„Hortensia Papadat-Bengescu. Străina” de Ana Maria Sandu

Motto1: „Recitise scrisoarea, analizase frazele şi stilul lor, cu determinarea criticului literar. Unul îndrăgostit, e adevărat, dar textul rămânea text în orice condiţii şi împrejurări, oricât de subiective.” Ana Maria Sandu

Motto2: „Mulţimea se domolea numai seara, fiindcă era început de toamnă şi amurgurile aveau melodii melancolice. Zarva aceea, când nu o mai umplea soarele, amorţea; culorile vii păleau, glasurile sonore scăpătau subt pedala moale a simfoniei de apus.” Hortensia Papadat-Bengescu

La 38 de ani, Eugen Lovinescu era îndrăgostit şi făcea multe drumuri la oficiul poştal, în aşteptarea scrisorilor semnate „Hortense”, o „iscălitură înflorată şi franţuzită”, nobilă, pe care o va păstra toată viaţa:

„La ea, numele i se părea că se armoniza cu prezenţa: înaltă, cu un păr blond-şaten şi ochi verzi-albăstrui, care scăpărau când vorbea. Nu semăna cu femeile pe care le cunoscuse. Era şi tânără, şi bătrână în aceeaşi clipă. O fetiţă alintată şi timidă şi o femeie gravă, de-o inteligenţă necruţătoare când se lansa într-o discuţie despre literatură. Când îi fusese prezentată, n-avea cum să uite, îi zărise întâi pălăria mare şi îi percepuse, în eleganţa rigidă, un aer de provincie.” (p. 14)

Să afli mai mult decât se ştie în mod oficial despre nişte oameni care sunt şi persoane publice poate fi considerat o indiscreţie. Protagoniştii înşişi au familie, sunt căsătoriţi (el de 3 ani, ea de 23), aşa că doresc să-şi pună viaţa privată în umbră. Despre E. Lovinescu şi relaţia lui cu scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu afli din această carte mai multe decât ai ştiut vreodată şi, sunt convinsă, prin mijlocirea ficţiunii, poate mai multe decât s-au petrecut în realitate.

EL este, dacă adăugăm semnele grafice potrivite, prescurtarea unui nume, reducerea sa la iniţiale. Şi nu orice fel de nume, Eugen Lovinescu a fost (şi este) criticul literar cel mai însemnat în epocă, discipol al lui Maiorescu şi promotorul modernismului, într-un moment în care şi tradiţionalismul avea reprezentanţi de seamă.

În cartea Anei Maria Sandu, Hortensia Papadat-Bengescu este un personaj viu, cu sensibilitate excepţională. Capabilă să depăşească bunul-simţ comun care ar fi obligat-o la diverse constrângeri sociale, nu prea tânăra scriitoare (avea 42 de ani şi 5 copii când îl întâlneşte pe Lovinescu) îşi trăieşte, la distanţă şi în absenţă, marea iubire. Continuă să aibă grijă de copii şi de soţ, un bărbat autoritar şi abuziv, dar gândul ei ajunge mereu la E.L. Amândoi aveau obligaţii şi responsabilităţi. Despre propriile familii nu vorbesc aproape deloc, încercând să rămână împreună cu multă discreţie, spre a nu da ocazia vreunui scandal. Chiar dacă distanţa dintre Focşani şi Bucureşti nu se parcurge atât de repede şi de atât de multe ori, celor doi le ajunge să se iubească aşa, mai mult unul cu gândul la celălalt:

„E.L. făcea parte acum din viaţa ei adevărată şi nevăzută. Faţă de el nu mai avea secrete, pentru că o înţelesese şi o încurajase din prima secundă.” (p. 46)

Cartea este interesantă şi dacă ne raportăm la condiţia femeii în perioada interbelică. Hortensia se mărită devreme, la nici 20 de ani, ca să se răzbune într-un fel, aşa cum recunoaşte, pe părinţi. Aceştia refuzaseră să o lase să plece la Paris, la studii. Căsătoria apare ca opţiune, în afara variantei, poate mai fericită, a vieţii solitare. Îndemnată de prietena ei, Constanţa Marino-Moscu, să scrie, Hortensia Papadat-Bengescu debutează la Viaţa românească şi speră, un timp, să se poată stabili la Iaşi. După ce intră în anturajul bucureştean din strada Cîmpineanu, sediul cenaclului Sburătorul şi domiciliul lui Lovinescu, continuă să-şi apere prietenii, pe Ibrăileanu şi mai ales pe Topîrceanu, cu care moderniştii (şi Lovinescu, în special) duceau intense războaie de presă. Hortense are caracter şi are şi dorinţa de a nu rămâne o scriitoare cu operă postumă. Susţinută de Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu scrie şi citeşte la cenaclu o proză de analiză psihologică, proustiană fără ca autoarea să fi intenţionat acest lucru.

