Iubire, semne şi minuni – A rămas timp să iubeşti viaţa

Motto 1: Într-adevăr, viaţa putea fi în multe feluri surprinzătoare şi miraculoasă. Totul era să înţelegi asta la timp.

Iubire, semne şi minuni, Kaya de Vos

Motto 2: Iar în jurul lor, întunericul se furişa la fel de delicat ca muzica.

Strada Sardinelor, John Steinbeck

„Ca nişte scrumbii puse la uscat” – asta este expresia folosită de o adolescentă care, într-o barcă, în mijlocul mării, luată pe sus de prietena ei, participă la dificila operaţiune de salvare a unui pescăruş cehovian. Pasărea avea o aripă sângerândă. Fusese lovită intenţionat, de pe ţărm, de o piatră. „Ca pe nişte scrumbii puse la uscat” – imaginea asta m-a trimis, prin dialogul insolit şi relatarea, aparent egală, de nenorociri povestite în şoaptă, la John Steinbeck şi la cartea lui, Strada Sardinelor. Am recitit anume câteva capitole, tocmai pentru că mi-a plăcut asemănarea de stil. Şi mi-a plăcut şi ideea, o verific constant, că o carte te trimite întotdeauna la cel puţin încă o carte.

„̶ Ce sunt ăştia? Rechini?

̶ Ei, rechini! Protestă ea, ştergându-şi cu braţul îndoit transpiraţia care i se prelingea pe faţă. Tu nu ştii să deosebeşti rechinii de delfini?

Ştiam, cum să nu ştiu?! Adică aşa mi se părea, că ştiu, dar, cum eram paralizată de spaimă, nu mai judecam bine. Ne aflam în mijlocul mării, departe de orice ţărm, într-o barcă pescărească pe jumătate plină cu apă tulbure care intra nestingherită prin crăpăturile dintre scânduri. În vreme ce ea trăgea la vâsle, eu trebuia să scot încontinuu, cu o cutie de conserve găsită chiar pe fundul ambarcaţiunii imense, negre şi ostile, apa care ameninţa să ne invadeze. Între timp, soarele de miez de vară aflat în mijlocul cerului sticlos ne veştejea fără milă, ca pe nişte scrumbii puse la uscat.”

Poate citim mai uşor când călătorim sau când avem la dispoziţie fragmente de timp. Personajele acestei cărţi călătoresc şi ele – la Năvodari, Timişoara, rămân mai mult în Bucureşti, în apartamentul tipic cartierului comunist, sau ajung la Oradea, într-o casă, după o înmormântare ciudată, unde o lumină intensă, un fel de fulger, deschide violent ferestrele şi se abate asupra unei femei care ceruse parcă această pedeapsă. Atmosferă de Edgar Allan Poe, din Prăbuşirea Casei Usher, cu influenţe din G.Garcia Marquez – mă gândesc la povestirea Apa e ca lumina, inundă, la propriu, o încăpere. Oricum, spre groaza celor care asistă la întâmplare (şi nimic nu e doar o întâmplare, suntem permanent avertizaţi în privinţa acestui lucru!), în mijlocul casei, o femeie, care fusese vie cu câteva secunde în urmă, se prăbuşeşte fără suflare.

Alte personaje trec prin New York, ajung la Milano, apoi la Laussane şi, pentru unii, drumul se încheie, confirmând avertismentul primit, în inima muntelui de gheaţă, la Aletsch. În câteva povestiri, Mediterana este reperul esenţial. Mediterana atrage şi vindecă, ţine sufletul în puterea ei, ceea ce bărbatul iubit cândva nu mai poate face:

„O să vândă casa lor dintr-o suburbie de lux a Barcelonei în care locuiau de cincisprezece ani, o să împartă banii, iar ea o să îşi închirieze un apartament mai mic undeva în centru, aproape de plajă şi de mare. Iubea Mediterana ca şi cum ar fi fost o parte din trupul ei. În apele ei nestatornice şi albastre îşi înecase de-o viaţă toate supărările, toate decepţiile, toate suferinţele. Apele acelea o vindecaseră de durerile din suflet, ca şi de cele din trup. În universul lichid şi clocotind de viaţă al acestei mări îşi refăcea întotdeauna întregimea ştirbită a fiinţei ei plăpânde. Nu-şi putea închipui existenţa departe de marea asta. Ce ciudat: iubea Mediterana care era un loc, iar pe Mauricio, bărbatul cu care-şi împărţise viaţa de cuplu, nu numai că nu-l mai iubea, ci chiar îl detesta din răsputeri.” (p. 105)

Bineînţeles că cel mai mult mi-au plăcut în cartea asta, în aparenţă liniştită, paginile la care a trebuit să mă întorc, ca să înţeleg indiciul strecurat anume pentru a atenua surpriza provocată de un final neaşteptat.

