„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac
Cel mai citit, comentat și vândut roman al Editurii Cartier din ultimii ani este debutul „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac – scriitoare din Republica Moldova stabilită la Paris, după o carieră în jurnalism. Romanul este mărturia unui pictor cu picioarele amputate despre psihoza lui adolescentină și tranziția spre o acceptare a vieții în ultima vară a mamei lui bolnave de cancer. Este o carte despre vindecarea rănilor și regăsirea dragostei, sau, cum zice autoarea, despre faptul că lucrurile pot fi schimbate chiar și-n ultima clipă.
«Rămîne însă izolat miezul textului, acea vară sublimă care hipnotizează prin lentoarea ei (indusă printr-o relatare amănunțită a cotidianului) macabră și solară, trei luni și jumătate în care mamă și fiu urmăresc harta trupului acelei femei muribunde, în căutarea semnelor unei izbăviri prea puțin credibile, în care reușesc să lepede rănile purulente ale sufletelor și să se regăsească într-o prietenie ce ar fi părut imposibilă la început. Textul e echilibrat, poetic fără exagerare metaforică, sobru și lipsit de patetism. Pasajele excursiei celor doi la ocean sînt pur și simplu magistrale tocmai pentru că descrierea zbenguielilor mamei pe plajă este trecută prin filtrul unei ironii bine temperate, evitînd în același timp derapajul în melodramă. Tonul crud al primelor pagini revine adesea, ca ecou al unor strigăte din centrul pămîntului, durere a unui membru amputat: „În acea dimineață în care urmă să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I-am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stîrnise vîntul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnînd peste ea pumni de scoici mărunte, pînă cînd în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii. Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte.”» (Bogdan Alexandru Stănescu)
„Jazz în Donbass” de Serhii Jadan
Serhii Jadan este rockstarul literaturii ucrainene, care, într-un joc ironic al sorții, a reînviat în războiul civil. Poet, prozator, solist al formației ska/punk Sobaky v Kosmose (Câini în Cosmos) dar și soldat voluntar în regiunea sa nativă, Donbas, Jadan a reușit să exprime războiul în toată absurditatea, drama și ironia, care nu au loc în propaganda de stat. La lansările lui Jadan din Ucraina vin mii de oameni – lucru neîntâlnit în spațiul românesc – iar la concertele sale sălile sunt arhipline. Dar „Jazz în Donbass” (în versiunea ucraineană Voroșilovgrad) nu e doar o istorie locală, devenind bestseller și în Germania, Austria, Rusia și Polonia, și câștigând premiul Jan Michalski pentru Literatură în Elveția. „Jazz în Donbas” spune istoria lui Hermann, un tânăr de 33 de ani care a făcut facultatea în Karkhiv, al doilea cel mai mare oraș ucrainean, și care acum lucrează ca și consultant politic pentru un amic. Redactează discursuri, scrie discursuri, organizează conferințe despre democrație – orice e necesar pentru a distrage atenția de la spălarea de bani în care e implicat amicul său. Pentru că nu are încredere în bănci, Hermann își ascunde banii într-un volum de Hegel.
„Serhii Jadan a scris o carte al cărei gen nu poate fi determinat. Textul este plin cu glume, ironie, aluzii, peste tot întâlneşti nostalgie şi reflecţii, are un pic de moralitate şi un pic de amoralitate. Are totul pentru ca să-ţi doreşti s-o citeşti până la sfârşit.”
„Am impresia că personajele din literatura contemporană germană prea puțin trag la măsea, tocmai de aceea rareori se întâmplă ca actuala proză germană să fie atât de vie, plină de exuberanță și poezie, precum sunt romanele autorilor est-europeni, îndeosebi cărțile lui Serhii Jadan…Jazz în Donbas” (Valentân Bușanskâi, Ukrainska pravda)
„În opinia mea, Jadan ar putea deveni chiar în timpul apropiat laureat Nobel. Oricum, dintre toți literații din spațiul ex-sovietic, el are cele mai mari șanse.” (Marko Lipus, critic literar, Der Spiegel)
„Locuiesc singur de ceva vreme și sunt destul de fericit. Îmi văd rar părinții și am o relație bună cu frate-miu. Am o diplomă de studii superioare complet inutilă. Am un job dubios. Am suficienți bani cât să-mi întrețin stilul de viață cu care m-am obișnuit. E prea târziu să mă obișnuiesc cu altceva. Sunt mai mult decât fericit cu ce am.” (Victor Toporov, critic literar rus)
„Cine n-a apucat să moară nu va mai fi” de A. E. Bacosky, în selecția lui Al. Cistelecan
„El a prevăzut limite pe care abia astăzi le încercăm cu adevărat”, spunea Mircea Martin despre A. E. Baconsky. „Ultimul mare expresionist al realului ca infern”, îl numește criticul Al. Cistelecan, care în antologia „Cine n-a apucat să moară nu va mai fi” reușește să scoată în evidență marea poezie a lui Baconschi, cea din a doua jumătate a anilor 60, după ruptura de realismul socialist. La fel ca întreaga serie Cartier de Colecție, antologia este o încercare de a restabili locul bine-meritat al marilor poeți, adesea uitați de publicul larg, în ierarhia poetică română.
„Mai degrabă aș vedea traseul parcurs de AEB, cu eminente rupturi, ca pe al unei rachete în trepte care se desprinde și delestează total ceea ce a propulsat-o o vreme. […] Pe la 1969, când ies la iveală Cadavre-le lui AEB, poezia română trăia mai degrabă din exultanțe decât din depresivități ori decepționisme; poeții se mișcau între euforii și – cel mult – melancolii propuse ca reverii nostalgice, fără să simtă încă adierea angoaselor ori frisonul exasperărilor. Cadavre-le în vid cad, cu totul neașteptat, pe de o parte, peste o atmosferă generală de hipersensibilitate imaginativă și volubilitate confesivă, iar pe de altă parte, pe un fir poetic personal răsucit din melancolii tonice și rafinate. Nimic nu le aștepta […] Nu era, așadar, niciun semn de apocalipsă, până când aceasta chiar a venit.” (Și) în această formă: “Doamne, dă-mi iarăși dorul de moarte al strămoșilor mei,/ nu mă lăsa să accept lâncezeala, rugina și lanțul – deschide-mi/ porți mari de stejar, și așterne-mi douăsprezece poduri, și dă cailor/ să-mi poarte coama. Ochilor mei dă-le iar cristalinul de gheață/ pe care demult l-au pierdut, otrăvește-mi săgețile/ și adu-mi aminte ca ultima/ s-o păstrez pentru mine.” (Al. Cistelecan)
Material realizat cu sprijinul Editurii Cartier
