Lansarea romanului Grazia de Mircea Ţuglea, va avea loc în cadrul Tîrgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2017 (standul Editurii Polirom, Pavilionul central, Romexpo), sîmbătă, 25 noiembrie, ora 18:00. Invitaţi: Paul Cernat, Caius Dobrescu, Şerban Axinte. Moderator: Lucian Dan Teodorovici
„Grazia este un roman deopotrivă spectaculos şi profund, epic în sensul tare, dar şi poetic, ficţional, autoficţional şi mistificţional în acelaşi timp. O carte bogată în referinţe livreşti menite să stimuleze şi să amplifice perspectiva cititorului. Dintr-un fel de narcoză a iubirii se nasc cele patru poveşti de dragoste – corespunzătoare capitolelor cărţii –, cele patru graţii Iulia, Cezara, Alina şi Rosa. Erotismul discret fuzionează cu pulsiunile onirice vii şi seducătoare pentru a da naştere unei dimensiuni spaţiale noi, greu de recunoscut, cu toate că evenimentele povestite se petrec în oraşe precum Viena, Florenţa, Iaşi, Constanţa şi Roma.
Grazia este contopirea fericită dintre grazie şi graţie, dintre recunoştinţă şi recunoaştere a celor care, pentru a putea trăi cu adevărat, trebuie să se strecoare unii în mintea celorlalţi. Această carte scrisă şi trăită de Mircea Ţuglea este, după ştiinţa mea, unul dintre puţinele romane cu accente textualiste în măsură să se adreseze marelui public, nu doar celui deprins cu strategiile narative ale postmodernităţii.” (Şerban Axinte)
Mircea Ţuglea (1974-2017), poet, publicist şi critic literar. A debutat în 1996 cu volumul Proezia, care a obţinut în acelaşi an, la Satu Mare, premiul revistei Poesis. Alte volume publicate: mircea ţuglea (2001), Paul Celan şi avangardismul românesc. Reactualizarea sensului (2007), Lirica lui Paul Celan şi gîndirea contemporană (2013), jivina, divina (2015), Literarsură (2016). Începînd din 2013, a predat la Universitatea din Silistra, Bulgaria, şi la Universitatea „Ovidius” din Constanţa. În 2016 a beneficiat de o rezidenţă de creaţie FILIT la Ipoteşti – aceasta este sursa romanului Grazia.
-fragment-
Lucrurile tari, de obicei, se fac fără bani. Ce senzaţie a fost să leneveşti ore-n şir, cu picioarele-n mare, pe plaja din Sulina, ştiind că n-ai bani nici să te-ntorci. Ce senzaţie-n sine, să leneveşti. Leneveala l-a făcut pe om. Diferenţa dintre omul de Neanderthal şi cel de-acum, homo sapiens sapiens sapiens, şi tot aşa, a fost a unuia care-şi clătea picioarele-n mare, în briza dulce a înserării. Pe care l-a pocnit o idee, de pildă: de ce să vânez animale când pot pune capcane? De ce să prind peşti cu mâna, când pot folosi o undiţă? Următoarea fază a fost dezvoltarea conceptului de „capcană”, de „undiţă” – de fapt, construirea lor. Adică, cum se pot face? A doua zi, a pus o capcană improvizată în pădurea malului muntos, lângă nişte mici cascade, unde veneau animalele să se-adape. A găsit, după aceea, o căprioară care se mai zbătea încă în ea. I s-a făcut milă şi-a eliberat-o, deşi o putea ucide. Era, totuşi, ceva cu capcana, nu cu căprioara, care coborâse atâta vreme din vârf de munte până aproape de mare, să bea apă. În următoarea zi, a făcut o capcană mai mare, care s-o lase să cadă pe căprioară în groapă, fără să mai poată ieşi. Şi, peste încă vreo câteva zile, a găsit una rumenă, dolofană, aproape moartă. A omorât-o rapid, tăindu-i gâtul – şi şi-a spus: „am inventat capcana!”. Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana.