„E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza şi-şi spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse în viaţă avea faţă de ea o consideraţie specială, iar propriul soţ o ironizase decenii la rând pentru acelaşi motiv.

Se gândise adesea dacă în lipsa admiraţiei se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranţă, nu. Căci simţise de atâtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu aşază între oameni decât o formă de dispreţ, care devine o mâzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, când, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Şi atunci îţi e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simţea norocoasă, avea copiii, literatura şi pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea şi, după atâta vreme, ar fi putut zice chiar că se obişnuise cu ea.

Bucureştiul îi făcea bine. Se simţea, în sfârşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii până în depărtare, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să-şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, când se trezea?

Lucra şi transcria, ca întotdeauna, de câteva ori texte pe care le nota iniţial ca în transă, ca apoi să revină şi să facă însemnări şi adăugiri, până simţea că e cât mai aproape de ce avea clar şi auzise în cap înainte de apune pe hârtie. Mereu îi era greu să explice cum scria, pentru că părea li simplu, şi complicat în acelaşi timp. Iar starea aceea poetică, visarea care o învăluia, era greu de descris fără să pară preţioasă.

Cu câteva luni înainte de a împlini şaizeci de ani, în dimineaţa zilei de 24 iunie 1936, E.L. i-a telefonat Hortensiei: Draga mea, am o veste mare şi o bucurie pe măsura ei: ai primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, în valoare de 25.000 de lei! Primul, de altfel, din viaţa ei. Şi el ştia că o să fie emoţionată de această atenţie de care nu se bucurase niciodată până atunci.

Organizez o mică recepţie la Sburătorul în cinstea ta. Perla coroanei noastre…., o anunţase şi se sfătuiseră când ar fi fost mai potrivit să aibă loc această serată festivă. În oricâte direcţii ar fi luat-o destinul ei, ceva rămăsese constant: focul nestins al lui E.L. pentru ea, de care avea grijă să-i amintească cu fiecare ocazie.” (pp. 97-99)

În viziunea Anei Maria Sandu, ea însăşi o scriitoare cu mult rafinament, Hortensia Papadat-Bengescu apare ca un fel de Iris Murdoch, prin firea înclinată spre contemplaţie şi refugiul găsit în scris. Mesajul acestei minunate biografii romanţate mi se pare acesta: talentul nu are legătură cu vârsta sau cu genul, nici cu traiul în provincie. Puterea de afirmare a unui autor valoros ţine totuşi de şansa unei întâlniri providenţiale. Iar întâlnirii dintre E.L. şi Ea istoria literaturii îi rezervase un loc aparte.

Iată câteva secvenţe din Străina, pentru a urmări subtilitatea unei proze care presupune documentare şi discretă sondare a spaţiului personal. Oamenii care trăiesc între cărţi şi pentru cărţi devin ei înşişi personaje într-un roman pe care sper să îl veţi citi, dacă nu cumva veţi fi făcut-o cumva:

„Forma scrisului ei îl dusese cu gândul la dinţii de lapte ai unui copil.” (p. 12)

„Se simţea bine şi în siguranţă cu E.L., ca şi când s-ar fi cunoscut de multă vreme şi acum doar se reconectaseră la un prezent comun.” (p. 27)

„Prima dată când se revăzuseră la Bucureşti, o întrebase, mai în glumă, mai în serios:

̶ Câte volume aveţi în lucru, prietenă dragă?

Şi Hortensia se eschivase.

̶ Cine mai ştie?

Ca apoi, după un mic moment de cugetare, să revină.

̶ Două, poate chiar trei, cu puţin noroc, spusese ea în cele din urmă.

Şi parcă uşurată că i se destăinuise şi, odată ce-şi tradusese gândul, cărţile ei încă invizibile căpătaseră un loc în lume.” (p. 43)

Hortensia Papadat-Bengescu. Străina de Ana Maria Sandu