La precedenta întâlnire din cadrul proiectului, cea de acum două săptămâni, în sală au fost și elevi cu care eu nu lucrez încă. Și m-am bucurat că au fost foarte receptivi și foarte deschiși noului. Dar marea mea surpriză a venit din partea unuia dintre elevii pe care nu-i știam, care a venit la sfârșit și m-a rugat dacă poate el să fie „speaker” la următoarea întâlnire. Atât de mult m-a bucurat propunerea lui, încât am spus „da” aproape instantaneu. Nu-l cunoșteam, habar n-aveam dacă vorbește coerent sau dacă are ceva de spus colegilor, nu m-am intersectat nici măcar o dată cu el până atunci. Dar am spus „da”! Ce mi-a atras atenția a fost subiectul despre care voia să vorbească: colecția lui personală de aparate foto și pasiunea lui pentru fotografie. Și mi-am spus că un astfel de tânăr are toate șansele să nu rateze întâlnirea, dar mi-am spus că, la o adică, sunt eu în sală pentru a ridica plasa de siguranță, la nevoie.
Și a venit ziua de miercuri. Marius Rădulescu, căci acesta este numele lui, a venit înarmat până în dinți, cu două rucsacuri mari și grele, pline cu tot „arsenalul”. Mai venise pregătit și cu o prezentare teoretică a istoriei fotografiei, dar din motive tehnice n-am putut să o folosim (a rămas pentru o proximă întâlnire). Oricum, nu cred că ar fi fost timp suficient și pentru excursul istoric. În sală au fost elevi de la patru clase, două de a X-a, clasa la care eu sunt dirigintă (a XI-a) și o clasă de a XII-a.
Eram pregătită pentru orice, inclusiv pentru cele mai rele situații (mă și vedeam vorbind câte puțin despre câțiva fotografi mari din România și proiectele lor de suflet). Dar… Marius Rădulescu a fost mai mult decât la înălțime. Pregătit temeinic, cu un bagaj de cunoștințe de specialitate demn de invidiat chiar și de către cei care se cred cunoscători în domeniu, a luat fiecare piesă în parte și i-a prezentat istoria. Dar… n-a pierdut din vedere firul logic, adică evoluția în timp a fotografiei și a aparatelor fotografice. Cel mai vechi aparat de pe masă era din 1916, un Kodak demn de vitrinele marilor muzee. Iar unul dintre cele mai haioase era în forma unei cutii de Pepsi. A început cu explicarea procedeelor de realizare a primelor fotografii, le-a povestit despre dagherotipie, despre plăcile de argint și alte metale prețioase, despre camera obscură, despre cum se puteau obține diferite efecte cu mijloace tehnice rudimentare, despre cum se reglau aparatele, toate acestea în timp ce mâinile îi umblau tot timpul printre aparate, diafragme, filtre, declanșatoare etc. Le-a pomenit despre ISO și alți parametri tehnici și le-a demonstrat ad-hoc cum se folosește un aparat de ultimă generație.
A avut în colegii lui un public pe care și l-ar dori orice lector. Erau pur și simplu fascinați de siguranța și stăpânirea lui de sine, de calitatea informației și de cursivitatea expunerii. Eu m-am plimbat între public și Marius și am simțit emoțiile venind din ambele părți.
Concluziile întâlnirii pe care le-am spus și participanților: o să promovez de fiecare dată un elev care știe ce vrea și care reușește să-și transforme hobby-ul în artă și vocație. Atât timp cât investești în formarea personală n-ai cum să ai eșecuri în ceea ce-ți propui. Dacă ești serios, implicat, dispus să depui efort, să investești resurse de timp și personale, fii sigur că vei ajunge acolo unde îți propui. Dacă știi că ai ceva de spus celorlalți și alegi să o faci elegant și argumentat, atunci oamenii te vor căuta.
Am avut (și am) șansa să-mi văd elevii din fostele generații văzându-și visurile transformate în realități. Evident că nu toți au reușit, dar cei de la care aveam așteptări mari nu m-au dezamăgit niciodată. Și mă bucur de fiecare dată când aflu de la ei sau despre ei că le este bine și că au parte de respectul pe care-l merită din partea celorlalți. E o provocare să-i faci să meargă mai departe, chiar și atunci când toți sorții par că le sunt potrivnici. De aceea, când întâlnesc tineri ca Marius Rădulescu fac în așa fel încât șansele să fie de partea lor.
PS: evident că pozele care ilustrează articolul sunt făcute de mine și sunt departe de calitatea care ar fi trebuit pentru un asemenea subiect. Dar data viitoare promit că merg la Marius să-mi seteze telefonul, astfel încât să-mi iasă și niște fotografii mai apropiate de standardul dorit.