Urmau volute, răsuciri. Cu picioarele-n balta mâloasă, agăţând parcă în joacă, din plictiseală, vreun peşte de apă dulce care se zbenguia-n aer, de bucurie c-a scăpat de apa sărată, cam cum stau urşii, cu gurile deschise, să prindă somonii ce sar, ne întrebam ce facem acolo. Era mai mult decât evident: noi înşine puteam fi prinşi cu minciogul, sau atraşi în capcană de cineva care să ne taie carotida, într-un mod foarte firesc, fără întrebări. Ca-n reclama cu „zboară, puiule, zboară!”. Oare producătorii nu şi-or fi dat seama că puiul are un dublu sens? Că puiul înseamnă şi „pui de om”? Învălătuciri din astea, inexplicabile. Nu aici era cheia – dac-ar fi existat. Ci teama că, aşa cum înșfăcam peștii, prăjindu-i dup-aia, eram în același timp prinși, fripți, și haliți și noi. La foc continuu.
Cam atunci mi s-au înteţit și senzaţiile de dizlocare. Nu mai clipeam doar dimineţile, la trezire, încercând să-mi dau seama unde mă aflu (sau dacă mă aflu), cu acele scăpărări între locuri, timpuri, trecute sau viitoare – ci, acum, ziua-n amiaza mare. Ce-am trăit şi cu Rosa, pe malul fluviului Arno – cu picioarele bălăcindu-se pe baraj, în apa sălcie. Că nu suntem de-aici, că nu-i vremea noastră. Mă urneam din pat și priveam zorile prin geam – dar nu era geamul meu, ci ăla, rotund ca unul de vapor, din Balcic. Fumam, dimineața, pe balcon (dar eu nu am balcon) – era cel de la cabana Trei Brazi, din Predeal. Scrutam somnoros zările, și, între sclipirile pulsânde ale unor realități abia pe cale să se închege, mai mult visate, vedeam un brad în fața ferestrei, ceea ce am. Dar mă uitam la el prin fereastra din Balcic – iar, în dreapta, era profilat castelul Reginei Maria, în timp ce-n stânga se târa leneș Elba, fluviul din Hamburg, unde au făcut joncțiunea armatele sovietice și americane în 1945. Ziua, ieșeam în Borgo degli Albizi, să arunc gunoiul, urcam Campanila lui Giotto și apoi coboram, cu liftul, din zgârie-norul de sticlă pe care-l vânduse Cezara-n Dubai, unde ne-aștepta, la stația de metrou Stephansdom din Viena, Piticu’ lui Gabi din Ceatalchioi, hămăind vesel. O luam pe Kärnterstrasse, înspre Operă, prin ploaia de confetti, și ieșeam din Calzaioli direct la Palazzo Vecchio. Piticu’ dispărea pe drum, atras de mireasma vreunui sandwich uriaș, panino con porchetta, poate şi con pesto (deşi cam strâmbau din nas la auzul combinaţiei), cum se făceau în Via dei Neri. Sorbeam un vin all’antico vinaio, stând pe trepte, și apoi, după colț, ne trezeam în Poiana Secuilor din Predeal. Ne hârjoneam în iarbă, la umbra bradului din Pisa, cum i-am spus, de parcă-am fi fost în Piazza dei Miracoli. Luam masa pe-un restaurant plutitor din Silistra, în Bulgaria, acolo unde Dunărea are cea mai mare lățime, și când ieșeam, în valurile înserării, dădeam de concertul cu lasere de la Casa Pogor, din Iași. Obosiți, ne retrăgeam în foișorul de la muzeul lui Mișu, la Ipotești, unde mai rădeam câteva beri și urcam clătinându-ne, eu și Rosa, fericiți și demni, către camera noastră. Dimineața, eram din nou pe balcon, gata să ne-aruncăm. Preventiv, ne iubeam înainte.
Mai ţineţi minte ce zicea Ne-Nelu? Sau, ce va zice? Iată: că este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic (da, ştiu că-i o cacofonie) – suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.