Ca cititor, însoţeşti personajul. Când nu eşti pe ţărmul mării sau într-un oraş labirintic ca Barcelona, eşti în aeroport, gata să urci într-un avion de la Stockholm cu destinaţia Belgrad, după ce ai primit „semne” că n-ar fi bine să faci asta, intrând, deloc întâmplător, în rândul supravieţuitoarelor. Un accident mărunt te-a salvat – Marina ajunge la spital, nu în avion, din pricina (aici ar fi bun un datorită!) unui incident în trafic. Avionul se va prăbuşi. În afara Marinei, alte două persoane supravieţuiesc catastrofei aviatice, exact cum i se spusese în vis. O însoţitoare de bord şi o colegă a ei, fiindcă, în ultimul moment, făcuse schimb de tură. De multe ori, visul este în sine, în această carte, o călătorie mistică, o iniţiere în interpretarea de „semne şi minuni”.

Deşi nu au o legătură explicită, povestirile se încadrează în aceeaşi manieră stilistică, prin atmosferă şi personaje a căror viaţă încape, spusă pe scurt, într-o singură pagină. Cea mai frumoasă povestire mi s-a părut Impulsul, dar n-am să spun nimic despre ea, doar că e luminoasă – asta şi ca să respect linia generală a cărţii, în care suspansul joacă un rol important.

Fiecare obiect din „zecile de obiecte” strânse într-o vitrină, de-a lungul anilor, are propria identitate. Pentru un om care „vizitează” frecvent vitrina, aşa cum şi-ar vizita nişte cunoştinţe, plin de solicitudine, tot ce este adăpostit în spatele geamurilor are cu adevărat valoare. Curat se face o dată pe săptămână, ritualic, joia. Scoaterea din vitrină echivalează cu trecerea în revistă a propriei vieţi, cu revizitarea trecutului. Omul e înstăpânit de obiecte aşa cum se lasă bântuit de amintiri. Multe sunt kitsch. Dar nu asta contează, ci valoarea lor de simbol. Cei tineri nu înţeleg acest tip de ataşament, dar se resemnează în faţa unui adevăr – nu despre nişte simple obiecte este vorba, ci despre obiecte cu istorie, primite în dar, moştenite, cumpărate ca suvenir:

„Ca de obicei, joia Oma făcea curăţenie mare în toată casa. În ziua aceea, desfăcuse încă de dimineaţă vitrina din sufragerie – un fel de dulap pompos şi sclipitor, închis cu sticlă şi plin de lucruri de care nimeni nu părea să aibă niciodată nevoie. Întâi scosese cu mare precauţie de pe şinele lor geamurile mari, glisante, care alcătuiau pereţii cutiei. Apoi se apucase de lustruit cu grijă zecile de obiecte inutile, aşezate după un tipic anume pe rafturile ei: serviciul de cafea primit în dar de mama, fiica ei, la nuntă, bibelouri de toate felurile, două carafe din cristal cu păhăruţele lor – amintiri din vremurile propriei tinereţi -, un evantai din lemn de santal pictat, primit cândva de la Opapa, o bombonieră cumpărată de la cine-ştie-cine în vremea Refugiului, flori de mină cu spectaculare buchete de cuarţ, pirită sau alte minuni subpământene, aduse de unchiul Alexandru, fiul ei geolog, şi câte altele. Nu puteam să sufăr mobila asta fără rost, iar grija care i se purta mă scotea din sărite. Atunci mă opream din desenat la planşa mea întinsă pe masă şi urmăream cu ochii măruţi, de la doi paşi, cum atingerea lucrurilor acelora, fiecare cu povestea lui ştiută poate doar de ea, îi transforma chipul, luminându-l cu surprinzătoare irizaţii colorate. Vedeam cum, lucrând acolo absolut preocupată de îndeletnicirea ei, migrase încetişor într-un univers paralel şi devenise fără veste o altă persoană. Era limpede că nu ţinea în mână nişte pahare, ceşti sau flori de mină, ci istorii de demult, din care ea însăşi fusese parte vie, în timpuri când viitorul părea imens, iar speranţele ei, încă intacte. Bunica din faţa vitrinei era un alt om, pe care eu nu îl mai întâlnisem până atunci.” (p. 37-38)

Mă întreb când şi dacă simţim nevoia de a citi proză scurtă. Dacă nu avem, mai curând, tendinţa de a ne duce direct spre roman, ocolind povestirea (cum ocolim şi poezia!), o specie concentrată şi, prin asta, solicitantă. Relatarea e mai riguroasă, personajele trebuie construite perfect, în logica verosimilităţii.

Scrise, după mărturisirea autoarei, în primele luni ale pandemiei, o vreme a „uluirii, a spaimei şi a morţii”, aceste povestiri sunt vii ca impresie, puternice ca atmosferă, având ca subiect un reuşit amestec de banalitate şi întâmplări ieşite din comun. Iraţionalul se luptă pentru supremaţie, raţiunea îşi pierde din legitimitate, însă înfruntarea decisivă pare că se amână indefinit, în buna convenţie a prozei fantastice. Dacă oglinda nu s-ar fi spart de la sine, aşa cum singure s-au desprins şi plăcile de ceramică din bucătărie, ai fi zis că nenorocirea n-a fost încă spusă în şoaptă, a mai rămas timp să iubeşti viaţa: