensibile în ceea ce ne privește. Sunt vorbe și fapte neomenești, contraomenești, dacă stai să te gândești… Nu există temeinicie la ura naziștilor; este o ură care nu se regăsește în noi; e exterioară omului…” (pp. 394-395)

Și tot de la Primo Levi aflăm de ce… nu exista „de ce” la Auschwitz! (p. 389)

Întorcându-ne la Amis și personajele lui, mai exact la Thomsen, acesta poate identifica, fantastic, una dintre cauze:

„Exista, așa credeam, un univers ascuns care se depăna în paralel cu lumea pe care o știam; exista in potentia; ca să ți se îngăduie accesul în el, trebuia să treci prin vălul sau pelicula obișnuitului și să acționezi.” (p.23)

Sunt gânduri din timpul războiului, când abia o cunoștea pe Hannah… Și nu întâmplător este sărbătorită Noaptea Valpurgiilor, când se trece granița dintre lumea văzută și cea nevăzută! O noapte care avea, de fapt, să țină mai bine de zece ani, după cum sugerează scriitorul!

Sau, mai realist, gânduri de după 1945:

„Da, cum se poate ca o țară somnoroasă de poeți și visători, și nația cea mai educată care a existat vreodată de când lumea și pământul, cuma reușit să genereze o rușine atât de nebunească, de nemaipomenită? Ce i-a determinat pe locuitorii ei, bărbați și femei deopotrivă, să consimtă ca sufletele să fie siluite – și încă de un eunuc (Grofaz: virginul Priap, Dionysosul abstinent, Tyrannosaurul vegetarian)? (nota a.g.s.: Hitler!!!) De unde izvorâse oare nevoia unei explorări într-atât de metodice, de minuțioase și de literale a ceea ce era animalic?” (p.365)

Apelul la motanul Max, nu numai pentru a elimina șoarecii nepoftiți, în realitatea narațiunii, ci și pentru componenta filosofică, să-i zicem așa, de câteva ori, are înțelesul lui, ca și apropouri la dinozauri, nu mai știu în ce context. (P:S: Mi-am amintit: într-o scrisoare de la Thomsen către Hannah: „Când viitorul are să se aplece asupra național-socialiștilor, o să-i găsească la fel de exotici și de neverosimili precum carnivorele preistorice (se poate să fi existat cu adevărat velociraptorul, tiranosaurul?) În niciun caz oameni, și nici mamifere. Nu sunt mamifere.”, p.212), se prea poate ca uneori lumile, lumi străine să se interesecteze:

„Max – Maksik – ședea atent și nemișcat pe șipcile albe expuse. În paza lui, reținut într-o doară cu o labă, un șoarece mic și prăfuit. Tremurând, încă în viață, se uita în sus la el și părea că zâmbește – părea că schițează un zâmbet spășit; în secunda următoare, viața l-a părăsit cu un spasm în timp ce Max se uita în altă parte. Să fi fost de vină apăsarea exercitată de gheare? Frica vecină cu moartea? Indiferent care fusese cauza, Max s-a pus numaidecât pe mâncat. (…) Ce spunea șoarecele? Spunea: tot ce am de oferit, în chip de alinare, de împăciuire, este deplinătatea, desăvârșirea lipsei mele de apărare.

Iar motanul ce spunea? Nu spunea nimic, firește. Glacial, astral, imperial, ținând de o altă ordine, de o altă lume.” (pp.30-31)

La început de carte, mai că ai trece peste acest pasaj neacordându-i nicio atenție, dar Martin Amis va reveni la fiara ascunsă în motănelul Max, la paginile 332-334!

Între animalitate și nebunie, în cele din urmă, studiind cu maximă atenția documentele istorice, citarea dintr-un discurs al lui Hitler din 27 noiembrie 1941, încă de atunci rezultând, din mai multe surse, de fapt, că Fuhrerul deja nu mai credea într-o posibilă victorie, dar, de fapt, își ura de moarte cetățenii (plecând de la scrieri ale lui Sebastian Haffner):

„Dacă într-o zi nația germană nu va mai fi îndeajuns de puternică, ori de dispusă de a-și vărsa sângele pentru propria-i existență, atunci n-are decât să piară și să fie anihilată de o altă putere mai mare… Nu voi vărsa lacrimi pentru nația germană.” (p.391)

Dacă adăugăm una dintre concluziile lui Martin Amis, deja privim altfel… al doilea război mondial, certificând Nebunia… epidemică ca sursă a unei mari nenorociri omenești:

„Și acum venim și ne întrebăm: cât de departe în timp își aveau originea – această înclinație involuntară spre autodistrugere și, mai târziu, corolarul ei perfid, pornirea conștientă spre moartea națională? Iar răspunsul pare să fie că au existat dintotdeauna.” (p.392)

Dar, subliniază Amis, „nebunia… nu poate decât să ne obstrucționeze investigația – fiindcă firește că nu ne putem aștepta la coerență nici la vreun de ce clar din partea unui smintit.” (p.393)

Bref, o carte deloc simplă, din multe puncte de vedere (se destăinuiește Hannah după război, într-o întâlnire spielbergiană cu „Golo” Thomsen: „Îți vine să crezi că am fost măritată cu unul dintre cei mai prolifici criminali din istorie? Eu. Și era așa de necioplit și de… pedant și de urât și de laș și de imbecil. În felul lui, și Dieter era o cauză pierdută. Un cap plin cu ideile altcuiva. Ale lui Stalin.”, p.379; printre altele, Paul Doll își spiona propria familie… în baie!), care mai demonstrează că iubirea și îndrăgostirea pot avea loc și în timp de nebunie, Dieter Kruger fiind un personaj foarte interesant construit, mult timp doar prin aluzii, triunghiul amoros la propriu, înainte de desăvârșirea acaparării puterii de către Hitler, fiind, mai exact Hannah-Dieter-Paul Doll!

Dar despre destinul lui, al lui Esther, al Aliszei Seisser, văduvă romă de subofițer arian, pe care, totuși, Doll o lasă însărcinată, al familiei Bormann (Gerda, soția, bună nazistă, își îndemna soțul să facă copiii și cu amanta, ea ajungând la un moment dat la nouă copii; tot ea declara, simbolic-mistic sau nu: „Nu sunt morți evreii. Trăiesc toți!”, p.284), al celui mai bun prieten al lui Thomsen, Boris Eltz (într-o discuție cu el se precizează: „Credeam că întunericul triumfa. Credeam că întunericul are să triumfe și apoi urma să mai vedem noi.”, găsindu-se și un… inedit țap ispășitor: Franța, de n-ar fi fost Franța!), despre Poezia în sine a Romanului se va afla, despre „teoria gheții cosmice”, p.325, după o lectură care te va prinde, ca o… „exterminare creativă”, ca o moarte de suflet, cu „iubire soră cu moartea”, doar „neamțul e… moartea”…

Se va afla… „la ce bun furnicile, la ce bun sorii?” (p.211)

A! De două ori sunt amintiți și românii, dar nu este deloc aceasta zona de interes!

Gândește Doll la un moment dat: „Nimeni nu se cunoaște cu adevărat!”

Dar, dacă nu sunteți… „nazi”, veți rămâne cu amintirea atingerii unei mâini de fetițe care voia ajutor sau mângâiere, înainte de a fi trimisă spre gazare și crematoriu! Acesta, în infern, este probabil coșmarul lui Doll, care chiar o… pățește!

Se poate constata (dacă într-adevăr… știi câte ceva) că Lumea este un lagăr de concentrare, că „1984” este acum… Lecturi precum „Binevoitoarele”, „Alegerea Sofiei”, „Arhipelagul Gulag”, „Grădina Paradisului”, „Deborah”, „Zona de interes” îți confirmă aceasta! Ca și „rahatul de îngeri” care cade în romanul lui Martin Amis…

Zona de interes de Martin Amis